Capestang, mon amour!
În după-amiaza zilei de 6 iunie, mai bine de o sută de persoane erau adunate în curtea castelului din centrul oraşului Capestang.
Capestang este o mică localitate care se găseşte în inima regiunii Languedoc, la egală distanţă de oraşele Béziers şi Narbonne. Aflat în mijlocul celei mai extinse zone viticole din lume, dar la numai 20 Km de mare, localitatea aminteşte prin numele ei de origine latină – Capus stagni – existenţa unei întinderi de apă care o lega de Marea Mediterană. Acest lac sărat a generat prin sarea pe care o producea timp de secole bogăţia aşezării care, în Evul Mediu, avea, la un moment dat, aproape tot atâţia locuitori cât şi unele oraşe devenite, mai târziu, capitale de Departament.
Inaugurarea vizitelor la castelul din Capestang
Aşa se face că, la Capestang, a început, încă din secolul XIII, construcţia unei enorme biserici, colegiala aflată în piaţa centrală a aşezării. Numai că, după ce s-a construit cam o treime din edificiul plănuit, fondurile s-au terminat şi colegiala aşteapta de vreo şapte sute de ani sfârşitul lucrărilor.
În imediata vecinătate a catedralei, o construcţie de aparenţă modestă, un fel de paralelipiped de o formă greu de definit, sprijinit într-o parte de o casă tipică pentru stilul practicat în secolul XIX, poartă în langaj local numele de “castel”. E drept că vizitatorul care îşi dă osteneala să înconjoare clădirea descoperă o incintă majestuoasă din care mai supravieţuiesc două turnuri circulare, ce au înfruntat cu semeţie timpul, rezistând poate nu atât urgiei vremurilor, cât nepăsării şi mentalităţii materialiste ale oamenilor, începând din ziua în care cei care le-au construit, arhiepiscopii din Narbonne, nu mai aveau puterea economică de altă dată.
În Evul Mediu, arhiepiscopul din Narbonne controla un teritoriu imens care se întindea, la un moment dat, de la apa Rhônului până în nordul oraşului Toulouse şi, de-a lungul ţărmului Mediteranei, dela Barcelona până în Ceveni. Averile bisericii erau imense şi proveneau, tot atât de bine, din exploatarea terenurilor agricole, din vânzarea sării sau din dijmele încasate pentru tranzacţiile comerciale. În secolul XIV, averea arhiepiscopului din Narbonne era estimată ca fiind a treia din regat, după cele ale prelaţilor din Rouen şi Auch.
Capestang nu era decât unul dintre cele 18 oraşe fortificate care controlau întregul teritoriu aparţinând episcopatului. Cum înalta faţă bisericească circula în permanenţă prin domeniile sale, ea avea nevoie de nenumărate reşedinţe în care să poată poposi. În acelaşi timp, într-un castel ca cel din Capestang locuiau în permanenţă autorităţile religioase sau administrative din anturajul său, ba chiar şi membrii familiei sale. În paralel, oraşul se dezvolta sub conducerea “consulului”, un fel de guvernator, care avea şi el “obligaţiile” lui şi care se găsea uneori în acord, alteori în opoziţie cu interesele episcopului.
Vedere parţială a plafonului pictat in secolul XV
În ciuda acestei puteri acumulate de-a lungul anilor, soarta oraşului n-a fost întotdeauna “un long fleuve tranquille”.
În 1356, spre sfârşitul Războiului de o sută de ani, fiul regelui Angliei, teribilul Prinţ Negru, a lansat un atac împotriva oraşului Narbonne care se pare că nu a putut fi oprit decât sub zidurile de apărare de la Capestang.
Câţiva ani mai târziu, în 1380, Jean de Berry, unchiul regelui Franţei Charles VI, a locuit la Capestang, probabil în “castel”, locul cel mai sigur din regiune. Pentru că, din cauza revoltei permanente a populaţiei, decimată de războaie şi de ciumă, niciunul dintre oraşele vecine, Béziers sau Narbonne, nu mai erau de încredere.
