(continuare din numarul precedent)
Un imens buchet de flori. Niciodată n-am ştiut denumirile florilor, în nicio limbă. Nu erau garoafe, nici trandafiri, erau albe şi galbene, deschise larg, acopereau uşa de intrare a camerei din spital. Eram lângă perete, din corpul meu ieşeau, în toate direcţiile, tuburi de plastic transparent, lichide incolore, mâinile legate de cadrul metalic al patului îmi împiedicau orice mişcare.
– Ce e cu buchetul ăsta de flori, aţi venit la înmormântare?
De ce o jigneam, se vedea pe faţa ei suferinţa provocată de cuvintele mele, eram morocănos, ameţit, ochii ei mă priveau îngrijoraţi, încă nu înţelegeam de ce se adunaseră atâţia oameni lângă patul meu.
– De câte ori simţi durere, apeşi pe acest buton, şi se eliberează o cantitate mică de morfină, nu trebuie să suferi inutil, operaţia a decurs foarte bine, mi-a spus chirurgul că, dacă n-ar fi fost biopsiile, nici nu ar fi observat locul tumorii.
Era vocea tatălui meu, aplecat deasupra mea, avea un zâmbet forţat, care încerca să mă liniştească.
– Scuză-mă, Laura, nu ţin minte nimic, parcă eram în uniformă, unde sunt copiii? Zouzou a fost trimis…
– Nu te forţa, nu vorbi, eşti după operaţie. Odihneşte-te, dormi, de mâine începi recuperarea, florile sunt doar un mic semn de dragoste, dar voi fi lângă tine zi şi noapte.
Era îngrozitor de cald, la un metru de mine, în alt pat, o femeie bătrână gemea, mi-am amintit că mă mai trezisem o dată şi cerusem să aprindă aerul condiţionat, dar femeia se împotrivise.
Tatăl meu se aşeză într-un fotoliu, părea îmbătrânit cu douăzeci de ani. Vizitatorii se retraseră, unul câte unul, atingându-mă uşor, Laura dispăruse, probabil îi însoţea spre ieşirea din spital.
– Ţi-am spus vreodată cât te iubesc, tată? Îţi mulţumesc că eşti aici, acum.
– Calmează-te, am trecut împreună atâtea momente grele, au murit mama, bunica, acum trebuie să fim tari şi să ne gândim la recuperarea ta. Ai mâinile legate pentru că încercai să te eliberezi de sondă şi infuzie, te luptai cu sanitarii, erai foarte agitat, nu ai voie astăzi să te ridici din pat, dar de mâine vine un fizioterapist şi vei începe exerciţii, vei avea dureri, ameţeli, încet-încet vei reuşi să te eliberezi de tuburi, în zece zile vei fi acasă. Ştii, etajul are un lung coridor, cam 60 de metri, vei putea părăsi spitalul când vei reuşi să parcurgi întregul coridor, fără ajutor, după aceea vei sta o lună acasă. Ai dureri?
Nu puteam răspunde. Pleoapele coborau, sunetele din jurul meu erau tot mai neclare, mă aştepta, iar, un coridor, mereu coridoare, labirinturi de coridoare, parcă primul de care îmi aminteam era o alee din parcul Cişmigiu, umbrită de arţari, lângă lac, prima plimbare singur, pe la cinci ani, când mă oprisem în rondul scriitorilor şi dialogasem, în gând, cu fiecare. Statuile lor îmi şopteau cuvinte într-o limbă necunoscută, acolo veneam cam o dată pe săptămână, mă aşezam pe o bancă (de lemn, de piatră?) şi aşteptam să-mi spună marele secret al copilăriei mele. Acum încercam să reconstitui fiecare detaliu al parcului, dar nu vedeam decât verde, acelaşi verde din Jardins du Luxembourg, trebuia să plec la Paris, de ce am acceptat cu atâta uşurintă operaţia?
