Ady Ross
La curte (1-10)
1.Zgomote la curte
Parcă mă văd şi-acum ieşind din apartament…
Închid uşa uşor, proptind umărul de ea să nu facă zgomot. De mic copil eram timorat de ideea că vecinii nu iartă, stau ascunşi dupa uşă şi-aşteaptă micile mele greşeli la orele de odihnă pentru a se napusti cu gura pe mine. Era una, d-na Cioclov, care excela prin simţurile ei de felină de pradă. Avea un suflet bun femeia. Nu mă certa…se ducea direct la mama să mă pârască, ritual ce se petrecea de cel putin două ori pe săptămână. Am fost învaţat de tata, locotenent la M.A.I, care asculta nopţile postul EUROPA LIBERĂ, să mă feresc …ssstt să nu audă vecinii. Dar întotdeauna dădeam greş. Culmea am atins-o pe la 6 ani când am încercat cu bravură să opresc o piatră de vreo cinzeci de kilograme care dădea să se desprindă dintr-un gard provizoriu pe care-l mişcasem din greşeală, aceeaşi greşeală, la aceaşi ora, 14.30, ora de linişte. Bolovanul n-a facut zgomot, a cazut pe moale. Trei ani n-am mai atins mingea de fotbal…
Dar am crescut repede. La zece ani eram vedetă la „fotbal la gaoace”: doua porţi miniaturale desenate cu smoală, zece paşi intre ele, eu si alt „geniu” încercam să ne trecem mingea dezumflată printre picioare.
…şi iar d-na Cioclov, fire nobilă ce nu ne certa direct. Se adresa doamnei Negru, fosta aristocrata cu studii la Sorbona:
– Nu-i pot intelege pe parinţii aştia…
N-au nici o raspundere faţa de progeniturile lor. Aşa cresc derbedeii…
(progenitura eram eu, probabil şi derbedeu in creştere…)
-Puţin respect pentru cei mai în vârsta care robotesc clipă de clipă pentru acele două ore de odihnă la prânz.(Doamna Cioclov era casnică şi-avea o droaie de pisici ).
Vremea trecea iar eu ma transformam din copil plăpând dar zgomotos, într-un derbedeu mândru însetat de aventură. Aşa m-am trezit furând liliacul din curtea vecină, liliac „bătut” cu miros nemaipomenit ce te mâna la păcat.
La început furam pentru mama. Mă mustra de „mama focului”, dar fugea repede sa umple vaza cu apă, să nu se usuce liliacu’ saracul…
Apoi furam pentru Liliana, fata cu genunchii groşi, care când râdea, sânii-i săltau de zor şi nu se-mpotrivea când interveneam să-i liniştesc să se oprească…
– E ora zece! Oamenii dorm la ora asta! se auzeau insinuarile d-nei Cioclov către D-na Negru. Surzeam pe moment şi ne reveneam doar când harnica vecină vărsa ultima oală cu lături pe banca pubertaţii noastre.
Apoi venea noaptea…Din nou spre casă…Palierul lucea de curaţenie, treaba domnului Mitache, fost profesor universitar ce fusese dat afară pentru mici scăpări…
2. Arome de curte
Deci unde eram ? Aha, la palierul facut „lună” de Mitache…
Nu-l vedeam prea des, curaţa noaptea să nu-l vadă lumea. Nici pe fiul sau Ţuţu nu-l prea întâlneam pe lumină. Complexat de oribila cocoaşă pe care o „moştenise” la doua luni când i-a scapat mă-sii din braţe, se furişa pe-ntuneric lipindu-se de ziduri, privind bănuitor în spate, lăsând în urmă un nor de parfum fin. Uneori, când ne-ntâlneam „bot în bot”, îşi cobora privirea şi-şi tragea nasul, spiritual. Îmi arunca o frază începută de la mijloc şi se îndepărta de-andărătelea, cu geaca sa roşcată de piele, dichisit si elegant ca un mire. Nimeni nu-i ştia vârsta…treizeci, patruzeci…Garnisit, cu o tunsoare Cicero impecabilă şi perciuni a la Elvis, îşi traia viaţa lui stranie, învaluită de mister.
