După cum au început, acum cîteva săptămâni, să se petreacă lucrurile, nimic nu părea să justifice titlul acestor rânduri. Este vorba de dezbaterile de natură să dea naştere – cu aparente mari dureri ale facerii – acordului „istoric” de la Geneva, dintre Statele Unite şi marile puteri occidentale şi Iranul care se îndreaptă cu pas alergător către obţinerea armei nucleare. Nu, nu am greşit timpul verbal, fiindcă mai ştiu destulă gramatică pentru a nu o face! La începutul săptămânii trecute, imediat după semnarea acordului, au început sfidătoarele declaraţii ale maleficului „protagonist” – Iranul. Preşedintele Republicii islamice, Hassan Rohani, s-a şi grăbit să declare în publicaţia „Financial Times” că ţara sa îşi va continua programul nuclear, exprimându-şi în acelaşi timp optimismul cu privire la relaţiile cu Statele Unite.
În pofida speranţelor – serioase? – ale Occidentului, privitoare la schimbarea poziţiei Teheranului, preşedintele Hassan Rohani, întrebat dacă intenţionează să desfiinţeze instalaţiile şi utilajele nucleare de pe teritoriul său, a dat un răspuns categoric: „în proporţie de 100% – nu”.
În interviul acordat respectivei publicaţii, la palatul prezidenţial de la Teheran, a numit dezbaterile şi acordul în sine una din „cele mai bune încercări” de recuperare a încrederii dintre USA şi Iran. De altfel, în ultimele luni, preşedintele iranian a făcut destule eforturi pentru a risipi încordarea şi a recupera aceeaşi încredere cu statele vecine, realizînd o relaxare considerabilă a împotrivirii statelor din Golf faţă de programul său nuclear.
Astfel încât primul ministru israelian, Beniamin Netaniahu, a trebuit să renunţe la intenţiile – de-abia conturate – de a realiza o înţelegere cu cel mai înverşunat oponent al Iranului, Arabia Saudită, cu privire la care Rohani s-a şi grăbit să-şi exprime planurile de… reconciliere. Rând pe rând, s-au pliat în faţa „curtoaziei” iraniene statele din Uniunea Emiratelor, iar preşedintele acesteia, Abdallah Ben-Zaid, s-a şi grăbit cu o vizită la Teheran, imediat după semnarea acordului. Iar un diplomat iranian s-a şi întrecut să motiveze aceste contacte prin dorinţa realizării unui Orient Mijlociu mai calm şi mai ponderat.
Dar cînd Casa Albă a dat publicităţii formularea acordului, ministerul iranian de externe şi-a dat tonul la întors! Nu mai era vorba de îngheţarea programului nuclear, referindu-se cu o ipocrită indignare la „ciorna de acord” care ar exprima o interpretare unilaterală a prevederilor acestuia, dat fiind că unele explicaţii şi unii termeni ai formulării ar contrazice textul original al tranzacţiei. Totodată, purtătoarea de cuvânt a ministerului iranian de externe îşi exprima regretul că formularea americană s-a dovedit „total eronată”, aşa cum a fost publicată în mass-media occidentală, subliniind că tocmai această grijă pentru „proprietatea termenilor” ar fi fost unul din motivele pentru care s-a acordat un timp relativ îndelungat pregătirii acordului. De aceea, în comunicatul de presă al Casei Albe s-a subliniat că de fapt, scopul acordului a fost să se ajungă pe cale diplomatică la o soluţie care să evite obţinerea armei atomice de către Iran, iar preşedintele Barak Obama a subliniat că tocmai realizarea acestui scop reprezintă interesul naţional şi de securitate al Statelor Unite. Desigur, formularea iraniană exprima exact contrariul, referindu-se la intenţia marilor puteri de a determina o vădită regresie cu mult timp în urmă a Republicii Islamice, prin sistarea programului său nuclear, neuitând totuşi să menţioneze că transparenţa Iranului în privinţa continuării acestui program va fi o dovadă a scopurilor paşnice ale acestuia.
În fapt, acordul prevede obligaţia Iranului de a sista îmbogăţirea uraniului la un nivel mai mare de 5%, nefolosirea centrifugilor existente şi renunţarea la instalarea unora noi, neutralizarea rezervelor de uraniu îmbogăţit la nivel de 20% prin „diluare”, dat fiind că potrivit estimărilor, Iranul ar dispune de circa 200 kg. de uraniu îmbogăţit. Practic, aceasta ar fi însemnat reducerea la jumătate a centrifugilor de la Arak şi cu două treimi a celor instalate la Fordow. Totodată, inspectorii Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică ar urma să aibă acces zilnic la locaţiile susamintite. La realizarea acestor deziderate ale acordului, Iranului ar urma să i se acorde înlesniri ale sancţiunilor în valoare de şapte miliarde de dolari. În traducere liberă, marile trusturi americane şi europene se vor putea repezi „ca brotacii pe baltă” să încheie cu Iranul tranzacţii cărora sînt primele care le-au simţit şi le simt acut lipsa, în contextul încă actualei crize economice mondiale.
