Pilotul sau avionul – Pe cine salvam?Seria de articole despre nationalism de pe saitul acestei reviste a provocat, cum era de asteptat, discutii fierbinti. Incerc sa contribui cu cateva reflexii care, sper eu, sa ajute la completarea tabloului.
In primul rand, cateva clarificari. Sa admitem buna credinta atat a sustinatorilor cat si a criticilor nationalismului, in speta celui romanesc. Si unii si altii trebuie ca au bune intentii legate de obiective rezonabile cum ar fi stabilitatea natiunii, bunastare, pastrarea identitatii etc. Chiar daca in spatele aceleiasi notiuni in mintea fiecaruia se afla un model total diferit iar clarificarea lor are rareori loc in cursul polemicilor.
In ce ma priveste, traind o jumatate din viata in Romania (comunista) si inca doua decenii intr-o tara nordica, am trecut, nu neaparat cu voia mea ci prin presiunea evidentelor, prin tot felul de atitudini posibile vizavi de nationalism si patriotism: nu sunt cazut de pe Marte. In privinta cadrului in care discutam, propun sa ne limitam la rolul nationalismului in Europa de astazi. Nu Asia, nu Somalia, doar Europa, asa cum este ea.
Vreau sa impartasesc o parte din aceasta experienta si sa explic cateva pareri despre nationalism. Nu vreau sa ating relatia dintre nationalism si patriotism. Chiar daca sunt doua entitati diferite, intre cele doua exista (si) canale de comunicatie ideatica si afectiva. Unii din cei care le imbratiseaza le substituie, in mod constient sau nu, dupa cum simt ca situatia o cere.
Nationalism perimat
Nationalismul este un instrument creeat in perioada istorica a formarii natiunilor, cand acestea erau instabile si expuse la amenintari cu totul altele decat cele din prezent. El si-a slujt rolul dar in prezent modelul pentru care a fost creat nu mai exista. Atunci, poate, cum scria cineva in ecouri, era nevoie ca milioane de francezi, germani, sa moara pentru natiune, asa cum scria un cititor intr-un comentariu. Acum, in nici un caz. Chiar daca Romania ar fi plina de individualisti nepracticanti ai nationalismului, granitele ei nu s-ar clinti nici macar cu un metru. Ce se intampla acum in tara este o alta poveste si nici in privinta asta nationalismul nu poata ajuta mai mult decât rugaciunile.
Nationalismul a fost bine gandit ca un instrument incluzând modele, metode, mesaje, bine elaborate.
Insuflarea lui s-a facut intotdeauna prin tehnici psihologice simple si eficiente: de la cea mai frageda varsta, pe canalul de comunicatie al afectului, folosind cultura ca ,,unda purtatoare” si cantand pe corzile sonore ale sufletului uman: mandria, exaltarea, nostalgia, rusinea, frica, ura.
Din aceasta cauza, individul odata format este aproape intotdeauna insensibilizat pe viata la alte modele oricat de atractive ar fi ele si oricat de logica si decenta ar fi pledoaria. Exceptie o face poate numai „depresurizarea” pe o durata suficient de lunga (probabil un deceniu minim) prin schimbarea mediului.
Polemica despre nationalism nu ar avea rost daca nu ar exista voci, inclusiv ale subsemnatului, care sa sustina ca, pe langa fata sa luminoasa, omenoasa, exista si o fata intunecata, crunta, atat de putin atragatoare incat o trecem sub tacere. Am sugerat asta chiar de la punctul precedent. Ura este cea impotriva ,,dusmanilor natiunii” care, in forma mai mult sau mai putin voalata sunt:
a) toti „strainii”,
b) „paganii” si
c)persoane apartinand propriei natiuni care din varii motive au trecut peste rusinea si frica insuflate calificandu-se in grupul dusmanilor.
Faptele acestora din urma nu trebuie neaparat sa fie capitale – de multe ori ajunge numai sa te indoiesti de linie, sa fii sceptic sau sa nu fii capabil de entuziasmul asteptat.