Era să uit ! Mai era si motocicleta, o piesă superbă, neagră, din anii razboiului. Niciodată n-o încălecase. Noaptea, era a lui, o îngrijea şi-o lustruia cu meticulozitate. Ziua, devenea parte integrală din peisajul curţii. Uneori îl zăream ascuns după perdeaua ferestrei de la etajul unu, urmărindu-ne mişcările, fericit că-i admirăm „jucaria”. Îi simţeam parfumul în nări, senzaţie obsedantă ce înceta doar cand ajungeam la ieşirea din curte unde mă aştepta o altă experienţa înmiresmată: Heda, „femeia visurilor”…
Cum s-o descriu pe Heda? Femeia fără chip, o abnegaţie controlată de sistemul meu de apărare a esteticii. I-am vazut faţa o dată şi de-atunci, dezamăgit, i-am şters-o…
Memoria funcţionează ca un aparat de fotografiat ce-ţi serveşte doar secvenţa aleasă de el. Oricât te-ai chinui tu să scoţi din el noi şi noi poze, te reîntoarce la clişeul ales de el. Deci, poza Hedei din spate (singura din aparat): suplă şi înaltă, părul lung si negru ce-i atingea talia, îmbrăcată cu un deux-pieces gri mulat pe corp ce-i scotea in evidenţa formele de Şeherazada. Fusta ei mini avea un efect obsedant asupra noastra. Lungimea picioarelor părea ireală, dar totuşi cât de reală era !
Apariţia ei ne fâstâcea pe noi toţi golanii.
Încetam orice preocupare si rămâneam fascinaţi, adulmecând parfumul ei cu iz de pudră HR.
… şi tot noi, lupii, urlam la lună îndureraţi că nu ne putem atinge prada… Nu era a noastra. Nici Heda n-avea vârstă, dar ce ne păsa nouă? Ea rămânea visul nostru umed, manechinul şi actriţa de film căreia i se ţinea minte singura replică jucată:
-„Va rog frumos, închideţi uşa!”…
3. Bâlbâiri la curte
„Sabia, biciuşca si pistolul !” singurele cuvinte consecutive pe care Adrian Popescu, „bâlbâitu”, reuşea să le rosteasca fără să se poticnească. Era nou in curte şi încerca să se facă popular. Cele trei cuvinte le declama dintr-un film de „capă şi spadă” care era la modă pe-atunci. Vorbea de unu’ singur, nu prea era luat in seamă şi le „trântea” la nimereală…
Radu, vecinul lui de palier, era şi el nou si făcea un mişto crunt de el, iar asta îl făcea pe sărmanul băiat să se bâlbâie şi mai tare. Era penibil şi nu o dată m-am simţit dator să-i iau apărarea, nu că-l simpatizam pe Adrian, ci mai mult că eram gelos pe Radu ăsta, c-avea succes la „chinezoaică „.
Uf, ce nervi ! Ce dracu’ găsea la el ? Se credea Alain Delon. Şi ce ? Belmondo îmi plăcea mai mult…
Tipa asta mă-nebunea: uşor saşie, cu un păr negru, scurt, tuns breton, care se unea cu genele ei extrem de lungi. Mai avea şi un zâmbet din ăla impertinent dar care te făcea să vibrezi. Răzbunarea mi-a sosit dintr-o direcţie complet neaşteptată…
Vizionam un film la şcoală, când de-odată s-a rupt filmul, s-a aprins lumina si toată şcoala (şi Radu ) a vazut-o pe chinezoiaică pupându-se de zor cu colegul meu de bancă, băiatul cu cel mai formidabil nume din lume: Papagiu Epaminonda… Asta m-a vindecat şi de gelozie şi de chinezoaică, „fata tuturor”…
În curte m-aştepta „bâlbâitu”, dornic să-mi povesteasca ceva:
– Vivi se ..se f…se fu –fu…
– Hai, calmeaza-te şi nu mai vorbi prostii!
– Nu, nu, sss, sserrios, am v..vazut ppe ggeam…
– Eşti nebun, tâmpitule ? Aiurezi! Dar tare-aş fi vrut să fie adevarat…
Vivi!Vivi, vecina de vis-à-vis, de la parter, fata de 21 de ani (proaspat împliniţi) ce-şi etala sânii goi la fereastră, întinzându-se în fiecare dimineaţă, ciufulită şi somnoroasă, făcându-l pe adolescentul povestitor să se caţere pe pereţi cântând în esperanto. Până şi-acuma sunt convins c-o facea intenţionat, că o făcea pentru mine.