Desigur, la toată această „apă de ploaie” de natură să „dilueze” doar prudenţa marilor puteri semnatare ale acordului, primul-ministru israelian Beniamin Netaniahu a exprimat păreri cu mult mai realiste şi mai clarvăzătoare decât toată această „beţie cu apă rece” a statelor semnatare ale acordului. În discursul său ţinut la acordarea premiului U.M.T. (în ebraică, siglă pentru termenii de Artă, Ştiinţă, Cultură), de la Ierusalim, cu cîteva ore după semnarea acordului, premierul israelian a efectuat o foarte lucidă analiză a acestuia, considerînd acordul „o autorizaţie scrisă de încălcare a rezoluţiilor ONU”. El a afirmat că este vorba de un acord dăunător, fapt care iese la iveală cu cît se acumulează alte şi alte detalii asupra prevederilor sale şi că nu este vorba nici pe departe de un „acord istoric”, ci mai curînd de „o mare eroare istorică”, ale cărei consecinţe nefaste se vor răsfrânge imediat nu numai asupra Israelului, ci asupra întregii comunităţi mondiale. Conform spuselor prim-ministrului Netaniahu, „lumea va deveni cu atît mai periculoasă, cu cît regimul cel mai periculos a făcut un pas semnificativ pentru obţinerea celui mai periculos armament”.
Într-un deplin consens cu primul-ministru Netaniahu s-a dovedit prof. dr. Guy Millière, care predă la mai multe instituţii prestigioase de învăţămînt superior pariziene, ca şi în Satele Unite, ca profesor invitat. El compară acest acord cu cel încheiat la München în 1938, cînd britanicul Chamberlain şi francezul Daladier, după semnarea acestuia, au auzit de la Winston Churchill remarca devenită celebră: „Aţi ales dezonorarea ca să nu aveţi război. Aveţi dezonorarea, dar aveţi şi războiul”. Arătîndu-se de altfel cu mult mai vehement chiar decât primul ministru isrelian, a dovedit că prin atitudinea părtinitoare, neloială faţă de aliaţi, printre care şi Israelul, Statele Unite, susţinute de Franţa şi Germania, preconizează, printr-un gen de „complicitate activă” o „soluţie finală” în formulă 2013, întemeindu-şi afirmaţiile pe cele proferate de Khamenei imediat după semnarea acordului, prin care nu-şi ascunde, după cum nu a făcut-o vreodată, intenţiile genocidare legate de Israel, secondat la scurt timp de „marioneta” sa, preşedintele iranian Rohani. Guy Millière a adăugat că nu în ultimul rând, acest proiect genocidar, „a doua soluţie finală” este bine cunoscut atât de către John Kerry ca şi de Catherine Ashton, sau de ministrul de externe Laurent Fabius.
După toate eforturile mass-mediei americane şi europene care se întrec în a demonstra că acordul ar fi „bun pentru Israel” şi pentru comunitatea internaţională (poate pentru interesele pur economice-financiare ale acesteia!), Guy Millière subliniază că „Israelul trebuie, mai mult ca oricînd, să conteze numai pe propriile forţe, pe armata şi pe superioritatea sa tehnologică”, considerînd că Obama, „aliat al Fraţilor Musulmani, partizan al islamizării Turciei de către Erdogan, este primul preşedinte american care a fost capabil să trădeze aliaţii Statelor Unite din Orientul Mijlociu, printre care şi Israelul”. Nu întâmplător, subliniază el, „încă din prima zi la Casa Albă, Obama a dispus înlăturarea bustului lui Churchill care se afla în biroul oval. Încă nu l-a înlocuit cu bustul lui Khamenei, dar va urma şi acest pas”.
Speranţa (deşartă!) şi „calculul la rece” sunt noţiuni antagonice! Speranţa (tot deşartă) a Israelului, că Statele Unite le sunt prietene, s-a dovedit o iluzie, pentru că Statele Unite, prin Obama, îşi apară fervent – doar interesele sale.
Excelenţa analiză a Doamnei Rodica Grindea vine să confirme şi calitatea articolului anterior, din care, acum, rezultă că Obama şi-a dat „cu stangu-n dreptul”!!
Articolul este o analiza ascutita si exacta a ce se intampla in atitudinea occidentului (determinata in mare masura de presiunile americane) fata de galopul absolut vizibil al Iranului spre arma nucleara, in absoluta cunostinta de cauza a intentiilor demente ale acestuia fata de Israel, dar si a poftelor sale de dominare in zona.
Asemanarea cu rusinosul tratat de la Munchen din 1938 este cat se poate de corecta.
Si sa nu uitam ca situatia nu e statica, ci fluida.
