Din păcate, cele mai sumbre prognoze preelectorale s-au împlinit. Şi nu mă refer atât la cele ce-mi aparţin, cât la cele din sondajul de calibrare INSOMAR, din alte sondaje ori ale altor comentatori.
În vreme ce PSD şi PDL se ceartă la televiziuni pe trei zecimi de procent, iar dl Antonescu plânge sumbru după cele 20 de procente dorite, dar neatinse, dnii Vadim Tudor şi Gigi Becali, laolaltă cu „candidata lui tata“, proaspăt întoarsă la partid, se pregătesc să urce în avionul de Bruxelles. Din păcate, menajeria va fi completată şi de o mulţime de „prospături“ europene, de la dna Nicolai la dnii Stolojan şi Severin, puse de partidele normale pe liste.
Şi, după toate aceste probe eclatante de lipsă de abilitate politică, de fler şi de inteligenţă pură şi simplă, aflu de la televizor că tot poporul e de vină, pentru că e idiot, cum afirmă dl Hurezeanu, citând o vorbă spusă în alt context de Aristotel, sau nesimţit, cum fac aluzie politicienii, ori că nu-şi cunoaşte interesul european, cum o spun direct aceiaşi politicieni şi subtilii analişti. De fapt, partidele au cules ceea ce au semănat – când au făcut listele, când au mimat campania electorală sau au deturnat-o spre prezidenţialele din iarnă. Am atins un minim istoric în prezenţa la vot – în fond, au votat activiştii partidelor, nucleul dur şi câţiva „inconştienţi“ ca mine -, nu pentru că poporul ar fi stupid, ci pentru că aşa sunt politicienii noştri. Cu excepţiile de rigoare, în absenteismul de acum n-a fost nici lene, nici prostie, ci escaladarea unui fel de grevă electorală, care a început acum vreo doi ani.
Este un semn clar al falimentului sistemului politic clădit pe Constituţia din 1991, anemic remaniată în 2003. În loc să se vaite ori să se bată cu pumnii în piept, partidele noastre ar trebui să analizeze cu atenţie semnalele pe care un electorat dezgustat, care a început să respingă în bloc politica şi pe politicieni, i le adresează de mai bine de doi ani încoace. Revenirea în forţă, ca „revanşă“, a PRM ori succesul unei candidate precum EBA ar trebui să le dea serios de gândit.
Dacă nu vor fi în stare să preia iniţiativa reformării reale a sistemului politic, plecând de la fundamentele sale constituţionale, aceasta s-ar putea produce din exterior, cu mari pagube pentru democraţie. Primul nostru sistem democratic reprezentativ, cel interbelic, a capotat în faţa extremismului de dreapta, fiind sufocat după aceea şi de cel de stânga. Aşa era contextul atunci? De acord, dar contextul nu explică totul, mai trebuie şi un faliment interior. Asta nu s-ar mai putea întâmpla acum, din pricina faptului că suntem membri UE şi NATO? Aşa mă consolam şi eu până să văd ce gură de oxigen a dat criza economică extremismului în cealaltă Europă, cea cu vechi tradiţii democratice, să dau Olanda drept exemplu!
Mi-e teamă că nici de data aceasta partidele, să le spun normale, nu vor învăţa nimic din această experienţă electorală. Îşi vor tăia craca de sub picioare. Din păcate, ne vom prăbuşi laolaltă cu ele. Cum sunt rezultatul efortului nostru, cum ne reprezintă, poate ne merităm soarta. Altfel, am găsi mijloace să le obligăm să se schimbe şi să schimbe acest sistem muribund. Ar trebui să fim în stare să renaştem societatea civilă, absorbită, parazitată de cea politică.
Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro