Continuare. Partea I-a – v. aici.
Restaurarea ordinii în Occident odată cu destructurarea proiectului politic laic cu vocație transnațională identificat cu împăratul Frederic al II-lea și reconfigurarea infrastructurii etatice la limitele răsăritene ale Christianitas sub impactul apariției Hanatului Hoardei de Aur și restabilirea Imperiului Bizantin la Constantinopol au confruntat reflecția intelectuală și viața cotidiană a omului medieval cu revirimentul ambivalenței care a fixat paradigmele etice ale Evului Mediu, în sensul impulsurilor spre unitatea deplină a Cetății lui Dumnezeu și realitatea efectivă a jurisdicțiilor patrimoniale(1), ierarhiilor sociale și solidarităților familiale sau etnice. A doua jumătate a secolului al XIII-lea reprezintă din acest punct de vedere o simbioză între continuarea cu succese remarcabile a acțiunii de consolidare a pozițiilor bisericii romane și o varietate de experiențe politice specifice fiecărei națiuni în parte, la capătul cărora în nord-vestul Europei avea să se impună ideea statului teritorial mai mult sau mai puțin centralizat, iar Europa Centrală va prezerva arhetipul etatic al primelor secole medievale.
Roma și cruciada permanentă
Inițiativele politice ale papalității, inspirate de inovațiile specifice perioadei de apogeu a expansiunii lumii medievale prelimină provocările pe care le vor înfrunta suveranii statelor teritoriale, constând în identificarea mijloacelor prin care autoritatea legală și spirituală câștigată asupra societății să se materializeze în acte de guvernare efectivă. Poziția Sfântului Scaun era complicată de sursa spirituală a puterii revendicate de papalitate, care impunea raporturi de autoritate asupra puterii seculare și alegerea unor interlocutori obedienți sau susceptibili de a fi fidelizați pentru obiective de politică ecleziastică. Prioritizarea pe care a operat-o papalitatea în raport cu obiectivele misiunii apostolice demonstrează caracterul proactiv al strategiilor politice medievale(2) și a avut în vedere interesele de securitate vizând lichidarea amenințărilor din proximitatea centrului teritorial al puterii bisericii.
Scrierile redactate de înalți ierarhi catolici subliniau prioritatea cruciadei îndreptate împotriva ereziei din interiorul frontierelor Christianitas în raport cu acțiuni similare împotriva infidelilor din Țara Sfântă(3), iar concretizarea imediată a acestei noi abordări a misiunii a cunoscut o primă concretizare odată cu expediția prin care Carol de Anjou și cruciații francezi au înlăturat stăpânirea ultimilor Hohenstauffeni din regatul Neapolelui și Siciliei. Prezența franceză în sudul Italiei este mai cunoscută datorită celebrelor Vecernii Siciliene, în urma cărora insula a devenit posesiunea regelui Petru al Aragonului și prin legendele legate de apariția Mafiei, dar prezența politică a angevinilor este relevantă pentru rolul statului în concepția bisericii romane și a avut implicații pentru evoluțiile din Europa Centru-Orientală. Misiunea lor a avut în vedere într-o primă fază eventuala restaurare a Imperiului Latin, eșuată datorită diplomației active a noului împărat Mihail al VIII-lea Paleolog, dar a vizat și stabilirea unor alianțe regionale destinate consolidării securității unor entități etatice partenere ale papalității. Sub aceste auspicii s-a contractat alianța dinastică cu Arpadienii, odată cu dubla căsătorie a dinaștilor napoletani cu descendenții regelui Ștefan al V-lea, fost pretendent fără șansă la succesiunea Babenbergilor în Austria(4).
