ACUM.TV

Placido, eroul principal

Dan Predescu

PLACIDO
dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni
în prezenţa unui cotoi abstinent
care are şi el părerile lui

– 6 –

– Eternitatea va fi lungă, zice Harry.
– Lungă şi rece, adaugă Adrian.
– Lungă, rece şi întunecoasă, completează Marcel.
– Lungă, rece, întunecoasă şi tâmpită, conchide Adrian.
– Ca la noi, moşule, fix ca la noi, oftează Marcel, dând din mână a lehamite.
– Nenorocită ţară! exclamă Harry.
– Nu te mai agita, că se desfiinţează oricum, îl linişteşte Adrian.
– Patria este nărodul, iară nu tagma jăfuitorilor, tună Tudor Vladimirescu din toate subwoofer-ele sale, aplicându-se holografic de pe hârtia de douăşcinci de lei pe mutra lui Marcel, tot oltean şi el.
– Patria? întreabă Harry pe tonul lui Gheorghe Cozorici în Richard al Treilea cel Bătrân. Patria? Foarte simplu! Patria e acel loc unde poţi fi tâmpit, puturos, hoţ şi lichea cît vrei tu şi unde, dacă un străin îţi spune că eşti aşa, îi poţi răspunde: cară-te de aici, venetic împuţit! Şi unde, cu toate aceste „însuşiri”, vei fi mai grozav decît orice străin, fie el oricît de străin de ele. Preferaţi săpunul autohton caşcavalului străin! astfel zeflemisea metecul Caragiale simţirile profund româneşti ale compatrioţilor săi. Şi zău dacă ei nu procedau chiar aşa. Ca şi astăzi, de altfel.

Tirada aceasta, cu patria, Harry n-o rostea acum pentru prima oară. O mai făcuse în 1986, după ce păţise o chestie cam nasoală. Pe tabelul pentru locuinţe, de la el de la serviciu, unde figurase în ultimii patru ani pe poziţia cinci din şase, se produsese peste noapte o schimbare nevăzută, neştiută, insesizabilă, dar al naibii de reală, adică, pe scurt, Harry se trezise pe locul şapte, adică nicăieri, iar când s-a dus să întrebe de ce asta, i s-a spus că din cauza politicii pe care a făcut-o tatăl său înainte de patruşpatru, pentru care acesta a şi fost deportat în urmă cu doar câteva decenii. Dar în institut se zvonea că Smărăndiţa, care îi luase locul pe tabel, îi dăduse lui Mădulărescu, secretarul organizaţiei de bază, trei mii de lei pentru operaţia cu pricina, informaţia provenind, se pare, chiar de la Smărăndiţa, care era o femeie volubilă, comunicativă.
Aşa că Harry s-a trezit vorbind în plus, cum au numit colegii, atunci când au fost întrebaţi, izbucnirea lui. Cea mai detaliată informare, însă, i-a aparţinut Smărăndiţei, care dădea şi amănunte suplimentare, adică pomenea nişte lucruri pe care Harry nu le-ar fi spus nici să-l pici cu ceară, că doar nu era nebun şi lipsit de instinct de conservare. Iar la sfârşit, Smărăndiţa a scris: „Am considerat întotdeauna felul de a vorbi al colegului Gobels ca fiind foarte nepatriotic şi chiar antipartinic şi m-am mirat că nimeni nu ia vreo măsură cu el. Consider că n-ar trebui să se permită prezenţa unui asemenea nume pe o listă pentru case făcute din munca poporului nostru.”
Şi toate astea şi le reaminteşte fulgerător acum, când pe ecranul televizorului apare chiar Smărăndiţa, în prezent, secretar de stat, adică şefă la Autoritatea Naţională pentru Câinii Comunitari, într-un talkshow despre eventuala mărire a pensiilor cu un milion la sută începând de la pulivară.
– Ea e, zbiară Harry, ‘mnezeii măsi de curvă!
Adrian se uită şi el ca la telejurnalul de la ora cinci:
– Mă, eu pe asta o ştiu de undeva!
Realitatea-i că pe Smărăndiţa nu-i greu să o reţii, cu mutriţa ei de Liz Taylor, actualmente relativ plinuţă.
– Dar înăltuţă, apreciază Marcel.
– Soliduţă, face Harry.
– Voluptuoasă, ce mai încoa’şi-ncolo, face Marcel, ca mătuşă-mea de la Severin, Dumnezeu s-o ierte. M-am dus odată, neanunţat, pe la ea şi pentru că nu răspundea, am sunat şi la uşa vecină. A ieşit o cucoană cam tot de vârsta ei, iar eu am întrebat-o dacă ştie unde-i doamna Bădică, adică mătuşă-mea. Iar ea m-a întrebat „doamna aceea grizonată, voluptuoasă?”, iar eu era să mă scap pe mine de râs la gândul unei voluptăţi de vreo sută de chile… săraca tanti, ce femeie cumsecade era… ce de pachete primeam de la ea în studenţie, de Paşti, de Crăciun, de toate alea…

Într-un fel, s-ar putea spune că şi Adrian o cunoscuse pe Smărăndiţa, însă n-ar fi fost nicidecum în stare să precizeze când şi cum.
Împrejurarea, de care nu-şi aducea el aminte din motive de pileală, dar şi de ramolisment, a fost următoarea: într-o după amiază încinsă de iulie, pe la începutul anilor optzeci, Adrian se afla într-un troleibuz optzecişişase, venind dinspre Calea Moşilor. Pe vremea aceea, lucrurile erau imperceptibil diferite: optzecişişase circulă şi-acum tot pe acolo, dar, unu la mână că hârbul de atunci, pe al cărui bot scria mare „Tudor Vladimirescu” (cine-o fi fost şi ăsta, de dădeai de numele lui peste tot, inclusiv pe hârtia de douăşcinci?), lipsit de aer condiţionat şi scârţâind din toate încheieturile, tot era mai confortabil decât supersonicele noastre de azi, cu televizor înăuntru şi cu rampă de acces pentru unii dintre handicapaţi, iar asta, pur şi simplu, fiindcă era aproape gol, la cinci jumate după masa nu mai era nimeni nebun să circule pe căldura aia – şi doi la mână, fiindcă lumea mai stătea acasă anume ca să nu dea ochi cu controloarcele itebeului, care prindeau curaj în autobuze de-astea goale şi erau în stare să te şi bată. Vasăzică, Adrian se afla într-un asemenea optezcişişase aproape gol în momentul când acesta tocmai trecuse de stopul de la colţul străzii Eminescu şi mai avea puţin până să oprească-n Piaţa Romană. În acea clipă, o doamnă, („tovarăşă”, măi dragă, l’air du temps, măi dragă…) s-a ridicat de pe scaunul ei şi s-a îndreptat fără grabă către şofer, al cărui scaun, pe atunci, nu era izolat de restul maşinii, cum se întâmplă cu autobuzele şi troleibuzele de după Unsprezece Septembrie. Şoferul n-a observat mişcarea, prins cum era în conversaţia cu tânăra aşezată pe un scăunel, lângă schimbătorul de viteze. Când a observat-o era cam târziu, respectiv doamna venită din spate se afla deja cu mâinile bine înfipte în coafura tinerei de lângă şofer şi zgâlţâia temeinic.
Lucrurile se desluşeau cu uşurinţă: celor câţiva pasageri nu le-au trebuit mai mult de două-trei clipe ca să-şi dea seama că cea de pe scăunel era pretena, gagica, amanta şoferului, iar cea cu încleştarea, exact invers, adică nevastă-sa. Legitima, cu acte.
Cum maşina se afla chiar la stopul din Romană, care era pe roşu, şoferul a frânat, a deschis uşa din faţă şi s-a repezit să descleşteze ghearele legitime din penajul victimei, chestie care i-a reuşit, astfel încât mica păsărică a sărit pe trotuar şi a dat s-o rupă la fugă, cu ditamai răpitoarea pe urmele sale. În clipa aceea, păsăroiul itebist s-a repezit să apese pe buton ca să închidă uşa, pentru ca mica zburătoare să aibă timp să se cocoaţe în vârful unui cocotier sau să ia dracului un taxi, chiar dacă n-avea bani să-l plătească…
Dar n-a fost să fie. Comenzile pneumatice ale unui troleibuz TV destul de uzat n-au fost niciodată un model de promptitudine, astfel încât uşa aceea a ezitat să se închidă timp de vreo două secunde bune, suficient pentru ca voinica legitimă să coboare şi să reia păruiala. Atunci, disperatul a hotărât să coboare şi să se bage, cu orice risc, între ele, pentru a evita vărsarea de sânge – numai că n-a mai apucat s-o facă. Exact în clipa când voia să sară pe trotuar, uşa troleibuzului s-a închis, prinzându-i gâtul ca într-o ghilotină. Una cu garnitură de cauciuc, din fericire, dar presând zdravăn, după cum au constatat Adrian şi ceilalţi doi bărbaţi din troleibuz, care-au sărit imediat să-l elibereze pe nefericit, în timp ce acesta privea, vânăt la faţă, cum cele două înaripate îşi ară reciproc mutrele cu manichiura. Tot ce-au reuşit a fost să slăbească puţin apăsarea asupra gâtului de cocoş, ţinându-l în viaţă cam un sfert de oră, pân-a venit maşina de intervenţie. Timp în care cele două şi-au continuat dialogul, pe trotuar, permiţându-i lui Adrian să-şi întipărească în minte trăsăturile Smărăndiţei. Şi înfăţişarea unui sân al ei, după ce preopinenta i-a sfâşiat bluza şi i-a rupt sutienul. Şi-a adus fulgerător aminte: era mare.
– Ştiu de unde-o ştiu! ţipă el victorios.
– De la Revoluţie, îl îngână Marcel. Ai violat-o în transportorul blindat şi dup-aia ai dat foc Bibliotecii Centrale Universitare.

