Continuare. Partea I-a – v. aici, Partea II-a – v. aici.
Intervalul jalonat aproximativ de începutul Marii Schisme din biserica romană provocată de revenirea papei la Roma și alegerile pontificale care i-au urmat și căderea Constantinopolului în 1453 corespunde fazei decisive a schimbărilor care au generat diferențele de dezvoltare etatică între Occidentul propriu-zis și extensiunea sa estică, atribuite de analize propuse de specialiști în istoria civilizației și a dezvoltărilor naționale moderne unei serii de evenimente-cheie, inaugurate de indivizarea Imperiului Roman(1). Istoria structurilor politice constituite pe solul centrului de greutate al Europei medievale este dominată de crize de legitimitate care escaladează în conflicte militare sau revolte sociale interne precum Războiul de O Sută de Ani (1337-)1453) sau crizele dinastice din Castilia sau Aragon, potențate de episoadele epidemice și de angoase colective(2) care alimentează implicarea unor largi categorii sociale în contestarea forurilor tradiționale de autoritate, a căror conduită este considerată sursa principală a crizei de sistem. Generalizarea predicii în vernacular și fondarea unor centre universitare provoacă creșterea volatilității loialităților individuale și colective pe orizontală și verticală, fenomen ilustrat la nivelul republicii literelor europene prin apariția unui larg spectru ideologic, de la apeluri la revenirea la paradigma vieții evanghelice până la recuperarea unor experiențe ale lumii clasice sau la emergența unor centre regionale fortificate de vechile solidarități comunitare pe care impactul cu birocrația etatică nu le putuse destructura sau subordona. Europa Centru-Orientală cunoaște evoluții relativ contrare, constând în fixarea hărții politice a regiunii odată cu apariția statelor românești și cu convertirea Lituaniei și într-un trend accelerat al edificărilor etatice, cu prezervarea paradigmei multietnice și pluriconfesionale proprie primelor secole medievale. Estul și pluralismul său devine centrul agendei celor două forțe cu valențe universalistă aflate în defensivă, papalitatea și Imperiul, în condițiile în care volatilitatea frontierelor și vulnerabilitățile instituționale ale regiunii asigurau perspective de legitimare a unor obiective politice sub auspiciile misiunii și cruciadei. Reacțiile locale se traduc prin contribuții proprii la dezbaterea teologică datorate revoluționarilor husiți și revirimentului misionarismului ortodox în bizantin și rus, dar și prin edificarea unor tipuri de coexistență a elitelor sociale și confesionale locale sub autoritatea unor suverani aleși.
Revanșa foștilor supuși și noi tentații imperiale
Domnia ultimului reprezentant al dinastiei Piast, regele Cazimir cel Mare (1333-1355), alianța Poloniei cu Ungaria regelui Ludovic I, dublate de orientarea politicii Hoardei de Aur în epoca de apogeu a puterii sale spre Caucaz și Marea Caspică vizând tranșarea conflictului cu Ilkhanizii din Iran(3) generează premisele reluării ofensivei cruciate la frontierele estice ale celor două regate. Noua tendință reflecta în primul rând consolidarea internă reușită degenerația politică precedentă și venea în întâmpinarea disponibilităților militante ale pietății asumate de exponenții clerului local. Din perspectiva relațiilor de putere, expansiunea spre răsărit viza contrabalansarea unor pierderi teritoriale suferite de Polonia în confruntările cu Ordinul Cavalerilor Teutoni aflat în culmea puterii sub conducerea Marelui Maestru Winrik von Knipprode și cu Boemia regelui Ioan de Luxemburg. Atașarea Sileziei la posesiunile Coroanei Boemiei a avut consecințe decisive asupra dezvoltării acestei regiuni de interferențe, vitală pentru echilibrul de putere în Europa Centrale, puterea regală încurajând colonizarea cu oaspeți germani a teritoriului, iar intensa urbanizare cu consecințele sale sociale va aduce implicații în competiția internă dintre cehi și germani(4). La rândul său, Ungaria s-a definit o vastă sferă de interes, de la Marea Adriatică la Halici, cu centrul în zona Dunării de Jos, esențială pentru interesele comerciale ale orașelor saxone din sudul Transilvaniei(5), dar beneficiile majore ale acestui curs politic au revenit partenerului polonez aparent mai vulnerabil. Faptul se explică prin însuși modelul de funcționare a puterii regale, bazat pe dialogul permanent cu elitele locale, interesate în consolidarea statului și în tipul de misiune care prefera persuasiunea în dauna coerciției. În aceeași ordine de idei, o importanță pentru permanentizarea autorității regale în regiune a fost și atitudinea