Doctrina nationalismului isi pune in practica obiectivul de a proteja un ,,patrimoniu”, definit in moduri mai mult sau mai putin diferite dar intotdeauna suficient de confuze, intentionat, ca sa lase loc la proiectarea propriilor fantasme.
Transformarea in calai
Pentru obtinerea protectiei se cere calificarea populatiei pentru capacitatea de a-i nimici pe cei desemnati inamici de catre autoritati.
Clasificarea acestora ca ,,inamici” si scoaterea lor in afara sferei umane este absolut indispensabila pentru a face posibil populatiei sa escaladeze puternicul mecanism de solidaritate interumana. Cum insa ,,dusmanii”, inclusiv cei proveniti din propria natiune, sunt declarati ,,ne-oameni”, nu mai exista in continuare e niciun obstacol de constiinta.
Problema e rezolvata, inhibitia odata eliminata ii face oameni capabili capabili de comportamentul paradoxal al combatantului, dar si cel al calaului, tortionarului, dupa cum se cere.
Ganditi-va la grozaviile practicate in razboiele, inspirat numite, civile (care de fapt in aceeasi sunt razboaie impotriva civililor). Bosniaci, sarbi, croati, albanezi, rusi (impotriva cecenilor) toti fara exceptie cand a fost cazul, trup si suflet credinciosi fiecare perceptii posibile de natiune cu care fusesera programati, au fost capabili de torturarea si uciderea civililor nevinovati in cele mai crude moduri. Femeile, indiferent de varsta, au fost privilegiate ele beneficiind in plus si de violurile bestiale. Din pacate tocmai astfel de aspecte, tratate cu discretie, constituie baza strategiilor pentru castigarea luptei ,,pentru patrie”. La incheierea conflicutului, ,,monstrilor programati” li se permite sa intre din nou in pielea de oameni cumsecade. Culpabilizarea lor este si ea de cele mai multe ori o nedreptate.
Tocmai lor, celor care duc la indeplinire aceste misiuni ingrozitoare, modelul nationalismului nu le rezerva mai mult decat statutul de materiale consumabile. Ei sunt cei de la care se asteapta sa fie ori de cate ori e nevoie gata de sacrificii duse pana la cel ,,suprem”. Har Domnului, aceste amenintari infioratoare nu mai sunt de actualitate pentru tarile Europei (incluzand aici si Romania, bineinteles). Asa ca aceasta aberatie nu mai este operativa insa isi continua existenta latenta. Din cand in cand insa, (Timisoara, Targu-Mures, Piata Universitatii) dar si oricand nu te astepti, ea poate izbucni: instrumentul, modelele si metodele exista.
Modelul suedez
Daca nationalismul si-a jucat rolul atunci cand era chiar nevoie de el acum, in Mileniul al III-lea este o piedica. O doctrina paguboasa care ii priveaza pe membrii natiunii exact de ceeace li se cuvine si care in consecinta pune in pericol chiar interesul national. Daca acest instrument ar fi fost indispensabil si eficient, cum se explica drumul taras, marcat de mediocritate si esecuri, al Romaniei timp de cateva decenii?? Indiferent de regim (comunist sau nu nationalismul este un fir rosu care strabate prin necazurile Romaniei, pastrandu-se relativ neschimbat). Ma refer in primul rand la fata lui intunecata. Nu ar fi oare cazul, macar aceia dintre noi care clamam devotamentul si patriotismul, sa ne oprim o clipa, sa meditam cu sinceritate si luciditate macar in forumul nostru interior?