Vivi îşi serba onomastica neieşind de trei zile din casă, închisă cu o ceată obscură. Era deja peste puterile d-nei Cioclov, legendara vecină de la etajul unu. Pe înserate, anunţă miliţia…
Adrian bâlbâitu’, aflând asta, o lua la goană prin curte ţipând:
– Sabia, biciuşca si pistolul, fără să se balbaie, iar vestea ca vine miliţia, bâlbâindu-se tare…
Trebuia s-o salvez pe fata cu cei mai minunaţi sâni, idolul secretului meu, al secretului nostru. I-am bătut la uşa cu pumnii şi cu picioarele…Într-un târziu mi-a deschis şifonată şi cu un sân pe-afară.
-Miliţia, vine miliţia!! mă agitam, privind fascinat acea sferă perfectă cu un punct roz, obraznic, la mijloc…
Vivi o luă la goană instinctiv, şi după ea nişte umbre apărate de farurile puternice ale motocicletei lui Ţuţu ce orbeau miliţienii…
O linişte ciudată se aşternu pe alee. Duba se îndeparta într-un nor de fum cenuşiu în timp ce doamna Cioclov se agita înca, gesticulând în van:
– Mai mare ruşinea! Mai mare ruşinea!..
Ţuţu îşi lustruia nichelul ţevii de eşapament şi din când in când ne mai arunca câte-o ocheadă, trăgand nasul, spiritual…
4. Paparudele
„Paparude, rude, cine să ne ude ?”
„Paparude, rude, cine să ne …” Continuarea nu rima, dar noi lăsam mintea noastra febrilă de adolescenţi să creeze versuri stâlcite, adaptate urcării bruşte de testosteron.
Şi cum să nu urce? Închipuiţi-vă pe Adrian „balbaitu”, veşnic vânător de senzaţii, intrând fuga-n curte, urlând emoţionat :
– P..paparudele ! p…app..arudele !G..gaggiilor, vin alea g..goale!
Aerul stătut al dimineţii de vară dogoritoare se umplea de izurile sălbatice, aproape uitate, ale trecutului. Strada de cartier stilat, încatuşată de liniştea decenţei, devenea decorul carnavalului colorat al şatrei de ţigani…
– SPOIESC TINGIIIIIIIIIIIIRI! ţipau bărbaţii şatrei fluturând în aer tigăi strălucitoare, ca acoperişurile palatelor lor de-acum.
– Haide fă, doamnă, n-ai un cazan, o oală, o tigaie mânca-ţi-aş !Nu te zgârci! îi acompaniau femeile, mândre şi impertinente…
Iar ţiganul mai în vârstă trăgea la o scripcă scorojită, o sârbă nebună care le facea pe tinerele paparude să sară ca nişte saltimbanci.
Cu feminitatea acoperită de frunze si ramuri, îşi unduiau trupurile în ritmul scripcii, provocând ocheadele masculilor de toate vârstele…
Le lăsam să danseze „dansul ploii şi al fertilităţii” şi-aşteptam clipa când ritualul ne cerea să le stropim. Ele ţipau râzând, cu poftă, iar noi ne gândeam în timp ce ţopaiau, la ce poartă sub …frunze.
Apoi meseriaşii aprindeau focul, topeau cositor şi-l frecau de fundul tăvilor împuţite ale cucoanelor, până le faceau oglindă.
După un timp, se strângeau: bărbaţii de la spoială, femeile de la cerşit, iar paparudele cu cateva frunze în lipsă, de la săltat. Bătrânul scripcar conducea şatra ce se-ndepărta obosită de la „lucru” în cânt de dor si jele…Trei zile de-acum încolo urma încă să mai simţim în nări şi suflet un amalgam de bucurie crudă şi patimă primitivă, relicve ale unei epoci pierdute în fum si cositor…
Doar doamna Cioclov avea părerea ei personală :
– Eu nu i-aş fi lăsat să ne intre-n curte…
5. Giorgiana
Georgiana era cea mai veselă fiinţă pe care-am întalnit-o în viaţa mea. Râdea, dar ce râdea ! Râdea până ce făcea pe ea. Da, nu e doar o vorbă, chiar fugea sărmana sus să-şi schimbe chiloţeii… Fetiţa cu vezica nervoasă. Un singur deget de-i arătai, se producea o explozie ilariantă. Devenise un mit. Făceam deja pariuri: la al căruia deget fuge sus!