Între timp, secol după secol, castelul era mărit şi fortificat. Însă dintre toate construcţiile care pe atunci acopereau mai bine de 1500 m2, nu s-a mai păstrat până în zilele noastre decât sala de recepţie, care se găseşte la primul etaj al unei clădiri cu o înălţime de vreo 20 m, sprijinită de două puternice contraforturi şi în care, până la sfârşitul anilor ’70, se putea urca printr-o scară monumentală. Celelalte clădiri, capela, o parte din turnuri şi din zidul de apărare, edificiul de locuinţe, au fost distruse de-a lungul secolelor XVIII, XIX şi XX. Lipită de sala de recepţie, a fost construită în secolul XIX o casă tipic “burgheză”, ba chiar, acum 110 ani, un proiect prevedea demolarea întregului ansamblu medieval pentru a face loc construcţiei primăriei şi a unor hale comerciale.
În 1977, când scara de onoare tocmai fusese demolată şi se vorbea din nou de distrugerea sălii de recepţie care a servit timp de mulţi ani pentru înmagazinarea fânului, un cercetător care studia arhitectura edificiului a descoperit aici un plafon pictat pe care puţinii locuitori ai oraşului care şi-l aminteau nici nu-l mai băgau în seamă.
Primele studii au demonstrat că picturile care decorau pereţii sălii, de cca. 20 m lungime şi 8,30 m lăţime, reproduceau între altele blazonul lui Bernard de Farges, arhiepiscopul din Narbonne între 5 mai 1311 şi 1 mai 1341. Plafonul din lemn a fost însă adăugat la mijlocul secolului al XV-lea, la cererea episcopului Jean d’Harcourt (1436-1452) sau a vărului său Louis, care l-a urmat în această funcţie (1452-1460). Au fost regăsite, printre picturi, blazoanele lor “de geueles à deux fasces d’argent”, identice cu cele care decorează biserica din Narbonne. În rest, nu ştim nimic! Nici cine le-a executat, nici în ce an cu exactitudine, nici circumstanţele care au dus la executarea acestei opere unice pentru noi, reprezentativă pentru arta secolelor XIV şi XV.
Lucrul cel mai remarcabil în cazul acestui plafon pictat este varietatea şi autenticitatea imaginilor executate. Temele reprezentate în acest “comics” sunt tot atât de numeroase pe cât de variate: imagini religioase, personaje de teatru (muzicieni, dansatori, saltimbanci), scene de vânătoare, momente groteşti, caricaturi, animale reale sau fantastice, embleme nobiliare sau religioase. Nu sunt neglijate nici temele care descriu viaţa de toate zilele, scene în care personajele exprimă dragostea sau dispreţul pentru cei care-i înconjoară. Printre cele 140 metope care existau la origine, 28 au dispărut cu desăvârşire şi 17 sunt ilizibile. Una dintre bârnele de susţinere a plafonului, încorporată în clădirea atenantă construită în secolul XIX, nu a fost degajată decât la începutul anilor ’90. Imaginile, motivele decorative, culorile ei, apărate timp de un secol de intemperii sau de excrementele porumbeilor care îşi găsiseră adăpost în plafonul sălii abandonate, apar astăzi cu o prospeţime fără egal, ca şi cum ar fi fost executate nu demult.
A trebuit să treacă însă mai bine de treizeci de ani până când fondurile necesare au putut fi găsite, specialiştii acelei epoci convocaţi şi un spaţiu muzeal, care să explice istoria, tehnica şi arta locului în care ne aflăm, să poată fi amenajat.
Aşa se face că, pe 6 iunie 2008, a fost deschis publicului, în mod oficial, “le Château de Capestang – demeure des archevêques de Narbonne” care adăposteşte cel mai important şi bine conservat plafon pictat din secolele XIV-XV în zona Mediteranei occidentale. În curând va lua fiinţă şi o asociaţie care va reuni oraşele Europei meridionale ce posedă un plafon pictat şi a cărui sediu se va afla la Capestang.
* * *
“La Société Archéologique Scientifique et Littéraire” din Béziers este una dintre cele mai prestigioase societăţi savante din Franţa. Creată în 1834, ea era moştenitoarea spirituală a fostei Academii Regale de Ştiinţe şi Belletristică fondată în acelaşi oraş în 1723. După ce, la începuturile ei, societatea era specializată în studiile arheologice, începând din 1859, domeniul ei de activitate se extinde, devenind “ştiinţifică şi literară”.
