ACUM.TV

Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987
Editura Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc – 2006
95 pagini
ISBN: (10) 973-567-536-6 ; (13) 978-973-567- 536-3
81.75 lei

«Nu se poate trăi la nesfârşit fără a rosti gândul gândit. Nu se poate trăi doar din promisiuni, soluţii consolatoare, autoamăgiri comode, adica o indiferenţă ce îşi caută mereu liniştea, o pasivitate ce decurge din sentimentul neputinţei sau al justificărilor facile de tipul: \”se fac şi lucruri bune, au ieşit şi cărţi de valoare\”. Nu se poate tăcea fără a suporta riscul că timpul să-ţi acopere sufletul şi condeiul de o tăcere vinovată, sufocată, într-o fiinţă bântuită de coşmaruri, îndoieli şi deznădejdi. Nu se poate trăi cu sentimentul permanent al unei culpe morale: şi eu contribui prin resemnarea şi pasivitatea mea la răul care se produce, adică distrugerea culturii şi a spiritualităţii româneşti. Există o limită de acceptare, înţelegere şi suportabilitate. Soseşte o zi în care trebuie să spui răspicat: Aşa nu se mai poate. Vine o clipă a eliberării şi a iluminării. Şi pentru mine acest prag a fost atins. Nu-mi părăsesc nici patria, nici cultura, nici cărţile, nici casa şi nici prietenii. Caut doar un refugiu temporar într-un oraş mare ca o pădure din care o să ies atunci când vitregiile şi urgiile vor trece peste acele locuri atât de încercate de-a lungul vremurilor ». Bujor Nedelcovici

În noiembrie 2006, la Colocviul internaţional organizat la Paris: «Que faire de l’héritage architectural et urbain des régimes totalitaires? Utilisation et réception des architectures des régimes totalitaires», am descoperit o carte deosebită, în primul rând, prin valoarea sa istoric-documentară «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» aparţinând scriitorului Bujor Nedelcovici. În acelaşi an, «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» a fost lansată şi la Târgul de carte Gaudeamus de la Bucureşti. Într-o zi, am regăsit autorul şi bineînţeles, cartea.

Chevalier de l’Ordre des Arts et Lettres în Franţa şi premiat de nenumărate ori pentru activitatea sa literară în România, Bujor Nedelcovici este autor de romane, eseuri, poezii, piese de teatru concretizate în volumele: «Ultimii» Editura Eminescu – 1970, Ed. Universalia – 1999 ; «Fără vîsle» Editura Eminescu – 1972 ; «Noaptea» Editura Eminescu – 1974; «Grădina Icoanei»- Editura Eminescu – 1997; «Zile de nisip» Editura Cartea Românească – 1979, Editura Albin Michel – Paris – 1989 (sub titlul «Crime de sable), Editura Fundaţiei Culturale Române – 1993; adaptare pentru filmul «Faleze de nisip – 1983; Somnul vameşului» Editura Eminescu – 1981; «Al doilea mesager» Editura Albin Michel – Paris – 1985, Editura Eminescu – 1991; adaptare pentru filmul «Somnul insulei» – 1994; «Oratoriu pentru imprudenţă» Editura Cartea Românească – 1992; «Dimineaţa unui miracol» – Editura Univers – 1993, Editura Actes Sud – Franţa – 1991; «Îmblînzitorul de lupi» Editura Albatros – 1991, «Le dompteur de loups» Editura Actes Sud – Franţa – 1994, Editura All – 1997; «Aici şi acum» Editura Cartea Românească – 1996, Editura All -1998; «Cochilia şi melcul» – Editura Allfa – 1997; «Jurnal infidel» – jurnal de exil – Editura Eminescu – 1998; «Iarba zeilor» Biblioteca Bucureşti – 1998; «2+1» Editura Cartea Românească, 1999; «Le provocateur» Editura Euroculture – Paris – 2000; «Jurnal infidel» – Editura Paralela 45 – 2003; «Cartea lui Ian înţeleptul, apostolul din golful îndepărtat» – Editura Jurnalul Literar – 2003; «Un tigru de hârtie» – Editura Allfa – 2003; ediţia a II-a – 2004; «Jurnal infidel» – Editura Allfa – 2004; «Lectorul de imagini, vandalism arhitectural în Bucureşti 1980-1987» – album foto – Editura Institutul Naţional Pentru Memoria Exilului Românesc – 2006; «Opere complete», vol. I-VIII – Editura Allfa – 2005-2008.