xenofilă a puterii, exprimată în garantarea unui statut legal comunităților evreiești și armene care vor cataliza prosperitatea orașelor din sud(6). Pragmatismul regelui Cazimir și-a dovedit eficiență în complicata ecuație politică din Halici-Wolhinia, reușind să concilieze pretențiile maghiare și interesele lituaniene stimulate de mefiența locuitorilor față de prozelitismul catolic al pretendenților susținuți de la Krakovia. Reușitele sale pe termen mediu au fost însă afectate de iminenta desherență dinastică și de interpretarea dată de elita națiunii nobile poloneze care făcea din aceasta din urmă forța decisivă în recunoașterea succesiunii dinastice. Înaintea sancționării prin acte ale Seimului acestei stări de fapt prin intermediul unor negocieri diplomatice care vor duce la uniunea personală a Poloniei și Ungariei sub autoritatea regelui Ludovic, nepotul de soră al regelui Cazimir și de menționarea sa expresis verbis în legislația elaborată în a doua jumătate a secolului al XV-lea, dreptul de alegere își găsise aplicarea pe durata primelor decenii ale secolului al XIV-lea, când ducii de Glogow fuseseră deposedați de fiefuri prin hotărârea Dietelor locale, sub acuzația de a se fi aliat cu invadatorii germani(7).
Evoluțiile cele mai semnificative din perspectiva scrisului istoric românesc sunt însă apariția în sursele documentare a celor două state românești, Țara Românească (Ungro-Vlahia) și Moldova (Moldo-Vlahia sau Ruso-Vlahia). În pofida numeroaselor tentative de reconstituire a preliminariilor acestei etape a trecutului nostru, istoricul are de făcut față unor limite obiective trasate de caracterul tardiv al consemnării evenimentelor în surse interne, opțiunile confesionale și afinitățile personale ale autorilor relatărilor contemporane cu evenimentele și imposibilitatea de a stabili o cronologie incontestabilă pentru evenimentele din prima jumătate a secolului al XIV-lea. Această temă excede limitele prezentului studiu, dar impune o serie de precizări pentru aspecte care suscită o serie de controverse în dezbaterea actuală. În primul rând, originea etnică a dinastiilor fondatoare este practic imposibil de stabilit, datele furnizate de onomastică sugerează descendențe cumane sau slave, dar astfel de concluzii trebuie admise sub rezerva unor factori subiectivi precum moda timpului, apartenențele confesionale și alianțele familiale care-i uneau pe dinaștii de la sud și est de Carpați cu familii sud-dunărene sau rutene. Studiile de antropologie și analiza unor necropole are la rândul ei limitele sale, date de volatilitatea etnică din regiune și de imposibilitatea stabilirii clare a unor filiații. Coroborând informații furnizate de cronici interne de secol XVII, istoricii români acceptă în prezent așa-numita teorie a Descălecatului, originea intracarpatică a întemeietorilor sau cel puțin importanța unor transplantări din Făgăraș în cazul Țării Românești și Maramureș în cazul Moldovei. Și mai complicată este stabilirea confesiunii fondatorilor statelor românești, disputați de cele două biserici creștine tradiționale. Onomastica dublă a primilor domni munteni, încercarea de a stabili relații directe cu Sfântul Scaun și existența unor comunități catolice concentrate în jurul reședințelor domnești ar justifica apartenența acestora la ritul catolic și speranțele inițiale ale unor înalți prelați ai bisericii romane de a stabili episcopii sufragane ale diocezei de Kalocsa la sud și est de Carpați. Pe de altă parte, rațiunea esențială a deposedării de proprietăți funciare și implicit a actelor insurgente în regatul Ungariei continua să fie apartenența religioasă, iar catolicismul celor considerați uzurpatori ai drepturilor Coroanei Maghiare i-ar fi transformat în partizani ai regalității. În aceeași ordine de idei, relațiile directe ale unor nobili maramureșeni cu patriarhia ecumenică a fost demonstrată pentru sfârșitul secolului al XIV-lea, iar rezistența elitelor ortodoxe de la frontierele Banatului Severinului a reprezentat o preocupare permanentă pentru rege și forurile comitatense(8). Istoriografia românească s-a aflat în aceleași dificultăți interpretative cu cele întâmpinate de scrisul istoric rus în relație cu originea scandinavă a boierimii ruse, excesiv politizată sau abordată din perspective naționaliste sau de exclusivism social. În același interval cronologic, biserica romană contrabalansa eșecul din spațiul românesc prin convertirea lituanienilor, ultima națiune europeană rămasă păgână și care ăși va dobândi un profil identitar în măsură să-i asigure supraviețuirea în raport cu comunitățile din proximitate.
De la Commonwealth la crizele de succesiune
Cazul integrării Lituaniei în ordinea politică și spirituală a Christianitas comportă o serie de similitudini cu exemplul românesc contemporan, dar caracterul impus prin decizia puterii elitei clanurilor baltice și tensiunile care au pus în cauză însăși supraviețuirea individualității politice a Marelui Ducat sunt comparabile cu procese similare petrecute în Polonia sau Ungaria la finele primului mileniu. Istoriografia tradițională a subliniat clarviziunea conducătorilor lituanieni care, tentați de ofertele confesionale dinspre Bizanț și Roma, au ales conectarea țării lor cu paradigma apuseană de dezvoltare, evitând astfel asimilarea în ansamblul veliko-rus(9) spre care ar fi condus profesarea credinței comune și consolidarea alianțelor cu familiile cneziale din Moscova, Tver sau Riazan. Această lectură a unor evenimente medievale din perspectiva unor dezvoltări ulterioare rămâne o speculație, câtă vreme caracteristica esențială a leadershipului lituanian pare să fi fost pragmatismul dublat de o remarcabilă cunoaștere a profilului spiritual al interlocutorilor creștini. Această din urmă competență se probează prin remarcile Marelui Duce Algirdas care, într-o discuție cu un emisar papal, se întreba dacă rătăcirea lituanienilor care se închină la arbori și animale este mai mare decât a creștinilor care slujesc demonului cupidității(10), dar și de insolita structură politică edificată de urmașii ducelui Gediminas, de ale cărui succese militare se leagă începutul expansiunii lor în Rusia Albă. Cheia de boltă a acesteia era dualitatea puterii exercitată pe baze de aparentă egalitate de cei mai în vârstă membri ai clanului, Algirdas și Xtutis (Keistut). Sistemul care asimila loialitățile familiale cu exigențele patrimoniale medievale presupunea diviziunea teritoriului și angajarea fiecăruia din cei doi leaderi spre cele două frontiere ale Lituaniei, efortul defensiv împotriva cruciaților germani și o politică activă în lumea ruteană(11), unde dezagregarea rapidă a potențialului ofensiv al Hoardei de Aur asigura oportunitatea unor achiziții teritoriale și acumulări de resurse. Evoluțiile contradictorii constând în victoria de la Apele Albastre repurtată de ducele Algirdas asupra tătarilor și înfrângerile suferite în fața Cavalerilor Teutoni care determinaseră pierderea Samogiției păreau să încline balanța î favoarea unui curs politic orientat spre interesele răsăritene ale ducatului, dar destructurarea echilibrului politic intern odată cu disputa dintre noii exponenți ai clanului Gediminid, Jogaila și Vitautas, a implicat și un efort de captare a bunăvoinței factorilor de putere apuseni din proximitate, în condițiile în care cruciada baltică își păstra caracterul internațional, atrăgând participarea unor membri ai familiilor regale europene precum ducele Henry of Herfort(12), viitorul rege Henric al IV-lea al Angliei (1399-1413). Tratativele la capătul cărora Jogaila, ducele păgân al Lituaniei, accepta botezul prin intermediul ierarhiei ecleziastice poloneze și căsătoria cu regina Hedwiga, fiica defunctului rege Ludovic, acte ce preliminau Uniunea de la Krewo, erau urmarea firească a unei alianțe naturale împotriva inamicului comun, dar și o reacție la înțelegerile perfectate de vărul și concurentul său lituanian Vitautas cu cavalerii germani. Din perspectiva bisericii poloneze, aceasta își consolida semnificația în cadrul profilului identitar al națiunii poloneze și în ansamblul bisericii romane, confirmând succesul paradigmei sale misionare și poziția de sursă a normelor moralei publice și de arbitru al succesiunii regale. Beneficiile politice ale acestor opțiuni s-au materializat pe termen scurt, noua confederație s-a impus în confruntarea cu Ordinul odată cu perfectarea Păcii de la Torun, fapt care făcea improbabilă eventualitatea convertirii la ortodoxie a Lituaniei, avută în vedere de membri ortodocși ai familiei ducale. Prevalența rațiunilor de securitate în raport cu cele spirituale a impietat asupra stabilității Lituaniei, care devine partenerul privilegiat al inamicilor maghiari și germani ai Poloniei, iar după moartea ducelui Vitautas locul unei prelungite crize succesorale, determinate de dificultățile de a identifica soluții succesorale acceptate de nobilii ruteni și lituanieni. Succesul facțiunilor care optau pentru menținerea uniunii cu Polonia a putut fi posibil după garantarea unor imunități fiscale și a egalității juridice a boierilor ruși cu cei catolici, iar ușurința cu care calvinismul s-a propagat în Lituania un secol mai târziu este și consecința vulnerabilității clerului parohial în relație cu elitele sociale și cu exigențele credincioșilor.