În 1874, “la Société Archéologique Scientifique et Littéraire” este recunoscută “d’utilité publique” şi devine cea mai veche societate de acest gen din departamentul Hérault, de o vechime anterioară cu un deceniu instituţiei omoloage din Montpellier.
Aflată, începând din 1859, în primăria din Béziers, Societatea Arheologică s-a instalat în 1903 în Muzeul de Belle-Arte, după dorinţa vicepreşedintelui ei Fabregat, primarul oraşului, care a lăsat moştenire edificiul în care a fost amenajat acest muzeu.
Sediul Societăţii de Arheologie din Béziers
În 1986, un alt binefăcător Dr. L. Bergé, a permis instalarea ei într-un “hôtel particulier”, lăsat prin testament oraşului în vederea amenajării unui muzeu de arte decorative.
Societatea a jucat, încă dela începuturile ei, nu numai un rol cultural, dar chiar şi estetic, urmărind în mod sistematic înfrumuseţarea oraşului. Ei i se datorează ridicarea statuii lui Pierre-Paul Riquet, constructorul celebrului Canal du Midi, care uneşte, încă din secolul XVIII, Mediterana cu Oceanul Atlantic. Statuia, dăltuită de David d’Angers, a fost instalată în 1838 în centrul oraşului unde a văzut lumina zilei faimosul vizionar şi a devenit un simbol al urbei. Nu demult, la Société Archéologique a obţinut reîntoarcerea la Béziers a statuii “Geniul latin”, executată de una din gloriile locale, sculptorul Magrou.
Tot această societate este la originea principalelor muzee şi colecţii din Béziers. Ea dispune de o vastă bibliotecă şi de arhive din care cele mai vechi mărturii datează din secolul XIII. Printre documentele păstrate în colecţiile ei, se găsesc şi cele legate de cel mai vechi concurs de poezie în limba occitană, care a debutat în 1838. Societatea reuneşte azi mai bine de 800 membri, printre care se numără mai toate personalităţile artistice, literare, ştiinţifice şi chiar politice ale regiunii.
La conferinţa lunară a Societăţii de Arheologie
Cel care ar avea curiozitatea de a consulta Buletinele anuale publicate la Société Archéologique Scientifique et Littéraire spre sfârşitul secolului XIX, ar descoperi printre membrii de onoare numele poetului român “Véseli Alecsandri, Sénateur à Mircesti (Roumanie)”, menţionat începând din 1883 până în 1890.
Tot printre membrii de onoare se află şi Fréderic Mistral, premiul Nobel pentru literatură, cel care, împreună cu alţi şase oameni de litere, lansase în 1854 mişcarea de reabilitare a literaturii provensale, fondând “le Félibrige”, definită printr-o scrisoare ministerială datată 14 aprilie 1877 drept ”o asociaţie literară menită a încuraja literaţii şi savanţii ale căror lucrări au ca scop cultura şi conservarea limbii provensale”. Această mişcare a avut într-a doua jumătate a secolului XIX un enorm răsunet nu numai în sudul Franţei, dar şi în ţările de limbi romanice alăturate, precum Spania şi Italia, ajungând mai apoi până în România şi chiar în Peninsula Balcanică. În perioada de glorie a acestei mişcări, la sfârşitul secolului XIX, contactele ei susţinute cu regina-poetă a României, Carmen Sylva, au făcut ca aceasta să fie numită “la reine des félibres”. Aşa se face că diferiţi felibri au fost decoraţi cu ordinul “Coroana României”. Printre ei se numără, în afară de F. Mistral, Jacques Roumanille, membru fondator al mişcării felibreene, Bonaparte-Wise sau Quintana, care făceau cu toţii parte din Société Archéologique Scientifique et Littéraire dela Béziers.
Toţi aceşti membrii eminenţi participaseră, într-un fel sau altul, la concursul de poezie pan-latină câştigat de Vasile Alecsandri în 1877 cu celebra “Odă ginţii latine”. În perioada următoare, când Vasile Alecsandri, Ministrul României în Franţa, locuia la Paris, contactele lor s-au intensificat, concretizându-se prin vizita ambasadorului în Provenţa. Aşa se face că putem întâlni, câţiva ani la rând, printre operele primite la Société Archéologique şi revista “ROMÂNIA”, transmisă de Ministerul Instrucţiunii publice din Paris.