– 7 –

După care, lui Marcel îi îngheaţă cuvântul pe buze: şi el o ştie pe Smărăndiţa!
– Măăă, îşi trage el una peste frunte, Smărăndiţa are o familie! Smărăndiţa are un copil! De-o vârstă cu Mihăiţă, coleg de liceu de-al lui Mihăiţă!
Prea multe nu ştie Marcel despre colegii lui Mihăiţă – şi nici despre Mihăiţă însuşi, pe care, de aproape douăzeci de ani, de când s-a despărţit de maică-sa, nu l-a mai văzut decât rareori. Dar pe asta a ţinut-o minte: la un moment dat, cu vreo câteva luni înainte de bacalaureat, când s-a nimerit să fie mai în bani, s-a dus să-l ia de la şcoală şi să dea o raită cu el prin câteva magazine, treabă pe care n-o mai făcuse cam de mult. De data asta, ar fi fost vorba de combina audio de care puştiul îi pomenise încă de astă-iarnă. S-a gândit atunci să profite de ocazie şi să-şi facă un pic datoria de tată conştiincios, stând de vorbă cu diriginta băiatului despre felul cum se prezintă acesta, despre ce s-ar mai putea face, îngrăşând, cum s-ar zice, porcul în ajun, adică despre meditaţiile de ultimă oră care i-ar mai fi necesare înaintea admiterii la facultate, ceea ce era, de altfel, impostură curată, fiindcă, după mariajul care se isprăvise când copilul împlinea abia trei ani şi după absenţa lui de încă vreo câţiva ani, mama lui Mihăiţă l-a făcut să înţeleagă, atunci când lui i-a revenit pofta de tăticeală, că era dorit exclusiv în ipostaza de mandat poştal, o dată pe lună. Chestie care, de altfel, nici nu-l deranja prea tare, dar, în discuţia cu diriginta, s-a simţit tentat, o foarte scurtă clipă, de ipostaza cealaltă.
Diriginta i-a spus că Mihăiţă stă, în general, bine şi că nu i-ar fi teamă pentru el în ce priveşte admiterea la facultate, că e un băiat echilibrat şi, slavă Domnului, serios… nu ca unii colegi ai lui, din fericire, puţini…
„Puţinii” aceştia erau, de fapt, unul singur, băiatul Smărăndiţei. Împreună cu alţi trei de vârsta lui, sau doar un pic mai mari, se apucaseră să spargă case. Aveau vreo zece la activ în momentul când au fost prinşi. Ancheta – şi arestul aferent – n-au durat mult, iar procesul a fost la fel de scurt şi s-a soldat cu trei condamnări şi o achitare. Cel achitat era flăcăul Smărăndiţei, deşi fusese făptaş cu acte-n regulă, în rând cu ceilalţi trei, ba chiar mai mult, adăugă diriginta, fiind, dintre cei patru, specialistul în încuietori complicate, adică tocmai cel care deschidea în doi timpi şi trei mişcări uşile ultrasigure ale apartamentelor de lux. Diriginta se indigna, de o manieră absolut nepedagogică şi incorectă politic, că elevul ei fusese făcut scăpat fiindcă mă-sa era secretara unui senator.
Mai degrabă, bodyguard, nu secretară, a zâmbit Marcel, care o văzuse odată, la televizor, alături de şeful ei – şi era cu un cap mai înaltă ca acela.
Partea nostimă e că Smărăndiţei a început să-i bată vântul în pânze foarte curând după cele întâmplate băiatului ei. Şi băiatului însuşi, de altfel, care astăzi e ziaristul bucureştean cel mai prompt şi temeinic informat în materie de crime spectaculoase, cunoscut de toată lumea. Articolele lui, bârfesc colegii invidioşi, sunt completarea comunicatelor oficiale ale poliţiei, adică atunci când aceasta nu vrea sau nu poate să dea pe sticlă anumite amănunte, însă i-ar părea rău ca ele să nu fie ştiute, i le pasează pe şest flăcăului Smărăndiţei, ca să le facă el publicitatea corespunzătoare, cam cum făcea Săptămîna lui Eugen Barbu, pe timpuri.
Smărăndiţa a ajuns secretar de stat („secretor”, pronunţă Marcel) peste noapte, luând locul senatorului care-i fusese şef. Ce să-i faci, nu toţi poliţaii şi procurorii sunt îngeri (mai exact, doar cei din filmele americane sunt aşa ceva) – unii mai sunt şi şantajişti. Iar o Smărăndiţă şantajabilă e o Smărăndiţă promovabilă, sfârşeşte apoteotic Marcel.
– Pe dracu’, mârâie Harry, puteau s-o şantajeze oricând cu porcăriile de pe vremea comunismului, cu turnătoriile ei şi cu ce-o mai fi făcut…
– Da, dar s-a nimerit acum…
– Păi… face Adrian, rezultă că o cunoaştem toţi, nu? Să bem, atunci, în sănătatea ei, ce mămica sa!
– Ce să-i faci, Bucureştiul e un loc atât de mic… oftează Marcel.
– Acu’, zice Adrian, chestia cu spărgătorii de cinşpe-şaişpe ani e destul de explicabilă. Sanda mi-a povestit că, la Şcoala Cinci din Piaţa Amzei, pe care-o cunoştea bine de dinainte de optzecişinouă, populaţia era de două soiuri: jumătate – copii de ofiţeri, mai ales din miliţie şi securitate, de directori, activişti, pasivişti eţetera şi jumatea ailaltă, copii de muncitori de la Republica, Vulcan, 23 August, adică o compoziţie socială absolut corectă, ca pentru Zona Zero a Capitalei, ICRAL-ul se achita de îndatoriri cu toată seriozitatea… Iar la Şcoala Cinci se făcea mai degrabă televiziune decât şcoală… Fusese şcoală „de protocol” înainte de optzecişinouă, acolo venea Televiziunea ori de câte ori avea de filmat câte un subiect de genul acesta, deschiderea anului şcolar, copii împăiaţi, cu ochi albaştri şi cravată roşie la gât, recitând poezii de Adrian Păunescu… pe scurt, fără părinţi cu cazier şi excesiv de bronzaţi… la televizor, copiii noştri au ochi albaştri, iar asta se vede chiar dacă televizorul e alb-negru… Ei bine, după Marea Bulibăşeală din Decembrie, copchiii celor din prima categorie, care acum sunt mari patroni, senatori şi alte scule-pe-bascule, au început să vină la şcoală cu gipanele conduse de şoferii babacilor lor… ba chiar, fetiţa de nouă ani a unui deputat venea cu o juma de kil de bijuterii, mai mult aur pe ea decât, vorba aia, pe o casieriţă de la Alimentara… în vreme ce colegii lor din a doua categorie, ai căror părinţi tocmai rămăseseră fără slujbe, erau livizi… de-a dreptul străvezii de foame… Aşa că nu m-ar mira de loc ca aceşti băieţi să se reprofileze pe droguri… sau pe spargeri, ca ăsta…

