Sfiala m-a oprit s-ating luciul castaniu al părului tău,
Timiditatea fuge de ocară cu frica celui bănuit de nelegiuire.
Nici rotungimea cu străluciri de marmoră a sănului n-am mângăiat-o
Decât c-o hoţească privire aruncată pieziş
Ce adesea apare în vis sub clarul nopţilor de vară
Când luna şi-arată chipul luminat de zâmbetul tău.
In dragoste cu tine n-am putut să simt
Spasmul născut in strânsoare coapselor
Imbraţişându-mi pulpele înfiebântate
Ce-au răvăşit aşternuturi străine
In cutele cărora mă regăseam pustiit de singurătate
Încercând să te aflu în altă fiinţă.
Dar glasu-i diferit
Şi mângăierea-i străină
Şi ochii ce mă urmăresc în întuneric
Nu au luminozitatea celor ce-au sfredelit în mine adâncul
Pe apele caruia stafiile momentelor apuse
Readuc neîncetat fluviul
Posibilităţilor neralizate în sfiiciune.