Dupa aprecierile surselor competente, Iranul poseda deja uraniu imbogatit pentru echiparea a cateva arme nucleare, totul depinzand numai de luarea deciziei de a o face:
http://www.debka.com/article/23488/Enough-enriched-uranium-in-Iran-for-4-nuclear-weapons-N-Bomb-awaits-Saudis-in-Pakistan
http://www.debka.com/article/23492/Former-CIA-AMAN-chiefs-Iran-is-a-nuclear-threshold-state-and-can-no-longer-be-stopped
Si sa nu uitam ca Iranul si-a dezvoltat deja si mijloace de aducere la tinta a armelor nucleare, pregatind acum si rachete intercontinentale, pentru ghici – America tinta urmatoare…
Deci toate acestea sunt BINE-BINE cunoscute si de americani, daca ajung si in presa informata.
Politica lui Obama in lume este in mod clar una de dezangajare rapida fata de pozitia SUA ca superputere si de retragere in gaoacea izolationislului. Mai mult, ar putea fi chiar o politica de sprijin a islamismului in locurile unde acesta se manifesta a fi mai mai puternic.
Caci astfel a putut fi vazuta ea in desfasurarea evenimentelor dealungul „primaverii arabe” (doamne ce eufemism retard!) din Egipt. La inceputul evenimentelor, Obama i-a cerut pur si simplu fostului aliat, Mubarak, sa se retraga in fata valului de manifestatii violente conduse de „Fratia Musulmana”. Dar in a doua faza, cand „fratii” instalati foate „democratic” la putere au fost maturati de egipteni, care nu au vrut sa accepte un regim teocratic, Obama s-a suparat atat de rau incat a retras orice sprijin noului regim care s-a dovedit laic.
Bineinteles ca in vidul creat au intrat imediat rusii, caci prosti ar fi fost sa nu o fi facut.
Dar Obama continua sa galopeze spre prapastie.
Apar deja stiri in presa araba despre pregatirile pentru viitoarea vizita a sa in Iran,
http://www.weeklystandard.com/blogs/report-obama-arranging-tehran-visit-next-year_769213.html
http://www.aljarida.com/news/index/2012634984
desi Casa Alba le neaga: http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/174745#.Up2fINI_te0
Ce sta scris le ecran la terminarea fiecarui episod de serial? To be continued.
Iar directia e destul de previzibila.
@Sfartz Pincu
> „Speranţa (tot deşartă) a Israelului, că Statele Unite le sunt prietene, s-a dovedit o iluzie, pentru că Statele Unite, prin Obama,
> îşi apară fervent – doar interesele sale.”
Cred ca exagerati salbatic si sunteti nedrept, domnule Sfartz Pincu.
Statele Unite au fost si raman cel important prieten si aliat al Israelului, si al poporului evreu in intrega lui istorie, si nu se va schimba aceasta situatie in deceniile ce vor urma.
Dar e adevarat ca interesele US si ale Israelului nu mai sunt identice in acest moment.
E clar ca US vrea acum sa-si mute fortele spre Pacific ca sa faca fata Chinei, si respectiv ca vrea sa duca alta politica in Orientul Mijlociu – una care nu cere interventie militara directa ci manipularea/echilibrarea reciproca/ a fortelor regionale.
In acest sens US chiar vrea ca Iranul sa iasa din izolarea sanctiunilor, si sa fie un centru de putere regionala care sa echilibreze extremismul Sunni- sponsorizat de Arabia Saudita- precum si Turcia neo-Ottomanista.
Israelul trebuie sa se adapteze acestor schimbari strategice care au loc nu sa se comporte ca un copil razgaiat care face crize ca nu mai e centrul atentiei acum ca parintii au si alti „copii” de ingrijit (vorbesc figurativ, desigur).
Alte tari deja au inceput deja sa speculeze schimbarile – de exemplu Franta care se grabeste sa ocupe rolul jucat pana acum de US, adica se grabeste a joace rolul de „aliat neconditionat-unilateral” pentru regatele Arabe-Sunnite (Franta are o istorie si legaturi politice in acest sens).
Israelul trebuie sa se adapteze nu sa se burzuluiasca la Obama cum face acum Netanyahu. Nu ajuta la nimic doar enerveaza. Trebuie sa isi gaseasca locul si rolul in noul joc de forte regional ce se prefigureaza.
Dar, d-le Ionescu, dvs „recomandați” Israelului să se adapteze la actuala politică a USA periclitându-și poate (spre sigur!) propria existență. Dacă urmăriți delarațiile conducătorilor Iranului, poate ați observat că fiecare dintre ei se comportă precum Cato cel Bătrân în Roma antică: oricare ar fi fost tema discursului ținut de acesta, el îl încheia cu fraza „Și Cartagina trebuie distrusă”! Dacă înlocuiți „Cartagina” cu „Israelul”, veți vedea că o frază similară figurează în discursurile oricărui conducător iranian, relgios sau politic. Asta, dacă ne menținem cu strictețe în tema acestui articol. Altfel, avem organizația teroristă Hamas, care nu pierde nici un prilej pt. a-și declara scopul de a înființa un stat palestinian ÎN LOCUL Israelului! Iar „Autoritatea Palestiniană” de-abia dacă încearcă să-și mai „fardeze” adevăratele intenții, care practic coincid cu ale Hamas-ului. Astfel încât comparația dvs cu „un copil râzgâiat” care ar fi Israelul, mi se pare total nepotrivită. În acest caz, „copilul” nu trebuie să-și „împartă” părinții cu alți frați, sub aspect afectiv și material, ci să se lase „aruncat în stradă” în favoarea acestora! De astă dată. nu este părerea mea personală, ci a oricărui israelian lucid, inclusiv a lui… Netaniahu! Cât despre „părerile” iranienilor și ale palestinienelor, sunt pline mass-media de ele, deci puteți verifica oricând și oriunde!
Doamna Grindea,
US nu vor accepta ca Iranul sa se inarmeze nuclear. Stiu si ei ca nu e acceptabil fiindca atunci vor urma si Arabia Saudita (via Pakistan) si, probabil, Turcia. Stiu si americanii, stiu si iranienii asta. Programul nuclear e pentru Iran un „bargain chip” (sau un mijloc de santaj daca vreti) iar iranienii si-au atins acum scopul politic urmarit odata cu inceperea acestor negocieri directe US-Iran. Negocieri ce insemana, in primul rand, recunoasterea Iranului ca putere regionale, una cu interese de securitate de care US trebuie sa tina seama.
Iranul va ramane cu un program nuclear, dar cu unul limitat si controlabil, iar iranienii vor avea apoi un interes sa mentina aceasta situatie atat timp cat US isi va juca rolul ce se pregateste acum sa si-l asume. Adica de garant „impartial” pentru securitatea regionala, adica inclusiv pentru securitatea Iranului. Asta inseamna concesii strategice al US-asigurarea ca Irak-ul va ramane pro-iranian, ca Turcia nu va constitui o amenintare, ca US nu va mai sprijini exclusiv Arabia Saudita.
ceva pe tema asta :
http://www.jpost.com/Diplomacy-and-Politics/Bennett-Israel-must-not-be-hostage-to-one-country-333840
Domnule Ionescu, aprecierile dvs sunt facute stand in alta parte si nu in zona in care se petrec lucrurile, deci intr-o partiala cunostinta de cauza.
Israelul nu este nici pe departe un copil razgaiat si conducatorii sai nu sunt isterici, ci e un stat a carui existenta ii este amenintata in fiecare clipa si inca in mod declarat si reiterat la intervale scurte. Probabil ca dvs nu realizati aceasta situatie (as zice ca e atat de absurda incat e scuzabil sa nu o realizati) si va bazati pe comentariile blazate ale unor „mari specialisti” ai zonei.
Treaba ca „SUA nu vor accepta, etc.” este un balon de sapun. Baloane din astea s-au spart repede si dupa alte ziceri de acest fel, exemplul proeminent fiind Coreea de Nord, dar si in alte situatii.
Iranul este infinit mai periculos decat Coreea de Nord, datorita agresivitatii sale si a ambitiilor sale in zona. Si fiind practic la un pas de armele nucleare, ce le vor mai putea interzice americanii cand inca un pic si o vor avea in mana si incarcate pe rachetele construite in acest scop? Maximun sa-i sarute undeva…
Cititi bine materialele pe care le-am pus in postarea anterioara.
Singurul acord care ar fi putut indeparta pericolul ar fi fost oprirea reala a posibilitatii Iranului de a-si continua cursa nucleara. Dar acordul tocmai le da iranienilor posibilitatea sa continue imbogatirea uraniului si nimeni nu poate sti unde au ascuns cantitatile necesare pentru continuarea „proiectului”.
Si mai mult, APLICAREA ACORDULUI, CHIAR ASA CUM ESTE EL INCA NICI NU A INCEPUT, timp
in care cursa nebuneasca contra timp nesupraveghiata continua in Iran, inclusiv la reactorul de plutoniu de la Arak (evident in scopuri pasnice…).
Astfel arata lucrurile.
Corneliu :
>exemplul proeminent fiind Coreea de Nord
Si a folosit la ceva izolarea si impunerea de sanctiuni Nord-Coreei ?
La fel s-ar fi intamplat si cu Iranul, adica ar fi ajuns sa construiasca bomba, daca se continua pur si simplu pe linia cu izolarea politic-economica crezand se vor da batuti.
In momentul asta, din cauza acestui acord, Iranul trebuie sa se opreasca din a-si dezvolta programul precum si sa neutralizeze ce are deja imbogatit la 20%. Deja e un pas inapoi major, o tara care vrea neaparat bomba nu ar accepta sa faca asemenea concesii.
Sau crezi ca va continua si va reusi „in secret” ? Daca tu crezi asa ceva cum crezi ca Iranul ar putea fi oprit ? Dar poate ca ai in vedere o invazie terestra si ocuparea unei tari de 78 de milioane.
Pe ACUM s-a publicat un nou articol pe tema Iranului: http://acum.tv/articol/69182/
Inteleg toata situatia comlicata in care Israelul este prea dependent de SUA.