Georgiana a fost prima mea pacientă când am devenit doctor , doctor precoce ce-i drept, pe la 6 anişori. Ei bine, banditul de mine, curios din fire şi neavând vreo soră, am vrut cu tot dinadinsul să vad prin ce se deosebesc fetiţele de noi. Iar pentru că aveam un aer foarte convingator, i-am fixat Georgianei un consult pe înserate, în timp ce pe Bebiţa, fecioraşul d-nei Cioclov l-am numit „paznic şef” la ţinutul de „şase”. Consultul a început prin scoaterea limbii (ce şmecher eram!) şi a înaintat cam peste tot, până când am fost nevoit să-mi concediez paznicul: nu o observă pe mă-sa ce se apropiase tiptil, descoperindu-ne în flagrant delict tocmai când era mai interesant…
– Ce faceţi voi aici? zbieră de mi se-ncreţii pielea capului…Las’ca va spun eu la parinţi.! Uffff! Cea mai grea ameninţare pe-acele timpuri…
– Păi, tanti Cioclov, Bebiţă mi-a spus să stau cu Georgiana, că se duce s-aducă stletioscoplul…
Nu ştiu cum a sunat acea minciună (de care mă simt jenat până azi şi nu numai pentru pronunţarea greşită), dar ştiu ca Bebiţă s-a ales cu o scatoalfă şi-a fost dus de o ureche, smiorcăind spre casă.
Georgiana a crescut şi s-a facut frumoasă pe zi ce trecea. Curios, dar acum când mă gândesc, ea n-a facut niciodată parte din grup. Apărea pe scurte perioade şi dispărea râzând, cu tot felul de pretexte.
Era cea mai îngrijită fată din curte şi-avea de la cine lua exemplu. Mă-sa, care mai toatâ viaţa şi-a petrecut-o făcându-şi unghiile în balconul de la etajul trei, traversa din când în când curtea spre o direcţie necunoscută, parfumată rău şi elegantă ca scoasă dintr-un jurnal de modă. Un timp, am crezut că-i văduvă şi eram aproape convins că are tot felul de întâlniri amoroase (ceea ce nu era exclus). Într-o zi însă, am văzut-o cu un domn cu figura stearsă, mult mai în vârstă decăt ea, de care am aflat mai apoi că-i soţul ei şi e inginer forestier. Nu ştiu ce-o fi făcut tipul ăsta prin pădure, ştiu doar că se ratăcea de zor , altfel nu-mi explic cum de l-am vazut numai de vreo trei ori, lăsând-o pe mama Georgianei mai toată viaţa singură.
Când se facu chiar mare, vesela Georgiana ieşea cu studenţi, iar noi puştii de vărsta ei, ne ofticam si ne mulţumeam doar cu arătatul degetului pentru a obţine si noi măcar un zâmbet… Giorgiana nu suporta discuţii serioase, astea o întristau, iar ea din principiu, nu accepta tristeţea în viaţa ei .
Visa să plece în America, dar s-ar fi mulţumit cu orice alt loc, aşa ca-i propuse lui Daniel, un baiat din curte căruia i se aprobase plecarea in Israel, s-o ia de nevastă (chiar fictiv)doar s-o scoată din comunism.
La cei 19 ani, Daniel, ce cunoştea doar drumul spre bunica lui, se temu de-aceasta Scufiţă Roşie mai mult decât de lupi, aşa că Georgiana fu nevoită să caute pe alte meleaguri…
De-atunci n-am mai văzut-o…
În omagiul GIORGIANEI…fetiţa care râdea
Georgiana s-a sinucis aruncându-se de la etajul 46( echivalent vârstei ei), al unui zgârie-nori din Manhattan.
