Acum cand incep sa scriu acest articol au trecut numai cateva ore dupa scurta conversatie avuta de mine cu directorul editurii Humanitas, dl Liiceanu si ma grabesc sa-mi pun ideile desprinse din aceasta discutie in scris.
„Bookfest”-Bucuresti 2009 a fost un eveniment fara indoiala reusit, prezentand cea mai mare colectie de carte romaneasca pe care am vazut-o vreodata.
Varietatea titlurilor si a editurilor impresioneaza pozitiv. Numarul subiectelor abordate este foarte mare si probabil putini cititori vor remarca subiectele evitate de bookfest, sau titlurile cenzurate, desi ele definesc mai bine acest eveniment decat subiectele existente.
1. Cateva preferinte personale
Nu mi-am propus sa fac o prezentare exhaustiva a cartilor si nici nu ar fi posibil. Nici sa fac critica literara, ca nu pot si nici nur fi in intentia mea aici chiar daca as putea. Am remarcat insa un numar de carti despre care vreau sa spun cateva cuvinte.
Gasesc ca e un lucru foarte bun faptul ca bazele terapiei cognitive au fost prezentate pe intelesul cititorului mediu. Aici ma refer la cartea doamnei Irina Holdevici, intitulata „Psihoterapia cognitiv comportamentala: managementul stresului pentru un stil de viata optim”. Eu am avut mult de profitat in viata din citirea si aplicarea unor reguli desprinse din terapia cognitiva, si mai am destul de lucru in aceasta directie. Subiectele sunt prezentate intr-un stil accesibil, chiar daca cartea se adreseaza in primul rand medicilor. Oricine poate profita prin citirea acestei carti.
O carte pe care pana la urma am citit-o cu interes pana la sfarsit este „Privirea contesei Hahn-Hahn” de Peter Esterhazy. Autorul ungur este cunoscut in Romania si prin alte titluri, iar eu am apreciat umorul sau cand se refera la realitatile romanesti de dinainte de caderea lui Ceausescu. Pretextul cartii este o descriere a Dunarii si oamenilor care traiesc in apropierea ei.
Carti despre religie sunt de asemenea atragatoare: „Viitorul Religiei” de Richard Rorty si Gianni Vatimo precum si o encicopedie a religiilor lumii, scrisa de un preot si un colaborator laic al sau ar putea contribui la „culturalizarea” preotilor autohtoni romani, mai ales a celor „ortodoxisti”, daca acestia ar citi asemenea carti, sau pur si simplu carti in general. Este interesanta incercarea unora dintre autori de a scoate din culpa toate religiile lumii pe criteriul fals ca ele sunt bune, dar ca uneori au fost deturnate de altii (care?) ca sa propage crimele si in general violenta.
Cum vedeti pana aici m-am referit mai mult la autori internationali; asta este pentru ca literatura romaneasca ma dezamageste de fiecare data. Este o parere personala, evident. Nici aurolacii „spalati si livrati direct in camera de hotel a strainilor” ai lui Mircea Cartarescu, nici polologhia savanta (si „post-cronista”, as adauga), „filosofica”, a lui Andrei Plesu, despre homosexualitate, nu ma incanta. Evident ca nu contest gusturile celor ce admira si savureaza asemenea carti: este dreptul fiecaruia sa admire ce ii place.
As vrea sa adaug insa ca aprecierile mele la adresa acestor scriitori romani nu se refera la valoarea literara a cartilor lor, pentru judecarea careia nu am nici o pregatire, ci la ceea ce reprezinta aceste carti. De exemplu problema aurolacilor a fost de fapt o tragedie nationala, deoarece zeci de mii de copii fugiti de la casele lor au sfarsit-o murind alaturi de sobolanii de la canalizarea capitalei, fara ca nimeni sa-i priveasca multa vreme ca pe niste fiiinte umane. Introducerea senzationalismului ieftin nu face decat sa sublinieze culpa colectiva a societatii. Dar acest subiect nu este inca la moda, fiind suparator pentru „majoritarii literaturii”. Imi ramane inca in memorie ceea ce mi-a povestit o vara a mea, care a dat haine de schimb unor asemenea copii care cerseau haine si mancare la un bloc din Rm,. Valcea: toti oamenii „de bine” le-au trantit usa in nas, in timp ce minorii tremurau de frig si foame, uzi de ploaie. Nu a existat atunci nici intelegere si nici buna-vointa din partea crestinilor si necrestinilor romani.
