Intelectualii „de partid şi de stat” sau „intelectualii prezidenţiali” sau, într-o română ceva mai colocvială, „intelectualii lui Băsescu” se dovedesc nişte straşnici încasatori – sau, cu o formulă de la partidul mamă şi tată dar, în acelaşi timp, anexă prezidenţială, nişte foarte buni „înghiţitori de broaşte”.
Într-o singură săptămînă, au încasat două afronturi grele, au înghiţit două broaşte. Fără să clipescă măcar. A fost, mai întîi, alegerea EBA-ei, în legătură cu care au tăcut filosofic, dar erau antrenaţi în această privinţă încă de pe vremea nominalizării sale pe lista PDL, înainte de eroica asumare a „independenţei”. Sigur, atunci, a protestat şi a refuzat să fie trecută pe lista de candidaţi D-na Alina Mungiu-Pippidi, dar acesta nu e lucru de mirare devreme ce D-Sa pare să aibă exact, poate cu asupră de măsură, ceea ce le lipseşte „intelectualilor lui Băsescu”. Între alegerea europeană a pupilei „de partid şi de stat” şi cel de-al doilea afront, a mai vorbit, totuşi, şi dl. Horia-Roman Patapievici, dar nu cuprins de vreo scîrbă sau revoltă, ci pentru a explica pe înţelesul poporului mai slab de înger „fenomenul EBA”! Doamne, iartă, ce înaltă preocupare intelectuală, curat filosofică!
Şi, atunci, de ce ne-am mira că, simţind slăbiciunea, dacă nu adoraţia acestor intelectuali fini şi subtili, dl. Băsescu plusează şi iar plusează? În bună formă la început de săptămînă, că nu degeaba înoată, precum Mao, în fiecare dimineaţă, dispus să abordeze toate subiectele, de la „re-ce-si-u-ne!”, unde a dat cu bîta în baltă, pînă la starea învăţămîntului, unde a mai dat o dată cu bîta în baltă, dl. preşedinte şi-a găsit vreme să tragă o scatoalcă amicală intelectualilor săi de serviciu, botezaţi cumva generic „filosofi”, dar şi intelectualilor în general, exprimîndu-şi franc preferinţa pentru chelneri şi tinichigii!
Acum, ce să spun? Cînd te uiţi la intelectualii aborigeni, care nuli şi necompetitivi cu exteriorul, care fripturişti, care slugarnici pînă la senzaţia de regurgitare, parcă îţi vine să-l înţelegi şi pe bietul preşedinte în umoarea-i scăpată din frîu. Şi, pînă la urmă, de ce s-ar abţine în legătură cu nişte inşi care s-au făcut preş de preş sub augustele-i picioare fără să le-o fi cerut nimeni, aşa numai dintr-o puternică pornire interioară? La unii, moştenită de pe vremea Tătucăi sau a d-lor Iliescu şi/sau Constatinescu, la alţii proaspătă, nou-nouţă, fragedă, doar pentru dl. Băsescu, „pentru că merită”, cum sună reclama de la produsele L`Oreal! Te-ai fi aşteptat, după aşa vorbă mare, la reacţii, proteste, liste de semnături, apeluri la solidaritatea poporului cu intelectualii săi batjocoriţi. Cînd „filosoful” Spînu ot Craiova i-a calomniat cam mîrlăneşte, au sărit ca arşi! Acum, nimic. Păi, n-au combătut ei eroic, laolaltă cu preşedintele, comunismul după decesul acestuia? Nu l-au sprijinit „strînsuniţiînjurul” cu prilejul referendumului? Nu şi-au ţinut ei gura la pocinogul cu EBA? Ba da, „au făcut totul” şi chiar ceva pe deasupra! Dar acum e tăcere, „o tăcere asurzitoare”, după vorba unui poet. O fi vorba despre punerea în aplicare a zicalei „dacă tăceai, filosof rămîneai!”, iar ei asta doresc, să rămînă în veci şi de-a pururi filosofi, filosofii de serviciu ai unei lumi de chelneri, tinichigii auto şi alţi muncitori manuali, dar măiestru diriguită de „vrednic cîrmaciul”. Filosofi „de partid şi de stat”, de bună seamă, că e rentabil – mai cade o comandă la editură, pe vremuri de criză, un buget la institut, poate un institut nou, dacă nu mai ajung cele deja existente, o comandă de stat la nişte tiraje neapetisante ş.a.m.d. Trai nineacă, pe banii prostălăilor – despre noi este vorba! – ce-şi plătesc disciplinat impozitele!