Schimbările intervenite în loialitățile pe sociale și politice la finele Evului Mediu dobândeau un corolar instituțional diferit pentru fostele state carolingiene și structurile multietnice din proximitatea lor răsăriteană, în sensul consolidării unui tip de stat pluralist, în care elita socială unită de afinități naționale se afirmă ca deținătoare legitimă a puterii, la concurență cu regalitatea subordonată prin dreptul de alegere și prin apelul la instituții reprezentative.
1. Guy Hermet, Istoria națiunilor și naționalismelor, Timișoara, 1998, p. 4.
2. Jean Delumeau, La peur en Occident, vol. I, Paris, 1986, passim.
3. A. Iakubovski, B. Grekov, Hoarda de Aur și decăderea ei, București, 1962, p.69-72.
4. Pentru detalii, vezi Frantișek Smahel, Husitska revoluce, vol. I, Praha, 1990, p.34-47.
5. Șerban Papacostea, Geneza statelor medievale românești, Cluj-Napoca, 1986, p.76-91.
6. W.P.Knoll, The Rise of Polish Monarchy, Oxford University Press, 1986, p.119-123.
7. Vezi Jan Dlugosz, op. cit., vol. VII, p.114.
8. Costin Feneșan, Cavalerii teutoni în Banatul Severinului în prima jumătate a secolului al XV-lea, Reșița, 2016, p.61.
9. Fr. Dvornik, op. cit., p.52.
10. Dmitri Obolenski, Un Commonwealth medieval: Bizanțul, București, 2005, p.131.
11. S.C. Rowell, Lithuania Ascending. A Pagan Empire Within East-Central Europe (1295-1345), Cambridge University Press , 1994, p.89-105.
12. S.W. Urban, The Baltic Crussade, Illinois University Press, 1978, p.174.
Mă scuzaţi, dar s-ar putea să-mi fi scăpat mesajul general (de pe firul călăuzitor), motiv pentru care îmi permit să vă întreb dacă evenimentele pe care le relataţi, petrecute cu circa o jumătate de mileniu în urmă, au cumva vreo importanţă deosebită pentru noi, cei din ziua de azi.
În caz afirmativ m-ar interesa în particular să aflu care anume dintre evenimentele descrise, de ce şi în ce fel concret afectează încă existenţa celor ce trăiesc în România.
Este, cred (îmi cer scuze dacă greșesc), singurul studiu serios, științific, publicat în acum.tv.
Îi recomand autorului să-l publice într-o revistă de specialitate. Mă ofer să-l susțin pentru Romanoslavica, publicația consacrată a Asociației Slaviștilor din România. Nu garantez că va fi acceptat, dar cred că da. Sunt și reviste mai bine cotate care ar putea publica așa ceva.
Felicit redacția acum.tv că a sărit de la textele diletante la cele cu adevărat serioase, de nivel științific.
În atenția domnului Victor Manta!
Întâi de toate, îmi cer scuze dumneavoastră și în egală măsură domnului Petrineanu pentru absența din discuția purtată în legătură cu semnificațiile conceptului de globalizare. Motivul acesteia ține tot de efectele globalizării, valurile de panică și entuziasm generate de Brexit au generat o serie de oportunități la London Stock Exchange, mai ales în zona emitenților bancari și în minerit.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, la prima vedere evenimentele petrecute în urmă cu o jumătate de mileniu nu oferă soluții pentru viața cotidiană a locuitorilor României, performanțele predecesorilor nu legitimează un eventual primat în raport cu alte națiuni, așa cum erorile trecutului nu sunt imputabile descendenților direcți sau mai îndepărtați.
Totuși, lectura unor evenimente ale Evului Mediu poate furniza elemente pentru invalidarea tezelor exclusiviste care tentează mentalul public contemporan. În măsura în care vom înțelege că națiunile contemporane sunt rezultatul unor sinteze etnice și al unor interferențe spirituale, iar corolarul instituțional al acestora este produsul unor solidarități și antagonisme valorificate prin inițiative personale sau familiale, vom avea o perspectivă mai stenică asupra unui prezent cu provocările, performanțele și scăderile sale, o atitudine mai puțin afectată de angoase sau prejudecăți.
Mai concret, chestiuni precum regionalizarea, relația stat-societate sau locul opțiunilor religioase în viața individului și a comunității, nu își pot găsi soluții în absența cunoașterii experiențelor trecutului. Acceptarea ideii că între strămoșii noștri se găsesc și eroii pe care îi zeificau manualele și autorii unor atrocități pe care le menționează cronicile, oameni de cultură și voievozi iliterați, poate sluji drept terapie împotriva exceselor orgoliului național sau a prejudecăților care afectează percepția despre sine a unei națiuni obligate să-și rescrie trecutul de prea multe ori în funcție de exigențe ideologice.
@Sorin Paliga
> Felicit redacția acum.tv că a sărit de la textele diletante la cele cu adevărat serioase, de nivel științific.
1. Redacţia nu şi-a schimbat politica editorială.
2. Calificarea articolelor de pe ACUM ca fiind în general diletante vă aparţine, eu nu ader la ea. Iar când a fost să argumetaţi o anterioară acuzaţie a dv. de diletantism (v. aici), dv. aţi schimbat subiectul şi apoi aţi dispărut…
@Sorin Paliga
>Este, cred (îmi cer scuze dacă greșesc), singurul studiu serios, științific, publicat în acum.tv.
Dl. Florian Dumitru Soporan a publicat şi alte articole în ACUM (v. aici/Mod.). Bazându-ne pe cunoştinţele dv. de istorie, care nu pot fi decât la nivelul celor ale d-lui Soporan, ce ar trebui, după părerea dv., să credem despre acele articole?
>Felicit redacția acum.tv că a sărit de la textele diletante la cele cu adevărat serioase, de nivel științific.
Aceeaşi întrebare s-ar pune şi în legătură cu articolele publicate aici de dv. (v. aici/Mod.), pe care le-aţi caracterizat cu multă asprime.
În primul rând, îi mulțumesc domnului Sorin Paliga pentru aprecierile în legătură cu calitatea studiului pe care l-am publicat. Acesta se dorește a fi parte a unei monografii dedicate tipologiei etatice din Europa-Centru-Orientală la care lucrez de ceva timp, iar opinia domniei-sale îmi furnizează un argument în plus în vederea accelerării acestui proiect.
În ceea ce privește amabila invitație de a publica acest studiu într-o revistă de specialitate, voi fi onorat să răspund la ea îndată ce voi mai face cîteva completări la aparatul critic și voi aduce unele necesare clarificări.
În legătură cu discuția despre textele publicate sub egida redacției ”Acum”, fiecare dintre autori este calificat într-un anume domeniu, înzestrat cu potențial de asimilare în aspecte străine de profesia sa de bază și diletant în diverse discipline. În ceea ce mă privește, regret că nu mi-am însușit suficiente cunoștințe de chimie, fizică sau că nu am aprofundat suficient dialectele germane medievale, iar secolele XIII-XV, perioada pe care m-am specializat, îmi mai oferă suficiente noutăți.
Discuțiile cu cititorii mai mult sau mai puțin avizați, dar interesați de cele publicate, sunt în opinia mea o formă de manifestare a libertății și a prețuirii pe care fiecare dintre noi o avem pentru comunicare și pentru schimbul de idei.
@Florian Dumitru Soporan
>Motivul acesteia ține tot de efectele globalizării, valurile de panică și entuziasm generate de Brexit au generat o serie de oportunități la London Stock Exchange, mai ales în zona emitenților bancari și în minerit.
