Literatura română trece astăzi printr-un acut proces de fărâmiţare. Din cauze economice şi nu numai, cărţile nu se bucură de tiraje consistente iar circulaţia lor este restrânsă. Dacă atunci când e vorba despre scriitorii deja intraţi în conştiinţa publică, acest proces aproape că nu are efecte, atunci când discutăm de literatura contemporană, apar şi complicaţiile. Cititorul, fie el specializat ori nu, are acces câteodată exclusiv la textele publicate în zona în care-şi desfăşoară activitatea, fiindu-i practic imposibil să fie cu adevărat conectat la fenomenul literar contemporan. E adevărat, inflaţia de texte contribuie şi ea la această stare de fapt. Într-un asemenea peisaj, critica literară ar putea face lumină dacă şi-ar propune să lucreze cu instrumente şi criterii estetice, dacă s-ar reinventa cumva sintezele, textele critice de largă respiraţie în care, vorba lui Kogălniceanu (da, ne întoarcem la 1840!) opera să fie importantă şi nu autorul. Ar fi, evident, nevoie de timp pentru a ordona vastul material beletristic postcomunist, însă finalmente ideea de canon literar ar putea limpezi apele. Cu câteva excepţii, însă, astăzi este preferată critica de întâmpinare, fără anvergură, în care tonurile şi conştiinţa critică sunt afectate de gradul de proximitate între critic şi autorul de text literar.
Este (evident) imposibilă întoarcerea la peisajul literar interbelic, unde se afirmă şcoli de gândire şi se imprimă direcţii (cu inevitabile exagerări într-o direcţie sau alta). Marele dezavantaj al criticii de întâmpinare, însă, ţine de o profundă decontextualizare a fenomenului literar. Cartea este privită ca obiect cultural independent, iar autorii, aproape fără excepţie, beneficiază de cronici pozitive. Aceasta este de altfel şi deficienţa majoră a unui asemenea tip de critică. El nu mai poate oferi repere pentru simplu motiv că supralicitează frecvent. În plus, critica de întâmpinare pune textul literar între paranteze. Pierre Bayard, un universitar francez, scrie o carte al cărei titlu vorbeşte de la sine: „Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit” (Iaşi, Editura Polirom, 2008). Ei bine, multe dintre textele critice pe care le citim pe copertele cărţilor sau în prefeţele lor nu sunt altceva decât platitudini aplicabile aproape oricărui text literar. Suspiciunea (eufemistic vorbind, pentru că în realitate e vorba despre certitudine) este că departe de a cultiva şi promova proprietatea termenilor, critica de întâmpinare ar contribui masiv – în cazul în care i s-ar acorda o atenţie sporită din partea cititorului – la standardizare, la difuzarea unui set de clişee literare.
Vorbind despre critica literară, nu putem ocoli cel puţin patru nume importante şi relevante prin prisma prezentei discuţii: Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Eugen Negrici. Primii doi, autori de istorii literare, se feresc să radiografieze în profunzime literatura contemporană, exercitându-şi opiniile critice asupra unor nume deja consacrate. Eugen Negrici, în excelenta sa carte „Iluziile literaturii române” (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008) – excelentă ca abordare, altfel discutabilă la nivelul multor idei exprimate – atinge zone tabu ale literaturii române, demolează clişee şi redefineşte fenomene literare. Aceeaşi problemă, însă… literatura contemporană nu intră în asemenea paradigme. Cel care, ajutat de o aproape supraomenească putere de a citi (cărţi proaste şi bune deopotrivă), se ocupă de jungla literaturii de azi este Dan C. Mihăilescu, în cele trei volume ale sale „Literatura română în postceauşism” (Iaşi, Editura Polirom, 2006). Deşi textele sunt, multe dintre ele, critică de întâmpinare, sunt salvate prin coerenţa pe care o capătă în cele trei volume şi prin verva stilistică a autorului lor.
