Ca urmare a primului război mondial, a destrămării imperiilor şi a desenării noii hărţi a Europei prin tratatul de la Versailles, unele dintre fostele regiuni ale Monarhiei Austro-Ungare se transformaseră în motorul industrializării noilor state-naţiune. Boemia şi Moravia au jucat un asemenea rol pentru Cehoslovacia. Banatul nu s-a transformat într-un model similar pentru România. Banatul a intrat în raza de influenţă a Vechiului Regat al României. Adică, i s-a impus un alt model cultural comparativ cu acela anterior. Apropierea de civilizaţia occidentală a fost mult estompată. S-a diminuat ponderea economică şi administrativă a Timişoarei şi, implicit, a regiunii Banat în cadrul statului naţional român.
Supranumită “Manchester”-ul Transleithaniei în anii 1900-1910, Timişoara a mai trăit o vreme din reuşitele industriale şi din faima comercială de odinioară . Treptat, în România anilor 1919-1940, oraşul devenise un centru fără resursele financiare necesare continuării unei dezvoltări în acord cu mai vechile sale aspiraţii. Tocmai de aceea, uneori, cetăţenii săi s-au raportat nostalgic la etapele premergătoare primului război. Alteori, şi-au exprimat mai apăsat identitatea regională – e cazul lui Sever Bocu, unul dintre reprezentanţii de vîrf ai politicii Banatului în România interbelică – ori şi-au manifestat complexe de superioritate în raport cu sudul României şi cu Bucureştiul. Nu au existat însă nicicînd ideologii şi practici politice radicale care să concure la rupturi. De altfel, acest fapt era şi imposibil datorită Constituţiei din 1923, care a promovat centralismul ca politică de stat şi a blocat iniţiativele şi puterea decizională locale. În anii ