Michael Martin – primul Speaker obligat să demisioneze în peste 300 de aniPrin anii ’50, când Partidul Comunist Român dorea să verifice nivelul politic al unui candidat, sau când Securitatea ancheta un prezumtiv „duşman al poporului”, i se punea respectivului următoarea întrebare : „Ce părere ai despre viaţa pe care o duc conducătorii partidului şi guvernului, care locuiesc în vile spaţioase, circulă în maşini de serviciu, au magazine speciale unde se găsesc de toate şi sunt în general feriţi de vicisitudinile existenţei marii majorităţi a populaţiei”? Răspunsul corect era: „Aşa este şi normal. Trebuie să asigurăm scumpilor noştri conducători toate condiţiile necesare, pentru că ei au o mare responsabilitate, duc o activitate foarte importantă pentru construirea socialismului, pentru viitorul luminos al întregului popor”.
De ce mi-am adus aminte acum de această relicvă a beznei comuniste? Pentru că de peste două săptămâni, Marea Britanie se află într-o foarte gravă criză constituţională, declanşată de dezvăluirile privind decontările făcute de numeroşi deputaţi în Camera Comunelor în baza sistemului de alocaţii. Aici sunt necesare câteva explicaţii:
Un deputat britanic primeşte un salariu anual de cca 64.000 lire sterline. (aproximativ de două ori și jumătate salariul mediu pe economie) In plus, are dreptul să primească bani pentru întreţinerea unei locuinţe suplimentare dacă locuinţa sa este departe de circumscripţia electorală pe care o reprezintă sau departe de Londra, sediul Camerei Comunelor. Are apoi alocaţii totalizând 200.000 de lire sterline pentru angajarea unui asistent, pentru cheltuieli de deplasare, de reprezentare, etc. A reieşit însă acum că sistemul a fost supus unui întreg catalog de abuzuri. Mulţi deputaţi şi-au angajat soţul sau soţia sau copiii ca secretar sau asistent, un deputat a decontat cheltuieli pentru construirea unei insule pentru raţe sălbatice pe iazul de pe proprietatea sa, un ministru a decontat cheltuieli de întreţinere pentru casa surorii sale pe care o desemnase drept a doua sa locuinţă, deputaţi, soţ şi soţie au decontat separat pentru aceeaşi locuinţă secundară, alţii au continuat să încaseze bani pentru plata ipotecii deşi ipoteca fusese acchitat cu mult timp în urmă, alţi deputaţi au pretins rambursarea preţului unor obiecte cum ar fi televizoare, covoare scumpe, etc. etc, alţii s-au dedat la tot felul de chichiţe pentru a evita să plătească taxa pe profit când au vândut a doua locuinţă, etc. etc. etc. Scandalul a izbucnit când cotidianul Daily Telegraph a început să publice ceea ce au a fost descrise drept „abuzurile aleşilor poporului”. Şi deşi nici un partid reprezentat în parlament nu arată acum curat ca nevasta Cezarului, majoritatea celor acuzaţi sunt membri ai partidului laburist de guvernământ. Deşi au insistat că nu au făcut nimic ilegal, mulţi dintre ei au început să rambursese sumele considerate a fi fost încasate în afara spriritului legii.
Speaker în dizgrație
Dar care lege? Legea făcută de ei, pentru că sistemul „autoguvernării” a fost elaborat şi aprobat de deputaţii înşişi, fără nici un control din afară. Dezgustul public a fost atât de mare încât liderii principalelor partide au declarat că deputaţii dovediţi că au abuzat de sistem nu vor mai fi reselecţionaţi drept candidaţi la alegerile următoare şi pot fi chiar excluşi din partid. Contribuabilul britanic nu este de acord să finanţeze crearea „tuturor condiţiile necesare conducătorilor săi” fiind foarte bun cunoscător al naturii umane.
Dar victima cea mai importantă a scandalului a fost Speakerul Camrei Comunelor (Speaker s-ar putea traduce prin președinte, deși rolul este destul de diferit), Michael Martin, primul speaker din ultimele trei sute de ani obligat să-şi dea demisia din funcţie. Şi o funcţie extrem de importantă, el fiind nu numai arbitrul dezbaterilor din Camera Comunelor dar şi persoana care face legătura între legislativ şi monarh. Cei nouă ani de când este în funcţie au fost punctaţi de numeroase controverse, penultima fiind aprobarea dată de el poliţiei de a percheziţiona, fără mandat, biroul unui deputat conservator din sediul Parlamentului. Dar picătura care a umplut paharul a fost modul cum a reacţionat la dezvăluirile privind cheltuielile deputaţilor. In loc să confrunte abuzurile, el a închis ochii şi apoi a încercat din răsputeri să blocheze aplicarea şi în Parlament a legii privivind „libertatea accesului la informaţii”. Iar când a apostrofat destul de dur o deputată laburistă care solicitase unele explicaţii privind abuzurile, majoritatea Camerei a decis că „arbitrul” nu mai are tactul şi imparţialitatea esenţiale funcţiei. Ameninţat cu un vot de neîncredere, Speakerul şi-a anunţat demisia, care va intra în vigoare la 21 iunie, când Parlamentul va alege un succesor.
Adăugând la toatre acestea şi suspendarea a doi lorzi laburişti care în schimbul unor sume de bani se oferiseră să introducă anumite amendamente legislative, avem tabloul complet al „putreziciunii sistemului politic” cum l-au caracterizat poate în mod exagerat unii ziarişti.
Reflexe autoritare
Spun „exagerat” pentru că, păstrând proporţiile trebuie subliniat că sistemul politic este mai puţin corupt în Marea Britanie decât în multe alte ţări. Nu vorbim aici de fraude de sute sau milioane de lire sterline ci de sume mult mai mici, în unele cazuri chiar simple găinării. Dar aceasta nu este o scuză, din contră. Dacă aleşii britanici se dedau la asemenea lucruri, cum poate avea încredere electoratul că ei nu sunt mânaţi de interese meschine similare şi atunci când iau decizii cu consecinţe importante pentru ţară, ca de exemplu participarea la războiul din Irak, la cel din Afganistan, politica fiscală şi altele. Scandalul a demonstrat însă şi forţa presi şi a opiniei publice.
În ultimii 12 ani, parlamentul britanic îmi amintea foarte des de Marea Adunare Naţională a lui Ceauşescu, aprobând aproape automat măsurile guvernului laburist. Dar acum s-a terminat. Ameninţat practic cu retrogradarea, dacă nu chiar cu aproape dispariţia sa în alegerile din iunie pentru Parlamentul European şi alegerile locale parţiale, partidul laburist se grăbeşte acum să adopte măsurile mult amânate pentru reformarea întregului sistem. S-ar putea însă să fie prea târziu. Unii comentatori spun că în ţară nu a mai domnit o asemenea stare de spirit rebelă de la ultima răscoală ţărănească, cea din 1381. Majoritatea populaţiei pare să dorească dizolvarea actualui Parlament discreaditat şi şinerea de noi alegeri generale. Premierul Gordon Brown se eschivează cu tot felul de argumente, principalul fiind că el este omul cel mai potrivit pentru a scoate ţara din criza economică şi financiară în care se află. Poate ar trebui însă să-şi amintească dictonul lui Abraham Lincoln:
“You may fool all the people some of the time, you can even fool some of the people all of the time, but you cannot fool all of the people all the time.”
.