Mă bucur să aud şi de la dv. că dracul n-a fost chiar aşa de negru cum s-a spus, inclusiv pe paginile lui ACUM, ba chiar că au fost generate oportunităţi pentru cei care au ştiut să le descopere.
> În măsura în care vom înțelege că națiunile contemporane sunt rezultatul unor sinteze etnice și al unor interferențe spirituale, iar corolarul instituțional al acestora este produsul unor solidarități și antagonisme valorificate prin inițiative personale sau familiale, vom avea o perspectivă mai stenică asupra unui prezent cu provocările, performanțele și scăderile sale, o atitudine mai puțin afectată de angoase sau prejudecăți.
Găsesc că aţi păstrat o viziune pozitivă şi optimistă, în ciuda vremurilor negre pe care le studiaţi.
>Mai concret, chestiuni precum regionalizarea, relația stat-societate sau locul opțiunilor religioase în viața individului și a comunității, nu își pot găsi soluții în absența cunoașterii experiențelor trecutului.
Şi eu cred că o înţelegere a trecutului ne ajută să evaluăm mai bine prezentul. În opinia mea există momente ale desfăşurărilor istorice care ar putea fi mai relevante pentru înţelegerea epocii noastre, dar pot înţelege foarte bine pasiunea unui istoric entuziast pentru o anumită epocă, oricare ar fi ea.
>Acceptarea ideii că între strămoșii noștri se găsesc și eroii pe care îi zeificau manualele și autorii unor atrocități pe care le menționează cronicile, oameni de cultură și voievozi iliterați, poate sluji drept terapie împotriva exceselor orgoliului național sau a prejudecăților …
Aceste cuvinte eu le-aş pune în introducerea la orice manual de istorie.
> … prejudecăților care afectează percepția despre sine a unei națiuni obligate să-și rescrie trecutul de prea multe ori în funcție de exigențe ideologice.
Aşa cum am citit, istoria se scrie cu sânge şi se fixează în memorie cu cerneală. În toate epocile istoria a fost rescrisă în permanenţă, spre glorificarea puternicilor momentului, ceea ce face cercetarea istorică obiectivă atât de dificilă, dar probabil cu atât mai interesantă.
@Al. Leibovici. Nu am dispărut, pur și simplu nu am timp de pierdut cu discuții agresive și fără substanță (se poate citi și diletante). Am dorit să-l felicit pt d-l Soporan pt această serie, pur și simplu, și să-l invit să publice lucrarea/cartea ca volum. Alte vorbe nu am, și nici alt timp de pierdut. Cu stimă și salutări din București.
P.S. Aproape toate scrierile mele, mai puțin cele cu copyright specific, se găsesc în format PDF pe academia.edu, ca atare cine dorește să le citească și/sau cine consideră că nu pierde timpul, este invitat să o facă.
Dl. Sorin Paliga scrie: „Am dorit să-l felicit pt d-l Soporan pt această serie, pur și simplu, și să-l invit să publice lucrarea/cartea ca volum. Alte vorbe nu am, și nici alt timp de pierdut”.
Păcat că dl. Paliga nu pare să realizeze ceea ce scrie pe ACUM. Ce ne spune dânsul în fapt este că a „pierdut” timp felicitându-l pe dl. Soporan şi că şi-a epuizat rezerva de vorbe pentru acea acţiune. Bănuiesc că a vrut să spună altceva, dar littera scripta manet.
După această manifestare de înţelepciune, nimic nu mă determină să-i urmez îndemnul de a căuta „scrierile” sale printre publicaţiile celor 41,140,897 de participanţi la academia.edu.
De altfel nu cred că scrierile d-lui Paliga să aibă vreo legătură cu cele ale d-lui Soporan, aşa că nu văd de unde i-a venit d-lui Paliga ideea să facă publicitate pentru opusurile proprii.
@Sorin Paliga
> nu am timp de pierdut cu discuții agresive și fără substanță (se poate citi și diletante).
> Am dorit să-l felicit pt d-l Soporan … Alte vorbe nu am
Nu, din contra, aţi avut şi alte vorbe, ele însele agresive şi nesubstanţiate:
– că acum.tv n-a publicat niciodată articole serioase
– ci a publicat „numai texte diletante”
P.S. Am încercat să dau curs invitaţiei dv. de a citi publicaţiile dv. pe academia.edu (https://unibuc.academia.edu/SPaliga/Papers). Din păcate, cu una sau două excepţii (din circa 55), acele publicaţii sunt consacrate unor subiecte prea specializate pentru a fi accesibile unui public general. Iată un subiect tipic: „Pre-Indo-European (or ‘Mediterranean’) v. Proto-Boreal. Some Thoughts on Prehistoric Linguistic Relations”.