În \”Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000\”, Alex. Ştefănescu subliniază: \”Bujor Nedelcovici are o gravitate şi o bună-credinţă rar întâlnite la noi, o responsabilitate susţinută şi duce de mai mulţi ani, fără mare susţinere din partea celor din jur, o campanie de activare a memoriei contemporanilor, care nu vor să-şi amintească ce s-a întâmplat în timpul comunismului\”.

Cartea «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» cuprinde o serie de documente, articole apărute în presă şi mai ales, fotografii inedite ale cartierului demolat în anii ’80 pentru construirea «Casei poporului», exedrele ministerelor şi axei «Victoriei Socialismului», actual bulevard Unirii.

Fotografiile au fost realizate de autor însuşi, în calitate de martor ocular, cu multe riscuri la acea vreme, însă cu toată convingerea în valoarea lor documentară, din împrejurimile şi din locuinţa sa situată în blocul Scriitorilor de pe strada Apolodor, sector 5, de unde ceilalţi scriitori «stăteau ascunşi şi priveau tăcuţi vandalismul care se desfăşura sub ochii lor. Sunt oameni care privesc şi nu văd. Sau văd şi vor să accepte inacceptabilul».

Imaginile şocante prezentate în «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» , sunt probele incontestabile ale unei catastrofe istoric-arhitecturale contemporane nouă, tuturor, la care am asistat cu pasivitate, teamă şi mai ales, laşitate faţă de propria noastră mutilare. Este o mutilare tragică, conştientă, implacabilă a conştiinţei noastre colective, un atac sordid şi malefic asupra propriului oraş, destin. Victima este iată, emblema naţională, capitala, însuşi Bucureştiul, acel «mic Paris» de altădată, un Paris oriental de început de secol, având axa de interes pe Calea Victoriei cu influenţele dominante haussmaniene şi unde, cândva, un Paul Gottereau proiectează Casa de Economii precum şi clădirea Fundaţiilor Regale într-o splendidă arhitectură eclectistă sau un Albert Galleron îşi revendică dreptul de autor asupra Ateneului Român; un oraş al unei protipendade şcolite în Franţa, uimite de oraşul luminilor, Parisul, acel «conglomerat de universalitate» (Andrei Pleşu), imaginea standard a civilizaţiei umane.

Ce s-a întâmplat cu Bucureştiul, căruia i s-a extirpat coloana vertebrală, însuşi patrimoniul său, în faţa «delirului de grandoare» la care au participat direct şi tacit atâţia arhitecţi şi ingineri?
Cum au putut fi distruse valoroasele situri de arhitectură, sute de hectare din zona Dealul Spirii cu străzile sale vechi, pline de istorie, Uranus, Mihai Vodă, Puţul cu Apă Rece, Cazărmii, Schitul Maicilor, Banul Mihalcea, Minotaurului s.a.m.d. ce au fost supuse unei demolări totale ca după un război devastator în care victimă şi inamic am ajuns să fim paradoxal, noi înşişi, într-un barbar genocid asupra propriei culturi şi moşteniri istorice?
Cum s-a acceptat să se demoleze mânăstiri şi biserici, monumente de arhitectură din secolul al XVI-lea ca biserica Alba Postăvari, sau Mânăstirea Mihai Vodă, Mânăstirea Văcăreşti, Biserica Sf. Vineri şi atâtea altele?
Sunt atâtea monumente religioase ale căror demolări au fost aprobate de liderii bisericii ortodoxe, de opinia publică, ingineri constructori, arhitecţi.
Câţi dintre aceştia şi-au făcut în realitate mea culpa după evenimentele din 1989?
Ce fel de arhitectură este aceasta fără discernământ, aceste buncăre contemporane de beton armat, ce nu se raportează decât la megalomanie?

Ce se va întâmpla cu edificiile acestea ieşite din scară şi din context, construcţii monstruoase, megalitice, construite prin teroare şi forţă, când vom conştientiza Răul din carnea Oraşului ? Oraşul este o fiinţă vie în mişcare, în permanentă transformare, cu rănile căreia va trebui să trăim într-o simbioză cotidiană reală.