În Buletinul datat 1891-1892 este anunţat decesul lui “Veséli Alecsandri, membre honoraire, décédé à Mircesti (Roumanie), le 6 septembre 1890”. Pe aceeaşi pagină suntem informaţi de dispariţia lui “Joseph Roumanille, membre correspondent décédé à Avignon, le 24 mai 1891”.
Tot în acest Bulletin, într-un articol privind activitatea literară a Societăţii de Arheologie, este analizat memoriul: “Notes pour servir à l’histoire de Capestang, par un capestanais”. Studiul scris de Fernand Pigot trece în vedere “istoria feudală, comunală şi religioasă a acestui oraş al cărui castel a aparţinut arhiepiscopului din Narbonne şi a cărui colegială este importantă”. După cum spune redactorul Buletinului, “această lucrare revelă un spirit ce doreşte să cunoască şi să ne facă să cunoaştem istoria regiunii lui în scopul de a ne face s-o apreciem mai bine”. Drept pentru care Societatea de Arheologie îi atribue lui Fernand Pigot “de Capestang” o medalie de bronz, “pentru a-l ajuta să continue cu perseverenţă opera întreprinsă, cu condiţia de a nu neglija latura arheologică…”.
Fernand Pigot (1867-1928), tânăr pasionat de istoria oraşului său, nu avea decât 23 ani când primea această decoraţie!
În continuare, el a făcut o carieră jurnalistică şi literară excepţională. În afară de activitatea de viticultor, el a fost şi “félibre”, conferenţiar mutualist, unul dintre pionierii “Creditului Mutualist Agricol”, bancă existând până astăzi sub numele “Credit Agricole”, corespondent la Radio France, mecenă a Arenelor din acelaşi oraş, fondatorul revistei “L’Escola dels Titans”, directorul unor ziare în limbă occitană “Lou Camels” şi franceză “Le Petit Bitterois”. În 1907, cu ocazia revoltei viticultorilor din Languedoc, Fernand Pigot s-a distins prin tentativa de a unifica mişcările revendicative din cele patru departamente mediteraneene, pronunţând peste tot discursuri în “langue d’oc”. El a fost unul dintre prietenii şi colaboratorii lui Marcellin Albert, liderul mişcarii populare din 1907.
Pe 26 februarie 1926, C. Papp de Maros-Csüged, proprietarul unei societăţi de comerţ internaţional din Béziers, adresa scrisoarea următoare Dlui. Ministru al Afacerilor Externe dela Bucureşti:
“…Locuind la Béziers de douăzeci de ani şi făcând războiul în Franţa unde m-am angajat ca voluntar, m-am stabilit cu titlu permanent în acest oraş.
Numeroşi români sunt stabiliţi sau rezidă de manieră temporară la Montpellier, Béziers, Narbonne ori ca studenţi, comercianţi sau lucrători manuali. Ei au nevoie câteodată de viza Consulatului României.
Din păcate nu există decât un consulat la Marsilia, ceea ce îi obligă să se deplaseze şi le ocazionează cheltuieli de călătorie importante.
Am onoarea de a semnala, Înaltei bunăvoinţe a Excelenţei Voastre, pe Domnul Fernand Pigot publicist-felibru, 33 Av. de la République din Béziers, onorat cu Coroana României pe data de 9 februarie 1901. Acesta ar accepta să îndeplinească funcţia consulară la Béziers.
Cunoscut în întreaga regiune, el s-a ocupat de multă vreme de studenţii români care se află la Montpellier şi de toţi cetăţenii români, care i-au fost indicaţi.
Iubind profund tot ce e român şi vine din România, el a făcut în mediile literare şi comerciale, în care este foarte stimat, o importantă propagandă în favoarea României. Acţiunile lui au fost întotdeauna dezinteresate şi constante.
Sper că Excelenţa Voastră va analiza cererea noastră, cu respect al Dvs. devotat rămânem…”
Desen reprezentând pe celebrul felibru din Capestang
După formalităţile de rigoare, în urma propunerii Excelenţei Sale Dl. Mitilineu, Ministrul Affacerilor Străine, Regele României, Ferdinand, semnează la Sinaia, pe 29 octombrie 1926, decretul care “decide înfiinţarea, pe ziua de 1 octombrie 1926, a unui Consulat de a II-a categorie (onorar) al României la Béziers (Franţa)”. Tot prin acelaşi decret, Regele decide că Dl. Fernand Pigot este numit, în aceeaşi zi, Consul onorific al României ca titular al oficiului consular nou înfiinţat.