N-a lăsat nici o notiţa. Se spune că n-a putut s-accepte să i se ciopârţească îngrijitul ei trup, în operaţiile impuse de boala de care suferea…
6. Beţie la curte
-Ţâcăăăăăăăăăă! Ţâcăăăăăăăăăăăăăăăă!…
Asta am auzit mulţi ani, cam de doua ori pe săptămână, când Ion se-ntorcea de la crâşmă paradit de tot. Nu-i ajungeau două cărări: se-nvârtea ca un titirez încercând să-şi menţină echilibrul. Zidurile îi deveniseră prietenii de suflet pe care se putea baza la ananghie. Întotdeauna erau acolo, de partea lui…
La început tremuram de frică când intra beat criţă în curte. O luam la fugă cu toţii pentru că-l consideram imprevizibil. Cu timpul ne-am obişnuit cu idea că Ion nu era violent. Doar pe nevastă-sa o bătea deşi ea se jura că petele albastre de sub ochi sunt cearcăne de nesomn. Obişnuia să-şi anunţe venirea strigând-o de jos : „Ţâcăăăăăăă…!”
Stăteau la mansardă, un fel de catacombă la înălţime, învaluită in întuneric şi mister.
Silvia, Ţâca lui Ion, avea timp jumătate de oră să se organizeze pentru primirea nepreţuitului soţ. Acesta se târa pe treptele celor patru etaje, vorbind cu fiecare treaptă-n parte de organele genitale care au adus-o pe lume. Le făcea faţă mai la toate, dar câte una mai rebelă o făcea pe invizibila şi-l obliga pe bietul bărbat s-o ia de la-nceput. În final, ajuns la ţintă, îşi căuta sacul de box pe care îl altoia cu sete, mai ratând pe ici pe colo. Oricum, era mulţumit de machiajul albastru al iubitei lui soţii şi din când în când o ajuta să-l accentueze…
Silvia era o femeie bună, harnică si miloasă. Lucra la o fabrică de oţet şi îi simţeai prezenţa de la o poştă. Mirosul acru se-mbiba în pielea, părul şi hainele ei. Sărmana, femeie simţită, se scuza la toţi că oricâte tone de săpun ar folosi, mirosul nu iese aşa uşor. Dar era mulţumită. Îşi câştiga salariul ei modest cu care îşi procura minimul necesar ce includea si băutura imaculatului ei soţ.
Era micuţă şi plăpândă cu picioare ca doua paranteze ce-o obligau la un mers legănat, puţin comic.
Era respectată de baieţii din împrejurimi. Îi iniţia pe drumul spre bărbăţie…Nu le lua bani, ci doar îi învăţa primul drum spre placerile cărnii. Era tandră cu ei şi-i îndruma cu nuanţe materne pe-un drum de care mamele lor evitau să vorbească. Silvia se bucura aşa, de căldura şi gingaşia de care era frustrată în viaţa cu Ion. Rămânea câteva clipe zâmbind, visând la ceva frumos, neconturat,dar plin de lumină ce inunda dintr-odată opaca mansardă.
Nimeni n-a indrăznit s-o numească „curvă” sau s-o bârfească. Era o relicvă a primitivismului ce încerca o integrare în societatea cosmopolită, în schimbare (oare?)…
7. Mersuri
Ţi s-a întâmplat vreodată să te-ndrăgosteşti de defectele sau obiceiurile cuiva până într-atât încât să vrei să le adopţi? Aveam un amic, Jovi, ce-şi schimba mersul după al fiecărei persoane care-l impresiona, până ce-n final s-a axat pe acela al lui John Wayne, şi-aşa a rămas.
Gina ce locuia la parter, în fundul curţii, era o puştoaică cu mersul „câş”: genunchii se loveau între ei când paşea şi-i aruncau fusele în toate direcţiile. Era comic dar şi înduioşator în acelaşi timp, pentru că această Gina, era culmea bunătăţii şi a naivitaţii, iar dacă aş fi trebuit să-i îmbin un mers, exact aşa l-aş fi conceput.
Radu Enciu, acela cu succes la fete, mergea legănat. Asta-i dădea posibilitatea de a-şi scutura zulufii în direcţii contrare, un fel de dans forţat cu care parcă sugera la toţi: „Hei, priviţi-mă!” şi… mama lor ! fetele-l priveau.