În seara cu pricina, am avut un schimb de mesaje cu dl. Dan Petrescu – formula din titlu îi aparţine şi îi mulţumesc. Şi, tot cu o vorbă a sa, ar mai trebui să vedem dacă „greva gîndirii” trebuie chiar declarată ori numai recunoscută – poate că oamenii sînt, de fapt, în grevă de mai multă vreme, poate chiar de la începuturile gîndirii, şi nu ne-am dat noi seama. Şi-o fi dat, în schimb, seama dl. preşedinte, ceea ce, în fond, ar putea explica şi reacţia dumisale – iritată, complet nefilosofică, vag contondentă, doar verbal, din fericire!
PS Pe aceeaşi temă, trebuie neapărat văzută excepţionala primă pagină a „Academiei Caţavencu” de săptămîna asta! Tabloul acela reinterpretat spune mai multe, şi cu infinit mai mult umor!, despre destinul intelectualilor noştri decît o pot eu face într-un biet articol!
PPS Între timp, la Bookfest, preşedintele i-ar fi şoptit d-lui Liiceanu că a vrut, mai întîi, să spună „timpiţi”, dar s-a răzgîndit şi a spus „filosofi”. Ei, bine, cred că asta l-a liniştit întrutotul pe filosof…
Nu uitați să votați în sondajul nostru:
„Nu de filozofi are nevoie Romania, ci de tinichigii si chelneri”, spune președintele Traian Băsescu. Cum comentați?
http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt
in foto, cel din spate, cu şapkă, e ceauşescu? că dacă nu e, poate că e mao… dacă nu e nici, atunci nu are farmek…
Imi pare rau ca nu pot da o informatie exacta, poza fiind gasita de redactie. Dar, asa ca o impresie, mie mi-l evoca pe Ciu-En-Lai tinar!
N.Red. Fotografia este preluată de pe pagina oficială a Administrației Prezidențiale presidency.ro.
Ciudata aceasta asociere a unui presedinte – ostentativ nationalist si acest sugerat grup de intelectuali umanisti – cosmopolit (internationalist)…
Oare unde-i adevarul…?
Domnule Ghelase,
Am două nelămuriri:
1) Vă referiți cumva la asocierea făcută în acest articol de Liviu Antonesei?
2) Care este mai rău – să fii ostentativ naționalist sau umanist – cosmopolit (internaționalist)? Nu de alta, dar sună ca prin anii ’50…
Draga Liviu, atîta ar mai lipsi! O grevă a gîndirii… Apoi putem să tragem obloanele. Nenorocirea e că, dacă noi (ce mîndru sună acest cuvînt) intrăm în grevă, apoi „ei” ne încalecă în aceeaşi clipă! Şi nu se mai dau jos din şa.
În aceste momente de viol şi rîs, trebuie să-ţi mărturisesc că, pentru mine, intelectualul de partid şi de stat nu e decît un tinichigiu al cuvintelor, un ospătar al inconştienţelor, un filozof al burţii verzi.
Prin urmare, un intelectualul românesc e un om obişnuit care a învăţat, spre deosebire de tinichigii, ospătari sau sudori, să mintă frumos şi credibil…
Săracul de mine. Eu credeam că intelectual e ăla pe care-l doare capul cînd nu gîndeşte!
Daca prostia ar durea multi dintre cei ce scriu ar urla de durere.
Ignoranta / neinformarea e mama prostiei.
Ciu-En-Lai a studiat in Franta, a fost un om de mare cultura,un erudit,un nationalist convins si un mare prieten al Romaniei in 1968 si in alte situatii critice.