Care este alternativa? Va reamintiti ca Franta n’a vrut a semneze acordul din Geneva. Pana la urma atitudinea ei s’a schimbat 180 de grade. Iranul a dat a intelege ca contractele „grase” vor fi acordate la cei care au sustinut-o. Acordul prezent este valabil timp de 6 luni si in aceasta perioada, dupa spusele lui Kerry, Iran va fi „supusa” la o inspectie „intensiva”. Nu inteleg acest termen dar stiu ce s’a intamplat in Coreea de Nord. Din fericire Congresul american intelege mult mai bine situatia cu Iranul decat presedintele amator Obama care se joaca cu globul ca in filmul cu Charlie Chaplin dar n’are habar de politica externa si este incapabil de a produce un sistem de asigurare medicala.
@Ion Ionescu
Remarcile facute sunt putin candide.
Incep cu ultima. „Dar poate ca ai in vedere o invazie terestra si ocuparea unei tari de 78 de milioane.”
Ne aflam oare cu un secol in urma? Crede-ma ca daca s-ar decide, mijloace militare exista mijloace mult mai eficiente, fara ocupatie si fara a se ajunge la distrugeri masive.
Cat priveste controlul, cel putin fata de limitarile din actualul acord, ele nu pot fi decat apa de ploaie, o frunza de vita de vie in spatele careia activitatea nucleara poate continua nestingheita. Daca acordul ar fi prevazut incetarea totala a activitatilor nucleare si controlul liber in absolut toate locurile suspectate, lucrurile ar fi fost altfel.
Si sa nu uitam angajamentul monstruos al conducerii Iranului de a nimici Israelul, fata de care nu trebuie lasata nicio portita acelui regim sa ajunga in posesia armei nucleare.
Dealtfel, articolul lui Alan Dershowitz arata destul de limpede esenta situatiei.
@Corneliu
> „Remarcile facute sunt putin candide… Crede-ma ca daca s-ar decide, mijloace militare exista mijloace mult mai eficiente, fara ocupatie si fara a se ajunge la distrugeri masive.”
Iar ale tale sunt putin naive. Iranienii nu vor sta sa se uite cum cad bombele in capul lor ci vor raspunde iar ce va urma va fi exact „distrugeri masive” in intreg Orientul Mijlociu, plus consecinte globale datorate petrolului si stramtorii Hormuz.
Iar politic, pe termen lung, o astfel de actiune ii va convinge pe iranieni ca doar obtinerea bombei atomice le poate asigura securitatea. Fara un control/ocupatie a teritoriului nu ii va putea impiedica cineva, decat daca vrei sa ii supui unui bombardament continuu pentru urmatoarele decenii.
> „ele nu pot fi decat apa de ploaie, o frunza de vita de vie in spatele careia activitatea nucleara poate continua nestingheita”
Nici Dershowitz nu crede ca sunt „apa de ploaie” insa suspecteaza ca semnarea de catre iranieni a acordului e doar o manevrea pentru a castiga timp si nu un angajament real. O sa vedem in lunile urmatoare cine are dreptate.
Avem „viziuni”, puncte de plecare, fundamental diferite. De aici si concluziile diferite
Eu vad situatia ca un joc de interese de influenta&secuitate, interese ce pot fi deci negociate. Vad Iranul ca fiind un stat ce doreste sa isi promoveze interesele (national-persane si minoritar-Shiite) in contextul regiunii Orientul Mijlociu.Includ aici si stridenta politica anti-israeliana a Iranului pe care o vad ca, in esenta, o manevra propagandistica a carei scop real sunt Sunnitii. Una ce a esuat lamentabil in Siria, anti-israelismul nu poate rezolva sau atenua conflictul Sunnii-Shiia, nu ii poate face pe Shiia „simpatici” (si Iranul acceptabil in pozitie de lider) pentru Sunni.
Tu insa o vezi ca apocaliptica, „end of time”. Vezi Iranul ca fiind sinucigas-politic, adica hotarat sa obtina arma nucleara pentru ca scopul sa devina apoi un fel de „atomic suicide-bomber” daca poate pe aceasta cale distruge Israelul. Acolo unde eu vad „mijloc” tu vezi „scop” (si viceveresa), acolo unde eu vad „propaganda si ipocrizie” tu vezi „scop politic real”, acolo unde eu vad interese strategice (pe termen lung) tu vezi „the end of time”.
@Ion Ionescu:
In primul rand, iti spun de data asta direct ca esti rupt de realitatea din zona.
Mai departe: atribui Iranului niste pretentii moderate si relativ „civilizate” pe care nu le are si culmea, vezi in nesfarsit repetatul angajament iranian de a actiona pentru stergerea Israelului de pe harta, doar o manevra de „propaganda si ipocrizie”.
Iranul nu este amenintat cu stergerea de pe harta, asa ca nu trebuie sa se teama de bombe care sa-i cada in cap. Parca situatia e inversa, nu ti se pare?
Propaganda si ipocrizie este tocmai tactica iraniana si „ofensiva” subita de zambete, a presedintelui Rouhani, in spatele careia se ascunde nevoalata aceeasi politica dementa a regimului teocratic iranian, confirmata concomitent cu tratativele de catre adevaratii conducatori ai acestei tari, ca cei cu ochii deschisi sa nu uite.