2. Andrew Calimach si „Legendele iubirii”
Acest autor („autohton” de data asta, in ciuda numelui) merita o discutie speciala, pe care nu pot sa o fac aici in cateva cuvinte. Voi mentiona totusi anumite lucruri. Pe numele sau originar Andrei Calimah, el se trage dintr-o veche familie greceasca emigrata in Tara Romaneasca dupa caderea Constantinopolului. El este cunoscut azi ca o personalitate importanta atat in lumea universitara cat si in alte medii, fiind o autoritate mondiala in studiul artei legate de sexualitatea lumii antice. Cartea aparuta in Romania, care poarte si subtitlul „Miturile necenzurate ale Greciei” are mare grija sa nu reproduca in titlu nici o referire la pederastie sau homosexualitate, spre deosebire de editiile americane si din alte limbi, pentru a respecta cenzura actuala autoimpusa de scriitorii din Romania si probabil pentru a nu starni clerul. Abia pe coperta din spate, cu litere mici, poate vedea cititorul despre ce subiect tabu in Romania este vorba in carte.
Daca titlul cartii nu spune mare lucru, in schimba desenul de pe coperta spune multe. El reprezinta (in reproducere dupa o scena celebra din antichitatea greaca) pe Zeus, zeul zeilor, rapindu-l pe Ganymede, un adolescent extraordinar de frumos, ca sa-l duca in Olimp, de unde troneaza, sa-l faca paharnic si iubit. Stim ca zeita Hera, („nevasta Zeului”) nu a avut nimic de obiectat, tot asa cum nevestele grecilor din antichitate nu puteau obiecta nimic la comportamentul sotzilor lor lumesti. Alaturi de Ganymede se vede celebrul cocos, simbol al pederastiei la greci si celti. Lipsesc insa iepurele si marul, simboluri la fel de reprezentative.
Multi m-ar putea intreba de ce pun toate aceste informatii in articol. Raspunsul meu este legat nu numai de faptul ca aceste subiecte sunt tabu in Romania, dar si de faptul ca nu se poate concepe o intelegere a artei universale in absenta unor asemenea precizari. De exemplu, multi oameni neavizati privesc celebra pictura a lui Rembrandt „Rapirea lui Ganymede” fara sa inteleaga nimic. Acolo, Ganymede este reprezentat ca un copil neajutorat care face pipi in aer cand este rapit de vulturul-zeu. Ce fel de Ganymede este acela? Este vorba aici de razbunarea lui Rembrandt (un evreu traditionalist, evident homofob) pe artistii renasterii, care redescoperisera „iubirea masculina” a antichitatii. Pictura lui Rembrandt este ca un picior dat pe sub masa acelor pictori celebri care, la randul lor, nu puteau fi prea expliciti. Numai stiind toate acestea, putem privi pictura lui Rembrandt in adevarata ei lumina si sa-i intelegem sensul originar.
3. Editura HUMANITAS, lansarea cartii lui Virgil Ierunca „Antologia Rusinii” si raspunsurile domnului Liiceanu la intrebari
Domnul Liiceanu a fost prezent la lansarea mai multor carti, inclusiv despre Noica, dar ma voi referi numai la lansarea „Antologiei rusinii” carte care cuprinde texte din emisiunile lui Virgil Ierunca (si Monica Lovinescu) „Teze si antiteze la Paris” din perioada comunista. Discursul dansului, scurt dar precis, s-a referit in mod special la colaborationismul unor intelectuali romani cu Ceausescu, caruia i-au furnizat un fundament solid pentru dictatura sa. Dansul a mentionat ca nu se refera la politrucii oficiali ai regimului care se exprimau cu ciocanul si barosul, ci la „mancatorii unei materii vascoase, urat mirositoare si abjecte, care se foloseau de repere culturale de pe vremea lui Pericle ca sa aprobe in mod explicit dictatura lui Ceausescu”. Am citat din memorie, dar cred ca e foarte aproape de ceea ce dl Liiceanu a exprimat. Intr-adevar dansul nu a pronuntat direct cuvantul „rahat”, ci doar l-a sugerat.
Persoana avuta cel mai mult in vizor a fost doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga. Sunt convins si eu de vinovatia ei si a multor altora. Dar la sfarsitul discursului, i-am pus si eu cateva intrebari domnului Liiceanu, la care a raspuns foarte evaziv. „Domnule Liiceanu, exista rau facut prin actiune, si rau facut prin inactiune. Ce parere aveti despre faptul ca teoria evolutiei a fost scoasa din scoli, din sistemul de invatamant?” „Evident, nu sunt de acord cu asta” mi-a spus dansul pe soptite. Priertenii mei care stateau alaturi abia au reusit sa auda cate ceva. „Si nici un intelectual nu spune nimic” am adaugat eu. „ce vrei, eu nu pot face nimic” mi-a raspuns.