Pentru cultura generala a multora ce citesc aceste randuri, va rog, sa verificati in cate universitati de prestigiu din SUA, Canada si Europa de Vest se preda „Capitalul” lui Marx si nu numai.”Limba de lemn” nu are culoare politica, nu este apanajul adeptilor socialismului /comunismului dar indica incultura, superficialitate,saracie de idei si incomensurabila prostie.
Draga Florin, chiar ma bucur sa constat cit de aproape sintem cu gindurile, desi ne vedem din an in Paste! Ba chiar si mai rar!
D-le Alex, ajutati-ma sa inteleg care ar fi problema?!
Dommnule „alex”,
Nu înțeleg acest acces de furie al dumneavoastră. Ciu En Lai e absolut secundar înm această discuție, ca și marxismul de altfel.
Dar dacă tot pomeniți de Ciu En Lai, poate ar fi bine să menționați și faptul că a fost un colaborator al celui mai mare criminal din istoria omenirii Mao Țe Dun, chiar dacă în ultima parte a vieții a încercat să se delimiteze de cel alături de care a contribuit la moartea a milioane de oameni.
A studiat în Franța? Ei și? Criminalul genocidar Pol Pot nu a studiat în Franța? Spuneți-le asta supravițuitorilor genocidului cambodgian, dar luați-vă o gardă de corp când faceți asta.
Ba chiar si Hodjea, nu ma refer la Nastratin ci la Enver, a studiat tot in Franta! Pina la urma, Stalin a studiat la seminarul din Tbilisi, Hitler a vrut – pacat ca nu l-au primit! – la Belles Artes la Viena s. a. m. d.
Hai să mă mai bag o dată în ciorbă.
Domnul Alex crede că studierea marxismului în universităţile occidentale justifică oarecum crimele comise în numele lui, sau măcar falimentul economic de sub aceeaşi umbrelă. E o stratagemă frecventă a năucilor (oameni de ştiinţă, nauka) neomarxişti (troţkişti, maoişti, fundamentalişti, spuneţi-le cum vreţi). Ca şi cum, dacă, spre deosebire de regimurile comuniste unde anumite nume, idei sau realităţi sînt interzise, noi pronunţăm numele lui Hitler, Stalin, Pol Pot, Mao Ze Dong sau Kim Il Sung – asta înseamnă că sîntem de acord cu ideile conţinute.
Deci ajungem la ideea dragă lui alex: dacă prostia ar durea, lumea ar fi plină de urlete şi jale. Într-adevăr! Mare adevăr!
Bun polemist ai ramas, draga Florin! Ma scutesti de multe eforturi si bine faci – am terminat de corectat sute de teze, multe proaste, iar de miine intru in comisiile de licente & dizertatii. Ramin dator, de buna seama!
Dragă Liviu, am postat azi-dimineaţă un ecou aici, dar cred că ori am apăsat ceva aiurea, ori am nimerit un moment cu foarte multe accesări, prin urmare demersul meu a eşuat. Reiau.
Legat de articolul tău, voiam să arăt ce înţeleg eu prin intelectual si, totodată, ce aştept de la un intelectual. Şi pentru că, din vremea când nu aveam încă DEX-ul, dar aveam deja dicţionarul latin-român, păstrez obiceiul de a explica ceva dând-o pe latinie, voi nota cele 13 derivate cu sufixe pe care limba latină le-a creat de la rădăcina lui intelect: intellectibilis, intellectio, intellectivus, intellector, intellectualis, intellectualitas, intellectus, intellegens, intellegenter, intellegentia, intellegibilis, intellegibiliter şi, în fine, intellego. Toate aceste derivate au legătură directă în limba română cu procesul de înţelegere. Acţiunea în sine, intellego (ad litt. eu înţeleg), primeşte următoarele accepţiuni: 1. a distinge, a observa, a remarca, a-şi da seama, a vedea, a simţi; 2. a înţelege; a pricepe; 3. a-şi face o idee, a concepe, a-şi reprezenta, a gândi; 4. a înţelege prin…, a da sens; 5. a se pricepe la…, a fi un cunoscător. Părerea mea este că George Guţu nu a stabilit această ordine cu totul întâmplător, ci că asistăm aici la un întreg proces de alcătuire a unei ierarhii. Dacă bine înţeleg eu, intelectualul este acea persoană care mai întâi îşi dă seama de un fenomen (îl conştientizează) (1), apoi îl analizează (2), apoi şi-l explică (3), apoi îi judecă utilitatea (4), ca numai la urmă să se declare cunoscător al acestuia (5).