Iar partenerii occidentali nu fac decat sa-si faca datoria de forma, bazandu-se pe foarte indoielnica credibilitate a iranienilor si crezand ca problema nu-i priveste.
Si in sfarsit imi atribui mie in mod absurd o viziune apocaliptica de „end of time”.
Nu, stimate coleg de discutie, eu stau cu ochii deschisi si sunt departe de a fi singurul.
In ipotezele tale, iti inchipui oare ca un Iran nuclearizat nu va incerca sa faca ceeace a promis, sub o forma sau alta? Esti mai mult decat candid, pur si simplu refuzi sa vezi. Nu cunosti caracterul si modul de a rationa a acestui regim.
Personal nu ma aflu in panica, la fel ca practic toti israelienii. La momentul oportun acul pentru acel cojoc isi va face treaba, daca va fi nevoie.
La acest punct mi-am incheiat discutia. Am spus ce avusesem de spus.
Nu locuiesc în Israel, nu am fost acolo, nu am fost în nicio țară arabă… am citit însă texte fundamentale (Comentarii la Talmud, pasaje din Talmud, Coranul, comentarii la Coran etc…), am citit analize politice, urmăresc – pe cît mă pricep – scena politică.
Un lucru mi se pare evident: orice se întîmplă rău în lumea arabă, orice problemă – de la șomaj și sărăcie la moartea lui Arafat, criza din Siria, orice criză în general – au o cauză: Israelul. Această îndoctrinare obsesivă, care presupun că pornește devreme, din grădiniță, nu poate avea decît o unică urmare: ura, intoleranța, războiul.
Nu are rost să comentez mai departe, deoarece restul comentariilor se vor referi, obsesiv, la aceeași problemă: nu poți aduce pacea reală, încrederea, cu ura și intoleranța ca punct de plecare. E simplu.
@Corneliu
>”Nu, stimate coleg de discutie, eu stau cu ochii deschisi si sunt departe de a fi singurul”
N-am zis ca ca ati fi singurul.Vedeti ca si Dershowitz scrie :
„Punctul important este că aceasta nu este numai o dispută între Statele Unite şi Israel, cum par unii s-o caracterizeze. Este o problemă aprig dezbătută în Statele Unite, în Partidul Democrat, printre experţii nucleari şi în cercurile diplomatice.”
Nici eu nu sunt singurul, v-as putea trimite cateva zeci de linkuri doar din presa israeliana din ultimele saptamani.Chiar acum Haaretz titreaza pe prima pagina
„Ex-Shin Bet chief : Palestinian conflict riskier for Israel than nuclear Iran”.
Nu cred ca Yuval Diskin e un tip naiv sau candid, sau ca circula prin politica cu ochii inchisi.
Dar sunt doua tabere aici, doua feluri de a interpreta situatia.
Interesant:
Israel’s New Strategic Position, By George Friedman from Stratfor (3 dec. 2013)
@Alex Leibovici
> „Interesant–Israel’s New Strategic Position, By George Friedman”
Exact asta e miza (vezi ultimele paragrafe) nu iminenta unei bombe atomice iraniene.
De aici vine si supararea lui Netanyahu si incercarile lui de a bloca aceste negocieri directe Iran-US cu cerinta ca Iranul sa renunte la complet la orice program nuclear si sa demonteze toate reactoarele, centrifugile,etc.- (un „no-starter” cum ii zicea Kerry).
E o cerinta ce Netanyahu stie ca regimul de la Teheran nu o poate accepta fara sa se sinucida politic acasa, si deci ca o asemenea cerinta va bloca orice negociere.
Din perspectiva Israelului si a Arabiei Saudite scopul (avantajul maxim) ar fi ca Iranul sa ramana in continuare slabit artificial, sa ramana sub sanctiuni si izolat international cat mai mult timp posibil. Iar US sa ramana aliatul neconditionat (100%) si sa continue politica de confruntare cu Iranul.
Dar din noua perspectiva strategica (explicata de Friedman) asa ceva nu e de dorit de catre americani. Dimpotriva de dorit reintegrarea Iranului si folosirea lui in a acest „balance of power” pentru a echilibra Sunniti si Turcia.
Dershowitz greseste cand scrie ca sanctiunile au adus Iranul la masa negocierilor, l-au adus cat au adus Nord-Corea.
Ce a facut posibile negocierile a fost schimbare de atitudine a US (schimbare consecutiva schimbarii de strategie globala) lucru ce a facut ca interesele Iranului si US sa coincida.
Nu trebue sa fii absolvent de academie militara pentru a sti ca Iranul are o suprafata mai mare de 1,5mil.km2, o populatie de cca. 80mil., ca Israel are o suprafata de 20 mii km.2, populatie 8mil., ca avioanele F16 au o raza de actiune de cca. 3.800 km, ca deci pentru a ajunge in Iran si sa se inapoeze au nevoe de aprovizionare cu combustibil in zbor, ca zboara peste tari islamice, una chiar cu conducere siita – Irak, ca ar fi suficienta doborarea sau o defectiune tehnica a avionului de aprovizionare ca operatia sa se termine cu un dezastru, ca Hizbola+Hamas+Iran dispun de zeci de mii de rachete care trimise simultan pot trece de bariera anti-rachete a Israelului, ca nu avem bombe anti-bunker de fabricatie proprie, asa cum nu am facut nici un experimenrt cu presupusele noastre bombe atomice, ca in cazul bombardarii Iranului populatia s-ar solidariza cu guvernul si o rascoala n-ar mai avea loc.
