Dacă tot nu mă pot vindeca în curând,
Aş vrea măcar să ţin tot timpul ochii deschişi;
Să-ţi văd halatul alb scurt, când te aşezi pe scaunul de-alături.
În camera aceasta gri, mai bolnavă decât mine, lumina nu se stinge niciodată.
Le va fi fiind frică să nu dispar ca o umbră,
Ori îmi numără cineva pastilele şi siropul pe care le iau la fiecare patru ore?
Nici nu vreau să-mi pună altcineva linguriţa între buzele arse, decât tu.
Îmi mai arunc ochii la genunchii frumoşi, mai uit de celelalte.
„Cavalere, nu mai ai temperatură; te faci bine.
Văd asta după ochii tăi; nu zice nu!”
Dan David, Los Angeles, aprilie-19-2007.