Odată ce am ajuns aici, voi arăta de ce consider că intelectualul nu trebuie să se înregimenteze politic: pentru că el nu poate fi – nu trebuie să se lase – dus de nas! El ştie mai multe, înţelege mai adânc decât gloata ignorantă, el se prinde repede de orice matrapazlâc, si, prin urmare, el este acela care suflă în trâmbiţa de alarmă, cum ar fi zis Goga. E drept că, indiferent de epocă, intelectualii au crezut că este de datoria lor să se implice activ în mersul cetăţii, dar (iertată-mi fie ignoranţa!) nu ştiu ca vreunii să fi reuşit la modul absolut. Pentru că intelectualul este inteligentul peste medie, mereu nemulţumit. Un Socrate ori un Seneca au băut de bunăvoie otrava, după ce au ţinut o vreme frâiele cetăţii în mâini.
In fine, eu cred ca intelectualul, chiar dacă o vreme a crezut într-o idee, are dreptul, ba chiar obligaţia să se răzgândească atunci când vede limpede că ideea lui duce spre nicăieri. Mi se pare mai onorabil, decât să bată impenitent cărări rătăcite…
Demersul etimologic este perfect legitim, de altfel il folosesc si eu, mai ales in lucrul cu studentii, ca-mi place sa-i conduc oleaca si spre radaciuni, ca se descurca si singuri cu gugal, vorba presedintelui si a d-lui Vanghelie. Daca venim mai incoace, in modernitate, e limpede ca intelectualul isi face intrarea in istorie prin J`Accuse de Zola, care si foloseste cuvintul. E legat de atitutinea publica, pentru ca un intelectual este un intelectual public sau nu e nimic. Camus il socotea eminamente o instanta critica, pentru el, intelectualul era cel capabil sa spuna nu – abuzului, erorii, crimei etc. Buna definitie, dar restrictiva, pentru ca, uneori, intelectualul trebuie sa fie in stare sa si aprobe. De aceea, am ramas, acum vreo trei decenii, la definitia lui Foucaault dintr-un interviu:”In schimb, stiu ceea ce este un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa am creierul atit de suplu cit e posibil, iar coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar”. Cred ca aceasta definitie ne ajuta sa ne descurcam in orice imprejurare!
Sunt absolut de acord cu tot ce spui, cum de acord sunt şi cu preferinţa ta pentru definiţia dată de Foucault. De ce am ţinut însă neapărat să merg la dicţionar? Pentru că definiţia lui Foucault este emisă DE CĂTRE UN INTELECTUAL. Or, luată aşa, de-a gata, pentru un intelectual veritabil este foarte clar ce vrea să spună Foucault, dar pentru cineva din afară ar putea fi înţeles că intelectualul este unul care se descurcă, marşează, fandează ş.a.m.d.
Când discutam mai sus ierarhia devenirii intelectuale stabilită de Guţu, mă refeream tocmai la suita de acţiuni PUBLICE, acel CURSUS HONORUM INTELLECTUALIUM, care nu poate fi privat, tăinuit, ascuns, pentru că, nu-i aşa?, valoarea intelectuală este NULĂ câtă vreme nu este recunoscută public şi acceptată ca atare. În rest, părerea mea este că definiţia lui Foucault nu contrazice cu nimic schema noastră, atâta doar că dezvoltă etapa intelectualului afirmat, care le implică pe toate celelalte patru premergătoare sine qua non.