Eu am continuat: „Domnule Liiceanu, am vazut ca exista o bogata literatura contra anti-semitismului si va felicit si pe dvs pentru asta. Dar nu am vazut nici o carte despre homofobie” am continuat. „Va e frica de reactia clerului?” La care dl Liiceanu, vadit incomodat, a dat bir cu fugitii: „ce are clerul cu asta?” a intrebat el, dand bir cu fugitii.
Are destule, completez eu. Trebuie sa spun ca aceasta discutie a avut loc dupa ce dl Liiceanu a taiat microfonul , anticipand poate intrebari neplacute. O domnisoara care astepta la rand, dupa mine, sa puna intrebari, a fost respinsa automat de dansul.
4. In loc de epilog
Privind si auzind toate acestea, mi-a trecut prin minte ca situatia se aseamana foarte mult cu sofismul paradoxului lui Zenon: iepurele va trebui sa fuga de fiecare data pana ajunge la jumatatea distantei dintre el si obiectul tinta, generand astfel o infinitate de etape. Deci iepurele nu va ajunge niciodata la tinta.
Acum exista o bogata literatura despre antisemitism – adica cu un secol dupa ce ar fi fost foarte utila in scopul evitarii repetarii genocidului in secolul al douazecilea. Exista o bogata literatura anticomunista, dupa o jumatate de secol de la timpul cand ar fi fost utila in mod social. Nu exista nici un fel de literatura despre homofobie. Deci trebuie sa mai asteptam vreo jumatate de secol pana cand va apare, pentru ca aceasta ar fi utila AZI. Suntem intotdeauna in urma cu o jumatate de secol macar. Cum s-ar fi exprimat (visez!) Edgar Papu, suntem post-cronisti.
Cat despre criticarea post-factum a doamnei Busulenga, aferim! In mintea mea este acelasi tip de vinovatie ca si cea prin inactiune.
A te ascunde de problemele sociale scriind jurnale intr-un tufis sau intr-un stejaris e pentru mine acelasi cu a scrie in timpul dictaturii un Jurnal la … Paltinis. Sau cu a spune azi adevarul, dar numai in soapta.
Poti sa faci analiza litarara a unei opere lierare chiar daca nu esti licentiat in filologie, caci literatura, critica literara nu sunt stiinte in adevaratul sens al cuvantului. Unicul „risc” ar fi sa „vezi” sau sa”simti” mai mult sau mai putin decat un critic profesionist. Dar intr-un final, nimeni nu poate avea pretentia ca interpretarea lui e unica valabila. Un critic e in general mai avizat doar pentru ca are lecturi mai multe, nu pentru ca ar evea acces la esenta operei.
Interesant ca cucosul – „petuh” – simboliza (si o face in continuare)pederastia in spatiul sovietic si postovietic, dar exprimand culmea degenerarii, sens atribuit de puscariasi.
Nici nu ma asteptam la alte reactii din partea unor intelectuali balcanici, oricat de straluciti si distinsi ar fi ei.
Gheorg, legat de simbolurile si cuvintele legate de sexualitate in spatiul sovietic si post-sovietic am mari nedumeriri si goluri in cunoastere.
Am impresia ca in aceste tari exista oconfuzie (voita sau nu) intre pederastie, homosexualitate si pedofilie, fiind totul considerat un talmes-balmes. Am dreptate?
Legat de dl Liiceanu, „erorile” sale nu sunt facute din nestiinta. Este evident ca daca dansul a participat la pregatirea colectiei de dialoguri ale lui Platon, unde pe spatele a doua lucrari mentiona ca dialogul „Banchetul” va urma in „numarul urmator” al colectiei, iar acel dialog nu a mai aparut niciodata in colectia respectiva, faptul nu a avut loc din confuzie, nestiinta sau din alte motive decat cele „oculte”! Este evident ca dansul a cedat unor presiuni. Ce fel de presiuni si ale cui?
Mister si groaza.
In alta ordine de idei: editia lui Noica a dialogurilor este cea mai valoroasa si mai complet comentata din lume, in ciuda prezentei contributiilor lui Alan Bloom si a altor scriitori celebri la comentarea editiilor americane si franceze.
O alta referinta la spatiul sovietic: miracolele au abundat in fosta uniune de trista amintire. In editia americana a unei enciclopedii literare sovietice intitulata „out of the blue” (as traduce „din senin”) este descris si cazul unei inchisori sovietice in care erau inchisi homosexualii si unde directorul era tot homosexual. Directorul isi comanda diversi detinuti la pat in fiecare zi, iar dupa sex urmau batai si amenintari teribile la adresa lor daca il dau de gol. In mod ironic, directorul era…pasiv!
Povestirea pare desprinsa din 1001 de nopti!