Bucureştiul dispărut ne va însoţi inevitabil dincolo de istorie, lăsând în urmă cancerul malign al sistematizării urbane impuse de epigonii societăţii moderne într-un marş funebru al dezastrului. Un dezastru iminent extins dincolo timpul prezent ce va exploda în viitorul multor generaţii.

În «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» Bujor Nedelcovici propune 62 de fotografii cu totul speciale, menite să ne reamintească marele măcel sfidător al «epocii de aur» în care «primul arhitect» al ţării îşi dorea într-un cult al personalităţii exacerbat, un alt oraş, printr-o inginerie grotescă, inumană, un palimpsest urban însângerat, un «spaţiu damnat» peste care timpul să îşi piardă propriile ancoraje, dimensiuni.

Imaginile sunt probele de necontestat în instanţa Istoriei, a laşităţii colective la participarea distrugerii propriului patrimoniu naţional.
În ce măsură readucerea lor în prim plan va deveni o adevărată resuscitare vizuală a conştiinţei românilor, rămâne de văzut.

«Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» deţine mărturiile dureroase ale amneziei colective de ieri şi de astăzi ce ne avertizează de faptul că suntem mult prea departe de o reală «reformă morală»în ceea ce priveşte Bucureştiul.

In 1986, a venit de la Geneva Erasm Comet, care mi-a adus primul exemplar din romanul \”Al doilea mesager\”, trimis pe căi ilegale şi publicat la Paris. Gestul lui – a făcut autostopul de la Geneva la Bucureşti – m-a impresionat atât de mult, încât m-a inspirat să scriu romanul \”Dimineaţa unui miracol\”, care îl avea ca personaj chiar pe…Erasm Comet. L-am invitat acasă, în Blocul scriitorilor. A văzut pe fereastră peisajul lunar cu demolări de mari proporţii şi construcţii faraonice. Când i-am explicat despre ce este vorba, mi-a spus cu un glas neliniştit: Trebuie să pleci imediat de aici! Eşti în ochiul Ciclopului. Eu i-am răspuns: Crezi că Ciclopul poate fi ucis cu flash-ul unui aparat de fotografiat? Şi i-am arătat aparatul şi fotografiile, apoi el mi-a zâmbit cu scepticism şi amuzament. (…)
Fotografiile făcute în perioada 1980-1987 le-am trimis pe căi ilegale în Occident şi au fost prezentate de Asociaţia Patrimoines culturels en danger de la Paris în mai multe expoziţii şi publicate în ziare şi reviste. În Italia, în Corriere della sera a apărut un articol (Abbasso Ceausescu) în care se vorbea despre orgia violenţei şi în care era reprodusă o fotografie a Bisericii Alba-Postăvari, chiar în momentul în care turlele erau distruse de un excavator. In Telegraph Weekend Magazine a fost publicată aceeaşi fotografie, însuşită de un oarecare Patrick Seymour. Satisfacţie maximă (…)
Dupa ce am rămas în exil în Franţa, în 1987, la o expoziţie organizată de Radu Boruzescu în cadrul Asociaţiei Patrimoines culturels en danger (condusă de regretatul S. Gane) au fost prezentate publicului – în format mărit – mai multe fotografii cu biserici şi case demolate, iar protestele împotriva \”actelor de vandalism\” ce se petreceau în Romania au fost semnate de multe personalităţi de prestigiu şi academicieni din Franţa, printre care şi Eugéne Ionesco (vezi documentul). Deci eforturile de a nu asista tăcut şi inert la \”crimele ce se petreceau în stradă, sub ochii mei\” nu au fost inutile. Mai mult, pe genericul filmului documentar realizat de regizorul Nicolae Mărgineanu, Architecture et pouvoir (1993), era reprodusă imaginea Bisericii Alba-Postăvari în momentul când turla era în curs de prăbuşire. (…)