Prima oară, tata Goebbels a încurcat-o, cu toată familia, fiindcă ar fi fost ministrul Propagandei al lui Hitler. A doua oară, la nişte ani buni după aceea, fiindcă era spion britanic. În realitate, în ambele cazuri, pentru că prea locuia în case bune, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Dar să nu anticipăm…
Ce caută ăsta în aşa un spaţiu locativ? îşi spune vulpea, jegoasă, păduchioasă şi roşie de invidie, căci ea n-are de nici unele, în vreme ce bursucul, reputat proprietar şi administrator pedant, are de toate (inclusiv un sistem de aer condiţionat foarte eficient, de concepţie proprie) în vizuina sa, care străluceşte de curăţenie. Ca atare, vulpea ia măsuri. Se balegă la intrare, chiar în faţa uşii. Bursucul, care nu suportă nici un miros (darămite pe acesta…), pune mâna şi face curat. A doua zi, figura se repetă. A treia zi, la fel. Şi aşa mai departe, de nu ştiu câte ori, până ce bursucul se dă învins şi lasă vizuina pe mâna ICRAL-ului, care o repartizează oamenilor muncii – respectiv, unora care tocmai cu munca n-au avut treabă vreodată.
A doua oară, prin 1967, lucrurile s-au desfăşurat oarecum mai paşnic. N-a mai venit un camion cu prelată după ei. A trebuit doar ca tata Goebel să se prezinte zilnic, timp de aproape o jumătate de an, la un birou dintr-o clădire fără firmă la intrare, populată de nişte oameni fără uniforme, dar purtând, cu toţii, pistol. Tema discuţiilor a fost una singură: o pereche de pantofi botoşi, pe care tata Goebel îi purtase câţiva ani buni. Primise pantofii aceia, împreună cu nişte cămăşi second hand, o ciocolată de o sută de grame şi un sfert de cafea boabe, în vara lui 1965, într-un pachet de la vărul lui din Haifa. Ciocolata şi cafeaua şi le oprise tovarăşa de la vamă, care desigilase pachetul în faţa lui, ca să nu zică el că i-ar fi furat ceva dinăuntru, iar pantofii îi aruncase, în scârbă, pe jos, în faţa lui.
…Ca să se dovedească, la ani de zile după aceea, că tocmai pantofii erau problema – şi încă, în aşa măsură, încât zece oameni au percheziţionat o zi şi-o noapte, fără întrerupere, casa familiei Goebel de pe Bulevardul Republicii, fost Carol Întâi. De îndată ce-au dat de ei, scotocitorii s-au declarat mulţumiţi şi au plecat – luându-l, desigur, şi pe tata Goebel cu ei. I-au dat, însă, drumul după nici trei zile, mai exact, după ce el a scris câteva zeci de pagini de declaraţii în care a explicat cum ajunseseră pantofii la el. Problema ar fi constat în marca, sau în eticheta imprimată cu vopsea aurie în interiorul acestora. Din nefericire, zicea tata Goebel, imprimarea s-a dovedit trainică, prea trainică: sigla, marca fabricii care făcuse pantofii, era la fel de vizibilă ca şi în clipa când ajunseseră ei pe raftul magazinului. Sigla aceasta era un glob pământesc stilizat. Iar pe o anumită porţiune a planiglobului imprimat acolo se puteau desluşi nişte linii despre care tovarăşii anchetatori voiau neapărat să ştie totul: în ce an au fost puse ele acolo (deci, când au fost fabricaţi pantofii), în ce ţară au fost ei fabricaţi, cine e vărul din Haifa şi de unde ia el, de fapt, leafă…