Dacă identificarea cu interesele dinaștilor Capețieni nu a însemnat reluarea ofensivei cruciate în Balcani și Orientul Apropiat, această alianță între tron și altar a contribuit la apariția unui arhetip al suveranului medieval, identificat cu personalitatea regelui Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1223-1270), rămas în memoria posterității ca ultimul mare cruciat angajat în lupta pentru eliberarea Țării Sfinte, dar și ca un reformator al administrației regale(5). La rândul lor, suveranii Plantageneți încercau o preluare amicală a ideii cruciate în relație cu eforturile regelui Edward I (1272-1306) de a concilia interesele regale cu disponibilitățile insurgente ale elitei sociale, prin intermediul activării unor angajamente militare în Walles și Scoția, destinate exterminării ereziilor locale și restabilirii ordinii civile.
Procedeul asigura o solidarizare temporară între rege și aristocrație, motivată de interesul pentru acapararea de fiefuri ca urmare a serviciului militar, dar era susceptibilă să genereze riscuri în perspectiva succesiunii unui suveran lipsit de calități militare și expus contestației unor leaderi validați pe câmpul de luptă ca apărători ai țării(6). Chestiunea succesiunii nu afecta stabilitatea regatelor europene la finele secolului al XIII-lea, dar genera riscuri pentru însăși autoritatea papală, devenită captiva puternicelor familii italiene din proximitate, iar alegerea papei Bonifaciu și criza declanșată de tentativa acestuia din urmă de a restaura plenitudo potestatis prin publicarea bulei Unam Sanctam a provocat disputa cu regele Franței Filip al IV-lea cel Frumos și, soluționată prin așa-numita captivitate babilonică a papilor la Avignon. Evenimentele îndelung dezbătute de istoriografia bisericii nu au avut drept consecință destructurarea puterii pontificale și nu i-au alterat legitimitatea, iar studiul arhivelor demonstrează progrese în administrarea bisericii, în preocuparea pentru formarea clerului sau în conducerea activităților misionare. De altfel, controlul regilor Franței asupra papalității nu a fost unul efectiv, câtă vreme Avignon se afla în proximitatea posesiunilor Angevinilor, partenerii politici ai papei din sudul Italiei, dar a lipsit definitiv Sfântul Scaun de primatul său politic și a inaugurat așa-numita naționalizare a bisericii, fenomen esențial pentru reforma protestantă și cea catolică. În pofida aparențelor sugerate de semnificațiile etnice încorporate de conceptul de națiune, importanța acestora a fost subsumată loialităților comunitare și politice.
Speculația teologică a aprofundat relația dintre autoritatea apostolică și comunitatea credincioșilor, iar corolarul său instituțional a fost mișcarea conciliară, care propunea substituirea primatului papal cu autoritatea forului reprezentativ al creștinătății apusene. Atitudinea națiunilor conciliare pe durata crizelor care au afectat biserica romană pe durata Marii Schisme din Occident s-a bucurat de o mai bună receptare istoriografică(7), dar efectele noilor solidarități etno-regionale s-au manifestat în manieră spontanee în marile regate apostolice din Europa Centrală. Vulnerabilitățile acestor entități aflate sub autoritatea papalității accentuate de desherențele dinastiilor fondatoare din Ungaria și Boemia au determinat Curia Romană să inițieze inovații în privința succesiunii patrimoniale cu care operase în sudul Italiei. În cazul Ungariei, preluarea moștenirii arpadienilor în favoarea lui Carol Robert de Anjou, descendent al unei prințese maghiare, însemna pe termen lung trecerea la un mix de proceduri succesorale, în care forul tutelar opera o alegere între pretendenții potențiali. Suveranul pontif decidea să ignore pretențiile regelui Venceslas al III-lea al Boemiei și ulterior pe cele ale lui Otto de Wittelsbach în favoarea unui partener privilegiat, invocând în acest sens descendența sa din sfinți dinastici(8).