Revenind, se pare că astăzi critica literară îşi este suficientă sieşi, există exclusiv prin sine însăşi şi nu face altceva decât să împlinească orgolii mărunte. În relaţia cu cititorul, critica literară este inofensivă şi ineficientă. Ea nu mai poate impune scriitori la fel cum nici nu îi mai poate demola. În literatura contemporană, textul îşi croieşte singur drum către cititor, ocolind instanţa critică şi ignorând-o în mod frecvent. Critica înţeleasă ca cenzură a non-valorilor a fost înlocuită de metode mult mai subtile de triere a textului literar. E adevărat, criteriile nu sunt întotdeauna estetice, cartea devenind astăzi un produs economic.
Întrebarea fundamentală este: cine mai citeşte astăzi critica literară? Cu excepţia unor cititori specializaţi, cu excepţia criticilor înşişi, cu excepţia unor elevi în mod absurd obligaţi să se aplece asupra textelor critice (uneori în dauna textului beletristic propriu-zis), mai nimeni nu găseşte în ele repere sau direcţii. Teoria literaturii, cea care şi-ar putea dovedi atractivitatea în faţa criticii de întâmpinare sau a istoriei literare, pare a fi şi ea într-un accentuat con de umbră.
Un articol foarte bun.Rolul criticii literare trebuie sa fie unul neutru si mereu constructiv.
Nu in ultimul rand trebuie sa inspire pe oricine si sa trezeasca,sa inmugureasca dragostea pentru literatura.
De asemenea este necesara o critica literara aparte si pentru literatura creata de oamenii cu nevoi speciale.Prea putin sunt acesti semeni ai nostrii respectati desi nu rareori produc o literatura impresionanta si de o calitate rara.
Literatura pentru copii,in special pentru copii de cresa este marginalizata desi importanta ei este vitala,critica literara nu trebuie sa aiba varsta sau sa fie inramata undeva anume.
Critica literara trebuie sa devina un mod de cultura si inspiratie pentru ORICINE.
…articolul,are darul de a starni spre viata
o tema latenta care,din pacate, uneori pare complect amortita. Cauzele acestei stari sunt bine cunoscute si nu cred ca are vreun rost sa le enumeram in cadrul unor ecouri. Am insa totusio anumita
sugestie: Romania literara a avut parte „la
viata ei”, de critici literari desavarsiti.
(LOVINESCU,DOBROGEANU-GHEREA si altii.) BINE SI INDICAT AR FI SA-I RECITIM! Ce parere aveti?… trebue sters praful de pe copertile invechite si editate din nou. Mi se pare ca nu e rea idea. Trebuie incercat.
Domnule Itzhak Bareket. Criticii literari pe care ii amintiti au creat scoli de gandire. Unii au exagerat, insa ceea ce scriau ei se incadra intr-un sistem cultural pe care si-l asumau. Eugen Lovinescu, toata viata doar profesor de liceu, avea un cenaclu pe la care au trecut cele mai importante nume ale literaturii interbelice. Calinescu, e adevarat strecoara in Istoria sa literara si consideratii personale legate de apartenente etnice… e subiectiv. Dar, evident, si el trebuie citit. Ceea ce vreau sa spun este ca acolo avem ce citi. Oamenii acestia nu isi irosesc condeiele pe subiecte marunte, scriind despre carti de raftul doi-trei. Exista si multe alte nume care trebuie aduse in actualitate (cu erorile lor cu tot). E deprimant sa constat cati autori si critici buni nu si-au gasit locul prin manuale. Da, trebuie redescoperiti anumiti scriitori si critici. Va dau si cateva nume, la care se pot adauga multe altele: Mateiu Caragiale, Mihail Sebastian, Ion Marin Sadoveanu, Panaiti Istrati, Cela Serghi, Horia Lovinescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu s.a. Vedeti, insa, multi isi inchipuie ca literatura si critica literara incepe cu ei. Va multumesc pentru lectura.