Este preferabil sa lase „occidentului” problema armei atomice iraniene si sa rezolve conflictul cu palestinienii, Israelul fiind singura tara fara granita stiuta.
Foarte probabil ca Iranul islamic fundamentalist este totusi destul de rational ca sa nu foloseasca prima arma atomica stiind ca „occidentul” are bomba atomica cu hidrogen, bomba cu electroni, avioane „invizibile” si multe altele…
@dr.r.neumann
„Foarte probabil ca Iranul islamic fundamentalist este totusi destul de rational ca sa nu foloseasca prima arma atomica”
De acord, domnule Neumann, istoria „republicii islamice” conduce la concluzia ca regimul clerical e „actor politic” rational, nu niste sinucigasi.
Chestiunea cu bomba atomica e insa ca la adapostul ei (arma atomica e o arma defensiva, ca un scut) Iranul va deveni si mai agresiv in a-si promova interesele in regiune.
Nu cred ca US are de gand sa accepte asa ceva, nu e ceva ce are sens strategic sa fie acceptat de US (in contexul noii politici in zona descrisa in articolul lui Friedman).
O opinie despre înţelegerea cu Iranul diferită de a lui George Friedman, precum şi despre influenţa acestei înţelegeri asupra convorbirilor israelo-palestiniene:
http://www.jewishworldreview.com/1213/glick120613.php3
Este opinia lui Caroline Glick, redactor sef adjunct la Jerusalem Post; afirmand ca ceace este bun pentru Obama este implicit rau pentru Israel se stie aprioric ce opinie are; desigur dsa crede ca este rau si pentru USA
In timpul razboiului „rece” era o doctrina care se numea MAD – mutual assured destruction – adica USA poate distruge URSS si reciproc si deaceea exista un echilibru intre celor 2 mari puteri. Acest echilibru care asigura ca nu va avea loc un razboiu atomic era bazat pe ipoteza ca ambele puteri aveau leaderi RATIONALI. Intr’un conflict cu Coreea de Nord sau cu Iran nu suntem siguri ca aceasta ipoteza este valabila. Prefer ca ipoteza sa fie pusa la incercare!
@dr.r.neumann
> … se stie aprioric ce opinie are;
Opiniile nu se judecă aprioric, ci în funcţie de argumente
@Alex Leibovici
„Opiniile nu se judecă aprioric, ci în funcţie de argumente”
Ce (cred) ca vrea sa spuna dr.Neumann e ca Glick Caroline e foarte previzibila.
Cine obisnuieste sa citeasca JPost sigur a citit deja si cateva zeci de articole ale lui Glick si astfel a observat ca e genul de om cu „idei putine dar fixe”. Foarte repetitiva, e un „ideolog” care are cateva concluzii prestabilite si doar adapteaza/insereaza evenimentele curente intr-o schema considerata adevarata apriori. Aproape ca nu mai e nevoie sa ii mai citesti articolele, poti sa ghicesti dinainte ce va spune, si la ce „concluzii” va ajunge, daca i-ai invatat schema de gandire din lectura articolelor precedente.
Nici in articolul asta nu are ceva nou de spus.Glick nu intelege (sau nu vrea sa inteleaga/nu o intereseaza) deloc interesele strategice (mult mai largi) ale US si nici motivatiile actorilor politici dincolo de declaratii. Despre acordul cu US-Iran se multumeste sa ii acuze pe americani de disloialitate („stab Israel in the back”). Apoi „sare” la problema palestiniana si ne spune ca si daca US ar fi altfel tot nu ar conta fiindca problema palestiniana e irezolvabila dat fiind faptul ca Israelul are nevoie sa controleze Valea Iordanului. Iar in final, dupa ce ne-a servit o portie reincalazita de glickcisme, trece si la evenimentele curente, la ce o intereseaza pe ea acum (si ce da titlul/subiectul articolului). Si anume, sa ii acuze pe Diskin, Livni, Olmert si Herzog de „subversiune” (de tradarea interesului national pentru interese politice personale) pentru criticile lor recente la adresa lui Netanyahu si a felului in care a gestionat problema iraniana si relatia cu US.
