Nu se poate scrie despre anul revoluţionar 1989 fără a aminti demonstraţia democratică a studenţilor din Piaţa Tienanmen.
A fost una dintre cele mai nobile tentative de a democratiza un sistem osificat, întemeiat pe represiune, delaţiune, minciună şi spaimă. Un fost participant scria în ediţia „New York Times”, din data de 31 mai, că acel maraton al speranţei a reprezentat câteva săptămâni în care cuvântul „popor”, utilizat până la saţiu în propagandă oficială, a însemnat ceva real, concret, palpabil.
Năzuinţa de a reclădi libertatea s-a îngemănat cu o resurecţie a principiului suveranităţii poporului. O teză suţinută de Agnes Heller, Jacek Kuron, Adam Michnik, Ralf Dahrendorf.
O coincidenţă istorică grăitoare este aceea că masacrul din Piata Tienanmen s-a produs în aceeaşi zi în care au fost organizate primele alegeri libere din Polonia, care au avut ca rezultat o zdrobitoare victorie a Solidărtăţii. Dacă în Europa de Est se derula finalul bolşevismului, în China drumul către un postcomunism civic- democratic era violent întrerupt.
Nu trebuie uitat că în aceeaşi perioadă aveau loc şi greve muncitoreşti de susţinere a revendicărilor studenţilor. Decizia conducerii comuniste de a utiliza tancurile împotriva studenţilor ne-înarmaţi, dar şi prigonirea muncitorilor protestatari, a fost de fapt încă o probă că nu era deloc obligatoriu ca finalul acestor mişcări emancipatoare să fie unul fericit.
Panicată şi angoasată, nomenklatura a recurs atunci, ca şi la Berlin în iunie 1953, ca şi la Poznan în iunie 1956, ca şi la Budapesta în octombrie- noiembrie 1956, ca şi în Praga în august 1968, ca şi la Gdansk în decembrie 1970, la violenţă în numele “restabilirii ordinii”.
Renaşterea societăţii civile trebuia împedicată cu orice preţ. Asemeni lui Ceauşescu, Jakes, Jivkov ori Honecker, liderii chinezi priveau reformele gorbacioviste drept o inacceptabilă “deviere de dreapta”. Cel mai tare îi incomoda politica transparenţei, a recunoaşterii crimelor din trecut, ideea de glasnost.
Cei care astăzi denunţă “injustiţiile” economice ale postcomunismului şi par să regrete l’ancien régime uită aşadar că lucrurile puteau merge şi în direcţia unui autoritarism poliţienesc în care libertăţile civice să fie considerate crime politice. China de azi rămâne una a monopolului puterii în mâinile unor oligarhi pentru care pluralismul şi adevărul istoric reprezintă valori subversive.
Iar tinerii chinezi, în pofida avalanşei informaţionale a internetului, ştiu prea puţin despre eroismul celor care, acum douăzeci de ani, au sfidat, plătind cu sânge, Leviathanul totalitar.
În iunie 1989, la Budapesta, avea loc ceremonia reînmormântării lui Imre Nagy, premierul comunist care, în 1956, luase partea plebeilor revoluţionari împotriva comisarilor totalitari. Discursul lui Viktor Orban, liderul FIDESZ, era o chemare la recuperarea unei memorii netrucate. Premierul comunist era rugat să părăsească ceremonia, poporul real avea dreptul să-şi jelească morţii fără prezenţa ipocrită a acestuia.
Senilul Janos Kadar fusese înlocuit de cenuşiul aparatcik Karoly Grosz. Imre Nagy, promotorul unui “comunism care nu uită omul”, a fost spânzurat în iunie 1958 sub acuzaţia de “trădare de patrie” şi “complot contrarevoluţionar”. Reîntoarcerea sa simbolică a semnificat agonia ireversibilă a regimurilor leniniste din Europa de Est şi Centrală şi geneza unui nou imaginar politic înrădăcinat în adevăr, spontaneitate şi autonomie civică.
Iată ce scria N. Steinhardt în Jurnalul fericirii despre Imre Nagy, o analiză luminoasă şi caldă a rupturii cu minciuna totalitară şi a curajului de a reabilita etica revoltei: “Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr- un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy.
Cât de liber sufla duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întâi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist… Înlăuntrul omului ăstuia… se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul”.
Această transfigurare, prefacere, metanoia, epifanie, deşteptare, cum vreţi să-i spuneţi, este cheia revizionismului marxist şi a rebeliunii sale împotriva Marelui Inchizitor. Studenţii din Piaţa Tienanmen, puţinii lideri comunişti care s-au opus represiunii şi au fost urgent epuraţi, autenticii disidenti şi opozanţi, au împărtăşit acest fior al adevărului, această pasiune irepresibilă pentru democraţie pe care regimurile totalitare au urât-o visceral.
Drumul de la Nagy la Gorbaciov a fost unul sinuos şi contorsionat, marcat de reculuri, persecuţii, interogatorii, înfrângeri, chiar disperare. Şi totuşi, în pofida atâtor obstacole, spiritul libertăţii a primat, Blocul Sovietic s-a prăbuşit irevocabil, sub loviturile mişcărilor sociale inspirate de ethosul solidarităţii, acel ethos pentru care au pledat Ioan Paul al II-lea, Jacek Kuron, Adam Michnik, Vaclav Havel, Leszek Kolakowski. Ethosul pus în practică de revoltaţii din Piaţa Tienanmen.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com/