Ne bucurăm că după 16 ani s-au înfiinţat Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România şi Comisia pentru analiza dictaturii comuniste, dar în istorie este mai prudent ca dincolo de un entuziasm, necesar şi firesc, să privim cu luciditate ce rol vor juca aceste instituţii. Ce statut vor avea, ce atribuţii şi ce competenţe? Dacă este vorba despre crimele comunismului, institutul va putea sesiza instanţele judecătoreşti pentru deschiderea unor procese în cazul unor fapte penale? Se va stabili o zi comemorativă a victimelor şi se va include în programele şcolare studiul perioadei 1945-1989? Se va pedepsi negaţionalismul comunist, se vor cultiva respectul pentru \”memoria rănită\” şi asumarea personală a raspunderii morale şi spirituale? Se va înfiinţa un muzeu al victimelor comunismului la Bucureşti? Dacă în concluziile acestei comisii nu se va declara că în România s-au comis crime împotriva umanităţii, atunci tot acest efort se va dovedi ineficient pentru că orice persoană învinuită se va apăra invocând prescripţia actelor penale. Crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile. Cand s-a înfiinţat CNSAS s-a intervenit (Mircea Ionescu-Quintus), prin Amendamentul 22 la Legea liberului acces la dosarele Securităţii, ca arhiva să rămână acolo unde se afla. Nu cumva prin mijloace ascunse şi ipocrite se va sabota această activitate? Legile democratice pentru respectarea istoriei, a trecutului şi a drepturilor omului sunt absolut necesare în România, dar ele nu trebuie să ramână forme fără fond, cum deseori s-a întâmplat. Imi este teama că muntele va naşte…un şoarece. (…) Publicarea acestui volum se afla sub semnul triadei: locurile memoriei, datoria de a nu uita şi împotrivirea în fata invaziei violenţei şi a barbariei moderne.
Intr-o zi, a venit în vizită un prieten care locuia în acelaşi bloc. I-am arătat fotografiile pe care le făcusem în cartierul Antim: case demolate, biserici mutate şi rămase izolate în mijlocul dărâmăturilor, vile construite la început de secol, unele cu fresce interioare; clădirile unui cartier burghez, aşezat, liniştit, care în alte ţări ar fi fost păstrate ca monumente arhitecturale.
In timp ce vorbeam, de la fereastra apartamentului am văzut un cortegiu de maşini oficiale şi masini ale miliţiei, care au oprit nu departe de locul unde trebuia să fie \”Piata Palatului Poporului\”. Sosea în vizită de lucru Marele Inchizitor. Cu câteva săptămâni înainte avusese loc inaugurarea şantierului. Suita şi cei doi câini negri Labrador au coborât din maşini. Am luat repede un aparat de fotografiat pe care îl ţineam încărcat, am tras perdelele pentru a nu fi zărit de securiştii în civil care priveau în permanenţă spre blocul în care ne aflam şi am inceput să fotografiez. \”Trăgeam\” imaginile cu încăpăţânare, furie şi disperare. Aveam senzatia că ţin în mână nu un aparat de fotografiat, ci o armă cu lunetă; fiecare imagine urmată de declicul aparatului era un glonţ pe care i-l trimiteam în trup.
Dupa ce vizita s-a terminat în acel loc al şantierului, cortegiul şi-a continuat drumul pe langa Mânăstirea Antim (care a fost parţial dărâmată) spre Spitalul Brâncovenesc (una din puţinele clădiri construite în stil brâncovenesc), care a fost mai târziu demolat. Prietenul meu s-a uitat lung la mine, puţin surprins şi nedumerit, apoi m-a întrebat, în timp ce eu scoteam pelicula din aparat, pregătindu-mă s-o developez:
\”De ce faci tu toate astea?!\” şi a arătat spre fotografiile din jurul nostru şi spre aparatul pe care îl aveam în mâna.
\”Pentru că există!\”, i-am raspuns eu consternat. \”Pentru că sunt martorul acestor… şi am în mână un aparat de fotografiat…\”
\”Şi apoi? Ce o să faci cu fotografiile?!\”
\”Nu ştiu! Dar nu pot să stau cu braţele încrucisate la piept! Am senzaţia că aşa fac ceva! Fotografiez…. deci mă revolt!\”