Pai, cum ai vazut deja, nici n-am de gind sa te contrazic. Am recunoscut de la bun inceput legitimitatea si nu doar, ci si plusul de cunostere si mai ales intelegere, pe care il poate aduce demersul etimologic. In rest, si eu tot Dictionarul Gutu folosesc pentru latina, cum folosesc Bailly pentru greaca veche.Pe de alta parte, pentru discutiile cu/pentru intelectuali, desigur ca ramin la punctul de vedere al lui Foucalult. Si, desigur, ma bucur ca esti de acord.
Liviu, cred ca intrebarea ta legata de stadiul grevei gindirii este retorica. Cind ii recitesti periodic pe I.D. Sirbu, P. Goma sau Dan Petrescu – iaca trei exemple de intelectuali romani – nu te mai miri de ce …escu e inconjurat de atitia filosofi… Ma bucur ca l-ai numit pe Dan Petrescu. Volumul sau de publicistica de la Polirom este o sarbatoare!Altfel, ce e val, ca valul trece… e adevarat, pe seama noastra.Romania are nevoie si de maturatori de strada competenti, nu doar de tinichigii si filosofi.
Multumesc pentru vizita, Flori. Tocmai l-am citit si eu pe Dan Petrescu cu ultima carte, de fapt, recitit, ca citisem cam toate textele la vremea aparitiei lor in presa. Beton de beton, ca sa evoc limbajul epocii! Cit priveste Romania, biata are nevoie de multe, din pacate nu-si prea da seama!
Am un of şi nu ştiu cui să-l spun… Aşa că îl voi mărturisi aici.
A murit Matei Călinescu. A murit şi Michael Jackson (Doamne iartă-mă, sper că i-am scris corect numele). Iar şi iar, şi iar: nu contest meritele nimănui; cu siguranţă, artistul american a însemnat mult pentru muzica pop…
Dar vai!, cât de puţin vorbim noi, românii, acum, despre Matei Călinescu şi cât de mult îl plângem pe Michael Jackson.
Şi nu pot să nu spun aici: a murit Dan Sluşanschi, a murit Eugen Cizek, a murit Gheorghe Tohăneanu… I-am plâns în câteva articole, prin publicaţiile de profil, dar ne-am bulucit la catafalcul lui Ion Dolănescu…
Dumnezeu să-i odihnească pe toţi.
Dar, mi-e că unii n-au fost plânşi destul…
Draga Marcela, fiecare este plins de apropiatii sai, fie public, fie in privat. Prin firea lucrurilor, in lumea moderna, un artist pop are mai multi „apropiati” decit un clasicist, un istoric sau un teoretician literar. Si, pina la urma, poate e mai importanata, ca sa spun asa, calitatea lacrimilor decit cantitatea.
Este si nu este, Liviu, doamna are dreptate. Ce spui tu este doar un aspect. Insa, cita deontologie este in circul prestat de televiziuni, mai ales? Pentru ca ele au cel mai mare impact. Cind a murit Dolanescu a fost un cosmar. Asta arata nivelul nostru cultural (ma refer la aria larga a culturii). In definitiv, au ramas inregistrarile lui Michael, oricum nu mai cinta (concerta?) de prin 2001, daca nu ma insel. Periculoase nu sunt reactiile de „masa”, ci faptul ca mass-media vine in intimpinarea lor, le stimuleaza, le creste, le conditioneaza. Si cind te gindesti ca toate astea se reduc la cistiguri, la „dezvoltarea pietei de consum”. Nu avem „E”-uri doar in alimente, ci si in „produsele” culturale. Asadar, ne strica si pe la creier… N-ar trebui sa avem putina grija ca valurile astea de lacrimi sa nu ne inece barca? Pe noi, ca romani, ar fi normal sa ne doara mai mult, si mai cu evlavie, cind pleaca unul de-al nostru, unul care inseamna ceva pentru noi.
Nu ma deranjeaza faptul ca fanii isi omagiaza idolul, ci ma doare ca ceilalti nu pot pastra un moment de reculegere.