Daniel, sărmanul, avea un mers obişnuit dar îşi dezvoltase un tic ce cu anii devenea din ce în ce mai vizibil: îşi arunca capul spre stânga de parca vroia s-alunge privirile persoanelor imaginare ce se uitau la el. La început, făcea asta cu o singură mişcare, imperceptibilă unora, apoi a ajuns la două, trei, iar când era nervos nu mai înceta şi aveai impresia că urmareşte mingea la un meci de ping-pong.
Daniel era victima căsătorii târzii al tatalui său cu „blonda” dintre cele două surori, domnişoare bătrâne, ce trăiau într-o locuinţă de două camere la etajul doi. Mama lui Daniel murise de cancer când avea şase ani, iar tatăl lui, inginer chimist cu mers nervos, s-a grăbit să-şi gasească o parteneră de viaţa, căci era prea distrat pentru a se ocupa singur de un copil. Era tipul de om care luat de gânduri, l-ar fi putut uita pe băiat la cumpărături…Trăia într-o lume a lui, vorbea uneori de unul singur şi nu o dată, vizitându-l pe Daniel, l-am surprins dirijând, înzestrat cu un creion pe post de baghetă, o muzică imaginară ce i se-nvârtea în cap. Masa era plină de partituri cu piese de Bach, Beethoven si Mahler, ca nişte fluturi mari, albi, printre sobrele cărţi de chimie.
Pe Daniel îl puteai întâlni doar după ce-si termina obligaţiile impuse (şi erau multe…).
Plăcerea sadică a mamei lui vitrege era să-l strige tocmai când Daniel se simţea mai bine cu noi :
– Daaaaaaaany, ai uitat că trebuie sa cureţi cartofii? Şi vasele, cine crezi tu c-o sa le facă?..aici trecea la germană şi singurul cuvânt pe care îl mai înţelegeam era Ady (numele meu) şi deduceam că-i displace că Daniel se ia după un derbedeu ca mine, în loc să-şi facă treaba. Iar Daniel, supus şi ruşinat, pleca la datorie…
Familia lui era înstărită dar el era purtat în zdrenţe. În discuţiile între mame, o auzeam pe-a lui explicând că-i păcat să investească în „ţoale” pentru un copil în veşnică creştere. Dickens modern, copilărie ucisă…
Eram veşnic indignat de exploatarea lui Daniel. Îl îndrumam să se revolte, să-şi ceară drepturile, dar Daniel mă privea trist, nu replica şi-aştepta să-ncetez cu subiectul dureros. Iar eu, simţeam cât sunt de fericit si mulţumit de mersul meu, de viaţa mea, de micul meu Rai ce-l primisem în dar, în acea curte colorată, cu aromele , zgomotele si efervescenţa ei.
Daniel nu va mai vizita România! Chiar după 40 de ani, ideea de a se-ntoarce în trecut îl terorizează.
A reuşit în viaţă… S-a căsătorit cu o femeie care-i dirijează viaţa şi din când în când mai aruncă cate-o privire-n stânga…
8. Spaime
– ‘scultă bă, gagiule, ‘scultă fără să te holbeşti la mine că-ţi bag nasu-năuntru, mama ta de căcănar cu fason !
– Uite bă ce am pe frunte! Asta-i de la Surdu. Să nu-mi spui că n-ai auzit de el ca te bag în pământ!
– Taci bă că n-am terminat! Mut să rămâi când eu vorbesc!..Mut şi chior…
Uite bă, ce-am pe pept! Ştii cât sânge a curs d’aci? Ochelaristu’ dracului, zgâieşte-te la mine când îţi spun!
-O faci pe desteptu’, închizi ochii, ha? Faci mişto de mine c-am zis să nu te holbeşti? Holbeşte-te că te paradesc ! Auzi bă, gheată? Dă o ţigară că m-ai inervat, futu-ţi neamul de făcuţi la grămadă! Cum n-ai? Cum n-ai bă, că dau cu mine-n tine de zici ce-i aia…Păi tu când mă vezi, scoţi derect pachetu’, ţânţaru dracului ce eşti…păi da, ţânţar, uite la tine cum araţi…ţânţar cu ochelari! O faci pe intelignatu’ cu mine? Da, bă?