Dispunem de o copie a scrisorii adresate de Legaţia română din Paris, datată 25 ianuarie 1927, însoţită de “formularul de foaia personală şi cel de jurământ completat de Dl. Fernand Pigot împreună cu un fac-simil în dublu exemplar cu semnătura sa”.
După tradiţia orală păstrată în familia lui Fernand Pigot, această numire nu se datora numai meritelor precitate ale noului consul, ci şi faptului că acesta cumpărase 3000 cai în România!
În orice caz, timp de patru ani, drapelul României a fluturat pe faţada casei din 33, rue de la République (astăzi “22 Août 1944”- data eliberării oraşului) sediul oficial al Consulatului, unde Fernand Pigot locuia în perioadele când ocupaţiile, mai ales viticole, nu îl reţineau la Capestang, leagănul familiei.
Pivniţele proprietăţii lui din Capestang, aparţinând descendenţilor lui Fernand Pigot, pot fi vizitate şi astăzi; pentru că Dna. Marie Cros, strănepoata consulului, a instalat aici un agreabil restaurant, numit “La table du vigneron”.
Din păcate, pe 22 iunie 1928, un accident stupid face ca Fernand Pigot să-şi piardă viaţa, tot la Capestang, la numai 60 ani. Însă Legaţia României nu află de acest deces decât pe 28 septembrie 1929. Pe 2 octombrie, Ministrul Plenipotenţiar Însărcinat cu Afaceri la Paris, B. Cantacuzino îi adresează Dlui. Vaida Voievod, Ministru al Afacerilor Străine ad interim, o scrisoare în care afirmă că “întrucât lucrările consulare sunt foarte puţin numeroase la Béziers, cred că nu este necesar să fie înlocuit”.
Totuşi, la 29 septembrie 1930, Legaţia din Paris răspunde la o notă primită din partea Ministerului Afacerilor Străine francez care îşi dădea acordul pentru numirea Dlui. Guy Henry în postul de la Béziers. Însă o notă manuscrită indică, pe acelaşi document, că “în urma încetării din viaţă a fostului consul Fernand Pigot consulatul din Béziers este desfiinţat din 1929”.
În mod straniu, o notă transmisă pe data de 20 aprilie 1940 (după zece ani!) de către “Ministrul Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti Dlui. Richard Franasovici, Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Majestăţii Sale Regelui la Paris” spune:
“Am onoarea a Vă transmite aci-alăturat un act autentificat recent de o persoană a cărei iscălitură este necunoscută la acest Departament şi care se intitulează “ataşat consular” pe lângă Consulatul României din Béziers, rugând pe Excelenţa Voastră să binevoiască a dispune să se cerceteze cine este această persoană”.
Urmează descrierea demersurilor întreprinse după decesul lui Fernand Pigot, precizând că din 1929,
“… în toate lucrările lor (Ministerul sau Ambasada n.n.) au încetat de a mai menţiona Consulatul din Béziers, printre Consulatele României existente în Franţa.
Faţă de cele ce preced rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a dispune să se ia măsurile de cuviinţă pentru ca ştampilele şi emblemele Consulatului din Béziers să fie ridicate dela persoanele în mâna cărora se află astăzi, fără vre-o îndreptăţire legală, comunicându-se totodată în mod oficial la Quay d’Orsay, că acel consulat a încetat de a mai exista din anul 1929”.
Probabil că evenimentele dramatice care au urmat timp de cincizeci de ani, mai întâi în întreaga Europă şi mai apoi în România, au lăsat în umbră soarta stranie a Consulatului din Béziers.
Poate că astăzi, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană şi multiplicarea prezenţelor româneşti în Languedoc, un consulat la Béziers şi-ar găsi justificarea. Şi de ce nu, chiar la Capestang?
Cu condiţia să se găsească o personalitate dispusă, caii ne mai fiind la modă, să cumpere 3000 maşini “LOGAN” în România!
Adrian Irvin Rozei, Capestang, iunie 2008