Dupa ce a murit actorul Stefan Iordache, am prins un fragmentel dintr-o emisiune unde vorbea un cantaret de muzica lautareasca (ii cer scuze, dar nu stiu cum se numeste). Si omul spunea ceva de genul: o data, impreuna cu Stefan Iordache, erau intr-un turneu/spectacol, ma rog, o actiune de divertisment. Si foarte aproape de locul respectiv, o familie indoliata priveghea pe cineva plecat de curand. Iar Stefan Ioardache i-a spus asa: nu putem canta in seara asta, din respect pentru durerea lor. Acest moment l-a evocat omul dupa disparitia actorului, subliniind ca niciodata de atunci n-a mai cantat cand cineva, alaturi, isi plangea mortii…
In rest, da, e chestiune de rating: una e sa dai amanunte picante din viata unei vedete si alta e sa evoci episoade, oricat de amuzante, din viata unei personalitati cvasinecunoscute. Eu nu spun ca Ion Dolanescu sau Michael Jackson nu meritau… Spun doar ca si altii merita…
Stimate Marcela Ciortea și Flori Bălănescu,
Întrucât v-ați îndepărtat de tema articolului lui Liviu, vă propun să scrieți fiecare câte un articol pe tema reacțiilor publice la moartea unor staruri, articole care să fie publicate simultan lunea viitoare în revista ACUM. Ce părere aveți?
Draga Flori, cred ca sintem destul de mari ca sa nu mai cautam deontologie la televiziuni, care au un singur zeu, ratingul. Mai trebuie sa ne obisnuim cu gindul ca traim intr-o epoca mediatica si ca ecourile pe care mortii nostri le lasa in urma depind direct de vizibilitatea de care s-au bucurat in timpul vietii. Iar vizibilitatea are, uneori, poate rar, legatura cu importanta sociala, daca nu neaparat intotdeauna cu valoarea. Acum, fenomenul a fost provocat de moartea lui MJ, dar au mai murit mari artisti din zona pop si nu s-a intimplat la fel. Pe de alta parte, acum un numar de ani cind a plecat dintre noi cel mai mare Papa al modernitatii, fenomenul a fost mult mai impresionant. Si nu vorbesc doar de Italia, Polonia, nici macar numai de lumea catolica. Eu insumi am scris atunci un articolas de despartire intr-un ziar si m-am trezit ca a fost preluat de zeci de publicatii si site-uri mai de peste tot!
Stimate domnule Petru Clej,
Va multumesc pentru interventie si pentru gandul bun.
Imi pare rau ca am deviat discutie, dar va asigur ca in mod involuntar, deoarece imi imaginam ca ating o alta latura a… grevei de gandire. Mai exact, credeam ca am prins, din alta perspectiva, tema anuntata in titlul articolului: din nefericire, am impresia ca asistam la o greva a gandirii profunde, ceea ce favorizeaza nesperat gandirea de suprafata.
Cat despre un posibil articol pentru editia de lunea viitoare, ma tem ca ma depaseste…; repet, am atins aceasta problema plecand de la articolul comentat aici si de la ceea ce am vazut la televizor. N-am stat sa fac o analiza in sine.
Stimate domnule Clej,
Ne-am departat si nu prea… insa, astea sunt ispitele si hatisurile Internetului…
In fine, ma provocase Liviu cu ultimul sau ecou despre Papa… dar nu mai spun ca iar ne „departam”. Domnule Clej, eu nu scriu despre staruri, de obicei ma aplec asupra studiului comunismului. Am scris un text de durere cind s-a stins Andrei Vartic si nu l-a luat mai nimeni in seama. Poate pentru ca el nu a fost star? Poate pentru ca e basarabean? Dumnezeu stie! Va pot propune un text despre un alt nume. Nu cred ca pentru luni, si nu spun aci… Multumesc, Flori B.
Stimată Flori Bălănescu,
Nu știu cui ați propus textul despre Andrei Vartic, revistei ACUM în niciun caz. Cât despre articole despre ce se petrece în Republica Moldova, nu cred că ne puteți acuza că ducem lipsă.
Pe mine m-a interesat polemica dumneavoastră cu Marcela Ciortea despre interesul generat de decesul starurilor – o dezbatere care merită încapsulată într-unul sau chiar mai multe articole, dar fără absolut nicio legătură cu articolul lui Liviu.