Cultul sfinților tutelari ai dinastiei arpadiene, Ștefan, Emerik și Ladislau sau al principeselor pentru care se invoca atributul sfințeniei a devenit, alături de cultul Sfântului Louis, episcop de Toulouse, principalii vectori ai legitimizării noului rege Carol Robert (1308-1342), iar baza socială a puterii sale a fost asigurată de mica nobilime și populația târgurilor, expuși pierderii privilegiilor sub acțiunea acaparatoare a magnaților, suspectați de atitudini xenofile și de tentații autonomiste. O abordare diferită a impus situația din regatul Boemiei, unde dispariția ultimului rege Przemislid a determinat preluarea Coroanei Sfântului Venceslas de către regele Ioan de Luxemburg, fiul împăratului Henric al VII-lea, căsătorit cu o prințesă cehă. Încercarea de eliminare a acesteia din afacerile publice determină o manifestare a naționalismului medieval ceh subsumat loialismului dinastic, manifestat prin mobilizării praghezilor în apărarea sa(9).
Aceeași stare de spirit, potențată de această dată de rațiuni patrimoniale și de competiția pentru fiefuri și demnități publice, a determinat și activarea nobilimii poloneze în serviciul restaurării unității politice a Poloniei sub autoritatea unui reprezentant al dinastiei Piast, regele Vladislav Lokietek, evenimente care vor căpăta dimensiunile unui conflict socio-etnic, în care populația rurală se confruntă cu locuitorii germani ai marilor orașe poloneze, aflate de partea regelui german al Boemiei și a Ordinului Cavalerilor Teutoni. Succesul restaurării Poloniei s-a datorat detașării pe care papalitatea franceză a operat-o în raport cu interesele patrimoniale ale cruciaților germani și alianței cu magnații maghiari din familiile Aba și Csak, preluată ca strategie politică și de suveranii angevini. Parteneriatul dintre cele două țări era dublat și de similitudinea forțelor interne care susțin puterea centrală și va asigura premisele reluării ofensivei cruciate orientate împotriva mongolilor.
Cruciada permanentă, păgânii și schismaticii
Echilibrul creat de intrarea unor vaste arealuri ale Europei Centru-Orientale sub autoritatea hanului de la Serai a fost precedată de o mobilitate socială și geografică fără precedent, implicând deplasări ale unor mari grupuri de populație din Caucaz, Asia Centrală și stepele nord-pontice, fapt ce amendează odată în plus prejudecățile legate de imobilismul lumii medievale și prezumțiile despre puritatea etnică a națiunilor europene. Unii istorici români încearcă să valorifice aparenta originalitate a unor informații analizate de fondatorii scrisului istoric românesc modern și propun reevaluarea rolului cumanilor în apariția primelor structuri politice în spațiul locuit de români, fără ca această teză să fi fost cu totul respinsă de investigațiile de substanță pe această temă. Rolul cumanilor în succesele militare ale suveranilor vlahi de la Târnovo este atestată de sursele latine, bizantine și ruse, iar în ceea ce privește semnificația unor toponime și hidronime din arealul extracarpatic, o direcție interesantă este cea propusă de Stelian Brezeanu, care conectează apariția acestora cu prezența predecesorilor cumanilor, pecenegii și uzii(10).
În privința cumanilor, dezagregarea insolitei lor forme de organizare instituțională a reprezentat începutul unei extraordinare cariere istoriografice, raidurile detașamentelor lor fiind consemnate în relatările cehe pe durata conflictului cu Regatul Ungariei, iar captivii cumani au reprezentat resursa umană esențială pentru forțele armate ale sultanatului mameluc al Egiptului(11). Spațiul românesc a cunoscut și exemple mai puțin spectaculare ale interferențelor etnice, așa cum a fost cazul alanilor consemnați în surse ecleziastice drept iazigi, de la care provine toponimul Iași. Acest peisaj multietnic și imposibil de subordonat unei autorități politice loiale a impus Curiei Romane modificarea strategiei postulate odată cu al doilea Conciliu Lateran din 1215, constând în convertirea populației ortodoxe sau păgâne la ritul catolic prin taina botezului și cu participarea puterii seculare și preferința pentru negocieri cu acei conducători creștini dispuși să accepte autoritatea papală și convertirea supușilor(12).