Nu vad cum poate fi comparat acest articol a lui Glick cu cel a lui Friedmann, nu vad cum poate fi considerat din aceasi clasa si in contrapartida. Nu are viziunea de ansamblu a lui Friedmann, si nici macar aceleasi obiective.
planul lui John Allen
http://www.jpost.com/Diplomacy-and-Politics/Israel-faces-two-existential-threats-Kerry-warns-334283
@Ion Ionescu
Observaţi, în primul rând, că eu nu mi-am exprimat, aici, nici o părere despre fondul problemelor discutate aici, ci numai despre modul de discuţie. Modul pe care eu îl prefer, şi nu degeaba, este argument contra argument. Iar discutarea persoanei nu este un argument. De aceea cred că, indiferent despre cine ar fi vorba, următoarele NU sunt argumente raţionale:
„Caroline Glick… se stie aprioric ce opinie are” (dr. neumann), „e foarte previzibila”, „e genul de om cu “idei putine dar fixe””, „Foarte repetitiva”, „un “ideolog” care are cateva concluzii prestabilite”, „o schema considerata adevarata apriori”, „nu intelege…”, „ne-a servit o portie reincalazita de glickcisme”, …
Apoi enumeraţi câteva poziţii de-ale ei în diferite probleme, despre care lăsaţi să se înţeleagă că sunt evident greşite dacă nu chiar absurde, dar nu spuneţi de ce.
Poate că un asemenea gen de „analiză” facilă poate să pară convingător unora care n-au avut parte de ceva mai bun…
Eu pot să înţeleg că concluziile ei nu vă plac, dar aceleaşi reproşuri personale le-aţi fi putut aduce oricui altcuiva care nu v-ar place, de ex. lui George Friedman dacă ar fi cazul, pentru că nu cred că acesta îşi surprinde cititorii cu opinii diferite la fiecare nou articol 🙂
Nu trebuie să trageţi din cele de mai sus concluzia că sunt adeptul Carolinei Glick: deşi sunt câteodată de acord cu concluziile ei, sunt în dezacord categoric cu unele premize.
Opinia mea despre înfiinţarea unui stat palestinian am expus-o de exemplu aici, precum şi în multe alte locuri, iar dacă e s-o mai expun o dată, tot aceeaşi va fi; sunt, altfel spus, perfect previzibil 🙂
Dle Leibovici,
eu nu am respins sau aprobat opinia sau argumentele ziaristei Glick ci am afirmat doar ca opinia d-sale este cunoscuta aprioric cunoscandu-i principiile, asa cum stiu aprioric ca dv cosiderati de ex. China stat nelegitim – desi este membru permanent al Consiliului de securitate ONU – cunoscand definitia dv.
Si ca sa va imit, atentie la citirea unui text.
@dr.r.neumann
> eu nu am respins sau aprobat opinia sau argumentele ziaristei Glick…
Atunci înseamnă că aţi postat comentariul numai ca să atrageţi atenţia că ziarista Glick scrie în funcţie de convingerile sale. Este o informaţie preţioasă… Cine ar fi crezut?!
> dv cosiderati de ex. China stat nelegitim – desi este membru permanent al Consiliului de securitate ONU
Cu voia dumneavoastră îmi permit să am un alt criteriu de legitimitate decât ONU şi chiar decât dumneavoastră.
Un fapt divers: şi SUA a considerat Republica Populară Chineză drept nelegitimă până în 1971, când dintr-odată a devenit legitimă, membră ONU şi membru permanent în Consiliul de Securitate. Credeţi că s-a întâmplat când China a început să se liberalizeze? Nu, deloc, s-a întâmplat în toiul „revoluţiei culturale”, cu 10 ani înainte de liberalizare, timp în care au mai fost omorâţi vreo 10-20 de milioane de oameni !
Deci am motive bune să nu mă iau după criteriile de legitimitate ale altora.
Se pare ca exista o legitimitate juridica si una morala; in viata internationala si intranationala are prioritate legitimitatea juridica si desi dvs. aveti criterii deosebite, ele nu sunt luate in seama.
Da, cred ca afirmatia ziaristei ca ceea ce este bun pt. Obama este rau ptr. Israel este o informatie pretioasa!
@dr.r.neumann
> Se pare ca exista o legitimitate […] morala…
E un mare pas inainte!
> cred ca afirmatia ziaristei ca ceea ce este bun pt. Obama este rau ptr. Israel este o informatie pretioasa!
Nu la asta mă refeream, dar nu contează, pentru că nici pe asta n-am găsit-o în articolul lui Glick. Poate mă ajutaţi?
In momentul de fata exista o intrecere „socialista” intre diversele puteri locale si internationale pentru a determina cine va domina Orientul Apropiat.
Iran este unul dintre candidati si trambiteaza pe tema distrugerii Israelului dar in realitate are planuri mult mai marete.
La un moment dat Turcia, Egiptul si Arabia Saudita vor sa domineze ca o sfera de influenta a intregii regiuni. Religia este numai un pretext, exista interese politice si economice care daca realizate vor rezulta in faimosul „decline of the west”.
Cat despre posibilitatea de a produce arme nucleare Iran poate sa imprumute dela Pakistan sau Coreea de Nord. Analiza lui George Friedmannu este suficient de larga si cuprinzatoare.
O opinie mai degrabă radicală…
Norman Podhoretz: Strike Iran Now to Avert Disaster Later
A conventional-weapons attack is preferable to the nuclear war sure to come.