Exista alternative care nu pretind sacrificii fundamentale ca renuntarea la romanism, limba, traditii (mai putin ele putine la numar sunt in mod limpede anacronice si absurde si de care ar trebui sa ne dezbaram prin proprie initiativa). In privinta alternativelor citez Modelul Suedez (pe care il cunosc), care se bazeaza pe o cu totul alta paradigma, un model pragmatic si onest, total curatat de dramatism gaunos, si a carei eficienta nu mai trebuie demonstrata (cu toate scaderile ei inevitabile dar mult mai putin esentiale decat cele ale modelului concurent). Modul Suedez pune in centru nu o entitate ambigua si pasibila de interpretari frauduloase (in nationalism, singurii apartinatori ai natiunii care scapa de obligatia de a ,,consumabile” si care sunt deasupra legilor ca niste faraoni, sunt unsii, de la mic la mare, in aparatul statului). In cazul Modelului Suedez, in centru este pusa ,,bunastarea” urmatoarelor entitati cat se poate de concrete: locuitorii teritoriului, fiintele, mediul natural si social, patrimoniul de cultura si civilizatie. Si astazi ma minunez, dupa doua decenii, ca in Suedia nu sunt niciodata pomeniti in mass-media ,,primarul capitalei”, al orasului, etc. De abia daca cunosc jumatate dintre ministri si ministere.
Ingrijorarea, cu toata intelegerea pe care trebuie sa o avem pentru ea, fiind izvorata din bune intentii, ca abandonarea nationalismului in favoarea uneia dintre variantele doctrinelor moderne occidentale ar aduce cu sine renuntarea la specificul national, cultura si civilizatia romaneasca, valorile afective romanesti (vorbesc de cele pozitive evident), este din pacate aberanta.
Pretul platit agatarii de o doctrina in prezent expirata si nociva este exact condamnarea natiunii romanesti la exact opusul a ceea ce se doreste. Chiar merita? Inchisi de bunavoie (?) in ,,cercul nostru stramt”, suspiciosi la vizitatorii din afara tarii pentru ca am fost programati sa vedem in ei dusmani si oameni inferiori, condamnam turismul si mediul de afaceri la ,,originalitate” si ne mai si mandrim cu asta. Ne mandrim in adancul inimii pana si cu jefuitorii tarii cu conditia sa fie ,,de-ai nostri”. Criticile si atentionarile ne fac sa sarim ca arsi si sa-i aratam satisfacuti cu degetul pe cei care, ,,saracii” sunt bine-mersi. Am facut ce-am facut si in doua decenii am reusit sa sarim peste modernizarea infrastructurii. Cine ne place ne place asa cum suntem nu? In calatoriile in afara tarii avem grija sa nu ne entuziasmam prea tare. Ne e frica sa nu ne diluam specificul. Am fost atat de bine programati incat elogiem si admiram duritatea si aroganta pe care autorile o practica programatic fata de noi insine. Ori avem ocazia le transmitem (de parca le-ar pasa) ca nu au fost suficient de aspre cu ,,romanul” (care e asa cum e…, stim noi cu totii cum). Cu alte cuvinte, elogiile noastre fata de tot ce e romanesc se termina exact cand ajungem la bietul roman, pe care il vedem ,,hot, pus pe capatuiala, necivilizat, inferior”, in frunte cu noi insine. Am fost atat de eficient formati, formatie de care ne agatam cu dintii si ghearele, incat acum nu mai avem nevoie sa ni se arunce o portocala, o bucata de pui sau un pix. Acum ne saturam si doar cand ni se trece pe la nas carnatul. Am toate motivele sa pun toate aceste ,,recorduri” pe seama doctrinei pe care o aparam si indragim in mod eronat ca pe singura alternativa.
Daca este valabila premisa de buna-intentie de la inceputul articolului va rog sa pastrati un ,,moment de reculegere” fata in fata cu constiinta dumneavoastra. Poate ca tot ce am scris aici sunt bazaconiile unui ratat arogant si invidios.
Dar daca…daca totusi este adevarat?
Vreau sa inchei cu o ,,enigma” la care va rog sa meditati. In ultimele doua decenii, numarul de accidente ale flotei militare aviatice severe soldate cu distrugerea aeronavei a fost cam acelasi, raportat la numarul de locuitori ai Suediei respectiv Romaniei. Nicio victima, nici macar o ranire, la pilotii suedezi in timp ce colegii lor romani au murit cu totii. De ce!?