Alexandru a scris la adresa d-lui Sorin Paliga:
„Nu, din contra, aţi avut şi alte vorbe, ele însele agresive şi nesubstanţiate:
– că acum.tv n-a publicat niciodată articole serioase
– ci a publicat „numai texte diletante” ”
Este uşor demonstrabil că afirmaţiile de mai sus, însoţite de un citat, sunt corecte. De aceea mă întreb de ce insistă dl. Paliga să continue să fie prezent pe paginile lui ACUM, revistă faţă de care îşi manifestă dispreţul său nedisimulat.
@Al. Leibovici
„ Din păcate, cu una sau două excepţii (din circa 55), acele publicaţii sunt consacrate unor subiecte prea specializate pentru a fi accesibile unui public general.”
Nici nu am afirmat că ar fi texte pt publicul larg, ca atare nu pricep reproșul.
Anterior ați scris: „Redacţia nu şi-a schimbat politica editorială.” Păi poate aici e problema, poate ar trebui să și-o schimbe, nu? A se vedea și articolul lui Ștefan N. Maier „Pentru cine mai scriem?”. Pare că mă susține în sugestie. Sau nu mă susține?
Sorin Paliga a scris: „Pare că mă susține în sugestie. Sau nu mă susține?”. Se referea la dl. Ştefan Maier.
Cred că răspunsul lui Ştefan, dintr-un alt fir de discuţie, nu lasă loc pentru îndoieli cu privire la ce fel de sugestii aştepta el:
„Răspunsul d-lui Paliga este ca si cum am răspunde „fă-o mai gustoasă” la întrebarea „Cum să facem o mancare mai bună?”. Adică nu aduce nici o valoare”.
http://acum.tv/articol/76979/#comment-153053
@Victor Manta
Nu am efectiv timp să pierd cu dv. Faptul că interpretați aiurea ceea ce am scris (și ce au scris alții) este problema dv. Dacă aveți idei, păreri, ipoteze le puteți expune, nu vă mai agățați de mîneca altora, unii chiar nu au timp de pierdut cu dv.
@Sorin Paliga
> Dacă aveți idei, păreri, ipoteze le puteți expune, nu vă mai agățați de mîneca altora…
Aşa este când postaţi pe internet : riscaţi să se comenteze ce aţi postat…
@Sorin Paliga
>Nu am efectiv timp să pierd cu dv.
V-am cerut eu aşa ceva? Deoarece nu este cazul, nu am nimic a-mi reproşa. Gestiunea dv. a timpului propriu vă aparţine în exclusivitate şi nu mă interesează câtuşi de puţin.
>Faptul că interpretați aiurea ceea ce am scris (și ce au scris alții) este problema dv.
În acest context „aiurea” este un termen nepoliticos, drept care este bine să fie evitat între oameni civilizaţi. Constat că felul în care înţeleg ceea ce scrieţi vă crează o problemă dv., şi nu mie. De altfel nu v-am cerut să vă ocupaţi de pretinsele mele probleme, şi nici nu aveţi de ce să vă plîngeţi dv. pentru alţii.
>Dacă aveți idei, păreri, ipoteze le puteți expune, …
Mulţumesc, dar nu am nevoie de autorizaţia dv. pentru aceasta. Ceea ce guvernează aici este Regulamentul, pe care eu îl respect din convingere.
> … nu vă mai agățați de mîneca altora …
Cum a scris şi Alexandru, de câte ori vă exprimaţi în public trebuie să vă asumaţi riscul că aţi putea fi contrazis de oricine. Dacă nu vă place, atunci aţi ales un loc care nu se potriveşte cu firea dv.
> … unii chiar nu au timp de pierdut cu dv.
Constat că aceeaşi „unii” se repetă pe ei înşişi pe parcursul a trei rânduri, uitând cum au început comentariul lor. V-aş sugera să vă concentraţi pe viitor. Ar fi bine să vorbiţi numai în nume propriu, deoarece nu vă reprezentaţi decât pe dv. personal şi pe nimeni altcineva.