Am simţit că nu gândim la fel şi că drumurile noastre se vor despărţi cândva. Acum el este academician la Bucureşti, iar eu scriitor la Paris. Atunci voia să afle utilitatea gestului, eu însă eram interesat de gratuitatea lui şi de imposibilitatea de a fi un martor tăcut şi neputincios la acele crime care se produceau în jurul nostru. Nu suportam să văd cum se taie un copac, cum se dărâmă o casă şi de aceea încercam să păstrez cel puţin amintirea lor. Când am plecat în exil, am rupt zeci şi sute de fotografii de familie, dar nu am putut să distrug acele fotografii care într-un fel nu-mi aparţineau şi pe care parcă trebuia să le duc cuiva; erau probele concrete ale unor asasinate morale al căror martor involuntar fusesem.
Tot în aceeaşi perioadă, 1984, Biserica Alba-Postăvari (secolul XVI) rămăsese singură şi parcă ruşinată de toate clădirile demolate din jurul ei. Mai speram că va fi păstrată. Dacă Biserica Vasili Blajennii de lângă Kremlin nu a fost demolată, poate – îmi ziceam eu – şi Alba-Postăvari va fi în cele din urmă încadrată în noua construcţie.
Mă înşelam. Intr-o dimineaţă mă aflam în bucătărie, îmi preparăm o cafea. De la fereastră puteam vedea toată piaţa \”Palatului Poporului\” care era pustie. De la Mânăstirea Antim (fuseseră demolate turnul şi colţul zidului împrejmuitor, iar Palatul Sinodului fusese translatat) se auzeau clopotele slujbei. Era zi de Paşti. Un buldozer traversa piaţa si se îndrepta spre Biserica Alba-Postăvari. Am simţit că se va petrece ceva deosebit. Buldozerul s-a oprit în faţa bisericii. Am luat un aparat de fotografiat, am coborât în goană scările şi am început să alerg prin noroiul terenului viran care înconjura biserica. Lama buldozerului începuse să muşte din zidurile bisericii. Aş fi vrut să strig, să chem pe cineva în ajutor, parcă asistam neputincios la asasinarea unei fiinţe. Am început să trag fotografiile una după alta. Imediat am văzut câţiva securişti în civil care se adunaseră în jurul meu.
\”Ei! Ce faci tu acolo?!\” m-a întrebat unul dintre ei cu glas contrariat.
\”Fotografiez biserica!\”
\”Şi de ce azi?!\”
\”Pentru că azi o demolaţi!\”
\”Aha! Şi ce vrei să faci cu fotografiile?\”
Am tăcut, nu ştiam ce să răspund…
\”Vrei să le trimiţi peste graniţă? In Occident? Lasă că ştim noi! Ia dă-mi tu aparatul!\”
Mi-a smuls aparatul din mână, i-a scos filmul pe care l-a aruncat in noroi, apoi mi-a restituit aparatul cu un zâmbet de mulţumire. N-am zis nimic, am luat aparatul şi m-am întors repede acasă. Am găsit alt aparat, care spre norocul meu era încărcat cu film, am tras perdelele şi am început să fotografiez de la fereastra dărâmarea bisericii. Fotografiam cu furie, cu disperare şi cu satisfactia celui care nu poate fi învins nici chiar de brutalitatea şi cinismul celor care într-o zi de Paşti dărâmau o biserică. După câţiva ani, am realizat ideea pe care mi-o sugerase acel securist în civil: gardienii vieţii noastre şi ai gândurilor noastre. Am trimis în Germania filmele pe care le făcusem, inclusiv filmul în care era demolarea Bisericii Alba-Postăvari. (…)
Cu vremea, suferinţele unei ţări şi ale unui popor se vor uita. Patina timpului va lucra şi asupra zidurilor, iar turiştii japonezi sau americani vor vizita Bulevardul, Piaţa şi Palatul, vor fotografia un Disneyland a la roumaine, fără Mickey şi Donald, şi vor evoca un Dracula modern pe numele lui adevărat: Ceauşescu.
Parafrazând cuvintele lui Rimbaud, putem spune că acest palat va reprezenta o aşchie înfiptă în trupul unui oraş şi al unei ţări, cu care vom trăi de-a pururi.
Legile implacabile ale deriziunii şi ale uitării îşi vor face apariţia în viitorul nu prea îndepărtat…
Un scriitor, dublat de un fotograf, este un martor al istoriei nescrise, un arhivar al imaginilor interzise sau uitate, un depozitar al memoriei personale şi colective, Acesta a fost scopul paginilor scrise şi al fotografiilor făcute pe ascuns încă de la demolarea primelor case din vechiul cartier Antim… (fragment din «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» – Bujor Nedelcovici)

Acest articol a fost publicat luni, 25 mai 2009 la rubrica Libris.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.