Bă, da’ tu chiar cauţi cafteală…
Aici, Dinu făcea o pauză şi ştergea cu mâneca tunicii stropii de saliva ce se adunaseră pe oglindă…Uneori relua textul de la capat, alteori scuipa oglinda nemulţumit şi ieşea trântind uşa.
Robust cu spatele pătrat şi membre dezvoltate de la sine dar şi de la cutiile umplute cu plumb pe care le manevra ore întregi pe zi, intimida orice fiinţă ce trecea pe lânga el. Se spunea că la „răcoare”, unde petrecea din când în când, se antrena pe feţele celorlalţi deţinuţi pe care-i întărâta intenţionat.
Era spaima curţii…Nu i se ştia vârsta exactă dar era clar că petrecuse câtiva ani suplimentari pe la şcoală, încercând să „aprofundeze materia”.
Merita să te ai bine cu el, nu de alta dar cealaltă alternativă era mai dureroasă. Locuia vis a vis de mine, iar înainte de-a ieşi din casă, mă uitam precaut prin găurica din uşa să nu mă-ntâlnesc cu namila. Din apartamentul lui se auzeau mustrările în ungureşte ale mamei lui, care în verva disputei îl urmărea pe scări, goală şi cu buzele făcute, fără vestimentaţia albă de soră de spital pe care şi-o uita prin casă. Dinu nu prea era iute la vorbă şi prefera să tacă. Îşi făcuse un obicei de a învaţa texte pe de rost şi le trântea uneori fără noimă indiferent de situaţia în care se afla. Dar cine se punea cu el?
De mine nu se lua. Poate pentru că nu eram ochelarist, că „ţânţar”, cam eram…
9. Păpuşa
Mă-sa o poreclise „Păpuşa”…Pentru frate-su mai mare, Biţă, era „dobitoaca dracului” asta în timp ce-o altoia să nu mai „facă gură”…Alt prenume nu cunoşteam…
Era o puştoaică hiperactivă care reacţiona la toate instinctiv, considerând gândirea, mare povară.
Lungă şi slabă, cu ochi negri şi sălbatici, o gură mare (şi la propriu şi la figurat), păr negru lins şi un breton obraznic, cam ăsta era conturul acestei fete care sfida toată curtea şi spunea ce-i venea…
Clar că unui copil nu-i poţi cere tact, însă ea chiar toate le nimerea „ca nuca în perete”. Când îi spuneai să ţină un secret, puteai fi sigur că va deveni subiectul ei preferat de discuţie cu tot satul, iar gafele veneau în avalanşa, una după alta.
Biţă era exasperat şi o expedia de frică imediat ce se apropia de noi :
– Du-te sus „dobitoaca dracului „, du-te sus!
– Da’ ce, că mama mi-a spus să fiu cu tine (d-na Cioclov, o mai ţineţi minte?).
O consideram „securista” curţii…Ne feream de ea ca de dracu’.
Tot ce-auzea la noi lua direcţia doamnei Cioclov iar de-acolo, moaaaamă!:”Scânteia” , „România Liberă”, „Informaţia Bucureştiului”…ş.a.m.d. Exagerez? Poate, dar ideea e mai clară aşa.
Supliciul ne aştepta duminica, ziua noastra de film. Primeam de la babaci suma sadică de 4 lei. De ce sadică ? Păi hai să vedem la ce ajungeau acei 4 leiuţi: biletul de film 1,75, o „violetă” 1,75 şi ne mai rămâneau 50 de banuţi pentru troleibuzul care costa 80 , dus şi-ntors. De depaşit bugetul, nici vorbă, aşa că trebuia s-alegem ori dusul ori întorsul , pe jos. Asta n-ar fi fost mare scofală dacă n-ar fi trebuit s-o suportăm patru kilometrii pe „Papuşa” d-nei Cioclov între noi. O acceptam mai mult pentru sărmanul Biţă. D-na Cioclov, flămândă de noi ştiri, îi condiţiona banuţii de Duminică cu luatul odraslei ei feminine la film. În acel moment,”Păpuşa” devenea brusc pentru noi toţi, de comun acord, „dobitoaca dracului”…
– Hai la brâu, la brâu, la brâu…Ei, na ! O apuca făra vreo introducere, pe neaşteptate, pe bulevardul 6 Martie … Lumea se oprea din mers iar noi căutam o groapă sa ne-ascundem de ruşine. Cascade de râs îi acompaniau mişcările saltimbance şi cu cât stupoarea era mai mare, cu atât se dădea mai mult în spectacol…Nu ştiu ce ne scotea din sărite mai mult, noncomformismul ei sfidător pe stradă, sau întrebările pe care ni le punea cu glas tare la film, pentru ca nu întelegea o iotă. Te mai şi simţeai în capcană: dacă îi explicai, pierdeai acţiunea filmului, dacă o ignorai, ridica vocea şi era greu s-o calmezi in continuare, să nu mai vorbim de protestele celora din sală, aşa că…Cu timpul surprizele au încetat pentru că şi „Papuşa” a încetat să ni se alăture. Crescuse…Urâtul pui de raţa se transformă în lebădă… Baieţii mai mari o curtau, iar d-na Cioclov avea acum o noua ocupaţie…
Gafe încă mai făcea, dar cu nuanţe sexoase de genul:
– Băi bulangeală! Scoate vata din chiloţi ! Crezi că-s proastă şi nu mă prind?…
10. Manoleştii
Domnul colonel în rezervă Manolescu păşea ca proaspăt coborât de pe cal, lovindu-şi cizmele uşor cu o biciuşcă imaginară, cu acel aer superior şi arogant al ofiţerilor de cavalerie. Habar n-am dacă asta a facut omul în armată, cert e că rămăsese cu acea alură distinsă care atrăgea privirile. Adăugaţi la asta şi costumele lui elegante, pantofii lustruiţi (de parcă erau de lac), părul îmbibat cu briliantină şi iată, imaginea unui bărbat stilat „de vitrină”, care desigur avea un succes nebun la femei…
Sofia, nevasta, încerca să-i faca faţa îmbrăcându-se puţin cam excentric la vârsta de cincizeci plus, reliefându-şi în special picioarele cu ajutorul modei mini, „en vogue” pe-atunci şi a pantofilor cu toc cui, cu caţiva centrimetrii buni peste normă…
Mai erau şi-acele rochii de mătase înflorată ce fluturau în vânt de-aveai impresia că e chestie de timp până când se vor desprinde de trupul ei şi se vor lua la întrecere cu fluturii ce invadau cerul în lunile de primavara…
Ce mai lipsea în decor ? A da ! Pumpi, superba Bichon Bolognese pe care Sofia o ţinea sub braţ să nu-şi murdarească pernuţele roz de la picioare…
O mai dădea şi cu Chanel 5 ca să aibă aroma familiei…Când erau văzuţi împreună, Manoleştii erau doar „zâmbete” lucru ce se potrivea excelent cu ţinuta lor impecabilă. Nimic însă din ţinuta aceasta nu amintea ţipetele zilnice ce şuierau din locuinţa lor, ca nişte cartuşe pe câmpul de luptă.
– Dacă te mai prind cu piţipoanca aia, jur că o las fără păr, auzi?
– Care piţipoancă? Ăsta-i rezultatul că o faci pe tinerica şi te-nvârţi fără ochelari…Mai ţine-ţi fleanca aia, că ne-aude tot blocul…
– Să ne-audă, să ne-audă , curvar bătrân ce eşti! Să ţi se usuce cum mi s-au uscat ochii de lacrimi, animaaaal….
Colonelul Manolescu nu-şi ţinea nasul pe sus în societate:
– Saru’mâna doamna Cioclov! Ce mai faceţi? Să avem o zi însorita …
– Mda, da, aşa-i…bolborosea asta, neobişnuită cu vorbele frumoase ce o intimidau…Intra repede în casă dar se furişa imediat dupa perdea aşteptând ca Sofia cu javra ei bolognese să i se alăture colonelului, iar împreună, să se îndepărteze în sunete de blacheuri, tocuri cui şi lătrat cu falsete în octavele de sus.
Atunci reapărea şi ea privind în jur în căutare disperată de companie care să-i aprobe fraza ce dădea să-i explodeze in gură:
-Ntz, ntz, ntz…