Pe scurt, ideea ar fi fost că aceea era o hartă referitoare la războiul arabo-israelian, inclusiv la trecerea ruşilor, în marşul lor spre Tel Aviv, prin Babadag şi Medgidia. Sau că, dimpotrivă, tancurile sovietice urmau să ajungă la Triest – iar în acest caz, pe tălpile lui tata Goebel se putea citi Craiova-Filiaşi. După cum se preciza în unele lucrări istorice recent traduse la noi, serviciile secrete britanice folosiseră, în al doilea război mondial, metoda aceasta, a imprimării de hărţi pe batiste de mătase destinate spionilor lor din Franţa, deci era cât se poate de legitimă ipoteza că acum se foloseau de pantofi, în acelaşi scop.
Oricum, familia Goebel nu stătea bine unde stătea – şi ar fi trebuit să înţeleagă chestia asta. Şi să-şi găsească, la urma urmei, în altă parte, fiindcă, la urma urmei, ce căuta ea taman în Zona Zero a Capitalei?
– Să stăm strâmb şi să judecăm drept, zice Harry, luarea de poziţie a Smărăndiţiei era cât se poate de justificată: cu ce drept venea ăsta, adică eu, să mănânce din sudoarea poporului, să pretindă şi el o casă făcută din munca noastră, ce, aia-i munca lui? s-a bătut el cu turcii la Podu Înalt? sau la Plevna?
Întrebarea asta se tot repeta, nu foarte des, dar cu o anumită regularitate şi în diferite contexte: cam din trei în trei ani citeai (ultima oară, în Ziua, i se părea lui Harry) despre câte un flăcău înjunghiat la balul (acum, discoteca) dintr-un sat vecin, fiindcă venise, mă-nţelegi, să le ia fetele ălora de-acolo, Elene din tot soiul de Troie judeţene, purtătoare de pizdă proprietate obştească, dintr-o epocă a bronzului care nici de frică nu voia să se mai termine…
– Aveau dreptate băieţii, înainte de op’zeşnouă, să se uite urât la România literară, zâmbeşte Adrian a nostalgie. În revista aia am citit eu istorioara unei madam scriitoare păcum că, în vara lui şaizecişinouă, ea se afla într-un sat din Maramureş, la o nuntă. Iar acolo, în bătătura unde erau întinse mesele, se afla şi un televizor, la care, între o sarma, o ţâpuritură şi un pahar de pălincă, se uitau toţi, căci se transmitea în direct alunizarea lui Apollo Unşpe. Şi tocmai când Armstrong, sau Aldrin, sau ăllalt, cum i-o mai fi zis, a spus vorbele măreţe cu pasul mic care e mare sau invers, a ieşit naşa în pridvor, fluturând victorioasă cearceaful pătat cu sânge… Maşina Timpului, stimaţi telespectatori, acolo era cu adevărat Maşina Timpului, singura invenţie care poate face două lucruri atât de abisal diferite să fie strictamente contemporane…

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=909

Acest articol a fost publicat luni, 15 iunie 2009 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.