– M-am întors – mă trezeşte vocea Laurei. L-am condus pe tatăl tău până în Holon, mi-a vorbit tot drumul despre tine, e atât de mândru de tot ce ai realizat, ştii că nu obişnuieşte să-şi exprime sentimentele, dar era atât de zbuciumat, tu mereu aveai impresia că nu eşti pe măsura aşteptărilor lui, te rodeau remuşcările.
Eram în altă cameră, singur, îmi dezlegaseră mâinile.
– Te-au mutat, am vorbit cu sora, i-am spus că nu suporţi căldura şi te-au adus în rezerva principală a secţiei, aici vom deschide aerul condiţionat, voi dormi alături de tine, te voi ajuta să mergi, să mănânci, să-ţi revii cât mai repede.
A venit timpul să te gândeşti la tine însuţi, dintotdeauna te-ai preocupat pentru alţii, semeni leit cu tatăl tău, acum trebuie să ne concentrăm amândoi şi să fim cât mai apropiaţi, eu te voi sprijini, pas cu pas, să poţi traversa coridorul, fără tuburi, până când vei reuşi să ajungi singur la colţul fumătorului. Zâmbetul Laurei, îl ştiam parcă de-o viaţă, dar, de câte ori surâdea, plecam privirea, era atât de viu, atât de ea, un zâmbet cu care adormeam în fiecare noapte, acelaşi care mă însoţea la graniţa cu Libanul, în maşină, pe drumul spre Eilat, pe malul mării, la Tel Aviv, sau în Ierusalim. I-am luat mâna, ciocolată, mătase, catifea, atingerea izvorului de munte, setea de ea, tunelurile de pe Coasta Malfitana, bucuria ei, când filma tunel după tunel, întoarcerea la hotel, căldura îmbrăţişării revăzând traseul Napoli, Pompei, Amalfi, Positano, Ravello, oare am fost la Capri de două ori? Mă minte, vrea să mă încurajeze, ştie bine că acest coridor de spital e cel mai lung traseu, cea mai abruptă ascensiune, dar ce contează, ea e aici, lângă mine, a trecut atâta timp de când i-am privit mâna cu atentie, aceeaşi mână pe care o ţineam odată strâns, pe care o lipeam de fruntea mea şi îi ceream să mi-o frământe, îţi provoc riduri, spunea, şi clinchetul râsului ei, îl auzeam mereu, dar trecea pe lângă mine, acum revine, ca un ecou, de dincolo de Mediterana. Îmi numără degetele de la mână:
– Vezi, sunt exact cinci, de două ori cinci, zece zile şi eşti acasă, am pregătit albumul cu fotografii din Toscana, şi filmul din Dolomiti, lacul din mijlocul pădurii, când mă temeam de urşi, râdeai de frica mea, vom nota lângă pozele din album fiecare zi, ca în jurnalul meu, fiecare loc, când erai îmbrăcat în albastru, ştii cât de mult îmi placi în albastru. Poate facem în sfârşit ordine în dulapuri, aruncăm toate cămăşile vechi, pantofii pe care nu îi mai porţi de mult, acum vei deveni mai blând, nu te vei încăpăţâna să păstrezi fiecare hârtie inutilă. Şi vei putea să citeşti, îţi place să citeşti, poate reîncepi să scrii, în orice limbă, mie nu mi-ai dedicat nici măcar o poezie, câteva versuri, trei rânduri…
Trei rânduri. Nu îmi ceruse decât trei rânduri, o strofă, câteva cuvinte scrise numai pentru ea (oare e doar orgoliul ei?), dar am vrut să scriu povestea dragostei noastre, s-a împotrivit, mi-a spus de atâtea ori că mă dezvălui prea mult în faţa altora.
Se auzea aerul condiţionat, parcă era o cascadă, una din cascadele pe care le căutam în Alpi, prăvăliri de fum alb, pulbere de picături de rouă.
– Apă, Laura. Cascada…
– Nu ai voie să bei încă, o să-ţi umezesc buzele.
————- va urma ————