Primele tentative de reluare a ofensivei misionare spre est au avut drept obiectiv cnezatul Halici-Volhinia, care se consolidase sub autoritatea lui Danil Romanovici și părea interesat să se emancipeze de sub autoritatea hanului mongol prin alianțe cu regatele vecine. Proiectata încoronare a cneazului Ruricid pretendent la succesiunea Kievului ca rex Rusorum și consacrarea la Halici a unui episcop latin au rămas în memoria istorică drept o nouă tentativă eșuată de a-i conecta pe slavii răsăriteni cu valorile civilizației occidentale, dar cariera acestui contemporan al Sfântului Aleksandr Nevski rămâne interesantă pentru politicile sale sociale xenofile și pentru abilitățile care i-au permis contractarea unor alianțe familiale cu arpadienii și cu dinaști polonezi. Un alt proiect eșuat pentru moment a vizat convertirea lituanienilor, care alături de Moscova vor fi beneficiarii autorității formale a Marelui Han asupra multitudinii cnezatelor rusești și al epuizării potențialului ofensiv al Cavalerilor Teutoni. Negocierile purtate cu ducele Mindaugas în jurul anului 1250 din inițiativa episcopului de Celno (Kulm) și sub presiunea militară a cruciaților au fost încununate de succes, dar efectele convertirii sale au fost anulate de asasinarea ducelui și restaurația credințelor tradiționale operată de succesorii săi.
În relație cu Lituania, biserica romană avea de înfruntat competiția alternativei ortodoxe, favorizate de apartenența cnezilor ruși implicați în alianțe familiale cu clanurile ducale ale lituanienilor și de disponibilitatea spre concesii în chestiunile politice și disciplinare profesată de emisarii patriarhiei constantinopolitane, angajată la rândul său în efortul de a contracara eventualul compromis cu papalitatea, o constantă a politicii dinastiei Palayologos.. Soluția acestei competiții avea să fie consecința schimbării de paradigmă pe care misiunea catolică o va cunoaște odată cu Marea Schismă și a unor decizii cu efect în durată lungă asumate de conducătorii acestei ultime națiuni rămase înafara bisericii creștine la începutul secolului al XIV-lea.
1. Johan Huizinga, Men and Ideas, New York, 1970, p.103.
2. Pentru detalii, vezi James Henderson Burnst, Histoire de la pensee medievale, 450-1453, Cambridge University Press, Cambridge, 2001, p.391 et sq.
3. Șerban Turcuș, Sfântul Scaun și românii în secolul al XIII-lea, București, 2001, p.64-69.
4. Tudor Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Cluj-Napoca, 2002, p.91.
5. Pentru detalii, vezi E.W.Jordan, Anti-Corruption campaigns in Thirteenth-Century Europe, în Journal of Medieval History, Issue 5, June 2009, p.202-206
6. Vezi E. Barnaby, England, în volumul Nationalism in the Middle Age, ed. C.Leon Tipton, New York, 1972.
7. Louise Loomis, Council of Constance. An Anglo-French Dispute, în American Historical Review, XLVII, 1934, p.24.
8. Engel Pal, The Realm of Saint Stephen. A History of Medieval Hungary, London/New York, 2000, p.264.
9. Jan Dlugosz, Annales seu Cronica incliti Regni Poloniae, Warsaw, 1978, vol. III, p.16.
10. Stelian Brezeanu, Solidarități și identități medievale: controverse istorice, București, 2001, p.118-126.
11. Victor Spinei, Lumea stepelor, Iași, 2002, p.179.
12. Flavius Solomon, Etnie și confesiune în Europa Centrală în secolele XIII-XV, Iași, 2005, p.11.