Când seacă fântânile,
Nisipul plânge fără lacrimi.
Se strânge fir cu fir şi boceşte
Ca femeile cînd a murit popa Barboloviciu.
Scotea steagurile pe vreme de secetă.
Le apleca pe la răstigniri.
Le plimba pe Luncă, pe Branişte, pe Alom,
Şi intra cu ele din nou în biserică,
Pline de praful galben-gri,
Doar când se vedea ploaia venind întunecată,
Fulgerând, tunând, dinspre Badon.
„Sapă Costică, sapă!”
I-a zis tatei ajuns la capătul puterilor, în fundul pământului.
„Până treci de argilă,
Până dai de nisip.”
Apa a venit după o săptămână
Şi n-a mai secat niciodată.
Dan David, Los Angeles, martie-29-2007.