Alan Dershowitz este un celebru avocat, jurist, autor şi comentator politic american. Este specialist în drept constituţional şi drept penal. Ca avocat, s-a remarcat în cazurile celebre Mike Tyson, Patty Hearst, O.J. Simpson
Mă aflam în galeria Congresului când prim-ministrul al Israelului, Benjamin Netanyahu, a prezentat o critică logică şi convingătoare a înţelegerii privitoare la ambiţiile Iranului de a obţine arme nucleare, înţelegere care se negociază în prezent. Acesta a prezentat o nouă propunere bazată pe fapte, propunere care a deplasat sarcina argumentării în direcţia Casei Albe.
Noua sa propunere constă în aceea că „dacă marile puteri nu sunt gata să insiste ca Iranul să-şi modifice comportarea înaintea semnării înţelegerii, atunci ar trebui cel puţin să insiste ca Iranul să-şi modifice comportarea înainte ca înţelegerea să expire. Argumentul lui constă în aceea că fără o asemenea precondiţie, prevederea de expirare a înţelegerii (sunset clause) după 10 ani pavează, iar nu blochează, calea spre obţinerea de către Iran a unui arsenal nuclear, şi asta chiar dacă Iranul va continua să exporte terorismul, să intimideze ţările din regiune şi să cheme la exterminarea Israelului.
Cu o logică ce pare inatacabilă, Netanyahu conchide că alternativa la această înţelegere proastă nu este opţiunea militară, ci mai degrabă „o înţelegere mai bună, o înţelegere care ar putea să-i repugne Israelul şi veciniilor săi, dar cu care ar putea trăi – literalmente”. Netanyahu a schiţat apoi condiţia pentru o înţelegere mai bună, şi anume că înainte de expirarea (după 10 ani) a înţelegerii care interzice Iranului să dezvolte arme nucleare, mullahii trebuie să îndeplinească în prealabil trei condiţii: să înceteze exportul terorismului, să înceteze să se amestece în treburile altor ţări şi să înceteze să ameninţe Israelul cu anihilarea.
Dacă mullahii resping aceste trei condiţii rezonabile, acest fapt va demonstra că nu au o reală intenţie de a se alătura comunităţii internaţionale şi să-i respecte regulile. Dacă însă acceptă aceste condiţii, atunci clauza de expirare nu va intra în acţiune în mod automat, ci va necesita ca Iranul să-şi demonstreze dorinţa de a respecta regulile jocului înainte ca regulile să-i permită să dezvolte arme nucleare.
În loc să atace mesagerul, cum a făcut Casa Albă, Administraţia are acum obligaţia să examineze cu argumente, iar nu printr-o cacofonie de invective, şi să răspundă la substanţa raţionamentului lui Netanyahu. Ar putea să existe răspunsuri convingătoare, dar nu le-am auzit încă.
Decizia de a accepta sau respinge o înţelegere cu Iranul privitoare la programul nuclear militar ar putea fi subiectul cel mai important al secolului al 21-lea. Mulţi membri ai Congresului, poate cei mai mulţi, sunt de acord în acest punct cu primul ministru al Israelului, iar nu cu preşedintele Statelor Unite. În virtutea sistemului nostru de separare a puterilor, Congresul este o ramură pe deplin co-egală a guvernului, şi nicio decizie de genul celei discutate nu trebuie luată fără acordul acesteia. Poate că preşedintele poate convinge Congresul să sprijine înţelegerea, dar în orice caz trebuie să intre în dialog cu Congresul, iar nu să ignore pe reprezentanţii legitim aleşi ai poporului.
Administraţia şi sprijinitorii ei, în special cei care au boicotat cuvântarea prim-ministrului, se centrează pe presupusele încălcări protocolare care ar fi însoţit invitarea lui Netanyahu de către preşedintele Congresului. Imaginaţi-vă însă că în virtutea aceluiaşi protocol invitat ar fi fost un vorbitor care ar fi fost în favoarea, iar nu contra, înţelegerilor în cauză. Casa albă şi sprijinitorii ei ar fi salutat un prim-ministru care sprijină înţelegerea, cum a fost cazul prim-ministrului britanic David Cameron, când acesta a fost solicitat să influenţeze Senatul în favoarea poziţiei Administraţiei. Se vede deci că invocarea protocolului este în mare măsură un pretext. Administraţia este indispusă într-o măsură mult mai mare de conţinutul cuvântării lui Netanyahu decât de modul în care a primit invitaţia.
Subiectul este prea important pentru a fi deturnat prin formalităţi de protocol. Cuvântarea a avut loc. A fost o cuvântare echilibrată care a inclus aprecieri apăsate adresate preşedintelui, democraţilor, Congresului şi poporului american. Prim-ministrul Netanyahu a fost la maxima sa înălţime sub aspect diplomatic. După opinia mea, a fost la maxima sa înălţime şi sub aspect al substanţei, prin felul în care a argumentat contra poziţiei de negociere a Administraţiei în ce priveşte Iranul, în special în privinţa prevederii de expirare a înţelegerii.
Este rândul Administraţiei să răspundă la următoarea întrebare fundamentală : de ce să se permită regimului iranian să purceadă peste 10 ani la dezvoltarea armelor nucleare chiar dacă până la acel moment va fi continuat să exporte terorismul, să-i intimideze pe vecinii arabi şi să cheme la exterminarea Israelului? De ce – ca un minim – nu s-ar condiţiona orice încetare/expirare a înţelegerii pentru oprirea producerii de arme nucleare printr-o schimbare de atitudine a acestui regim criminal?
Răspunsul ar putea fi că nu putem să-i facem să accepte această condiţie. Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci înţelegerea care se conturează în prezent este într-adevăr una proastă, mai proastă chiar decât lipsa vreunei înţelegeri. Ar fi mult mai bine să se amplifice sancţiunile economice şi alte presiuni, decât ca acestea să fie oprite doar contra unei simple amânări a obţinerii de către Iran a unui arsenal nuclear.
Ar putea exista răspunsuri mai bune decât acesta, dar mingea este acum în curtea lui Obama pentru ca să furnizeze asemenea răspunsuri mai bune, în loc să evite să răspundă la obiecţiile rezonabile ale lui Netanyahu prin observaţii irelevante ţinând de „protocol” şi prin atacuri la persoană contra mesagerului. Israelul merită mai mult decât atât. Lumea merită mai mult. Poporul american şi Congresul merită mai mult decât atât.
O clauză de expirare necondiţionată constituie o invitaţie ca Iranul să continue să exporte terorismul, să-i intimideze pe vecini şi să ameninţe Israelul – dar având de data asta un arsenal nuclear cu care să terorizeze lumea întreagă. Aceasta ar crea o situaţie cu totul nouă, un „game changer”, pentru a cita cuvintele preşedintelui Obama de acum câţiva ani, când a promis că nu va permite niciodată ca Iranul să dezvolte arme nucleare. Dintr-odată, „niciodată” a devenit „în curând”…
Congresul trebuie să insiste ca orice prevedere care să permită Iranului să dezvolte arme nucleare după 10 ani să fie condiţionată, ca un minim strict, de o schimbare semnificativă în comportarea celui mai periculos regim din lume.
Alan M. Dershowitz, 4 martie 2015
Preluat şi tradus cu permisiunea publicaţiei – Gatestone Institute.
Originally published at Gatestone Institute.
ACUM a mai publicat un articol al aceluiaşi autor, A. Dershowitz, şi tot pe tema Iranului nuclear: Diplomaţia este calea cea mai bună, însă…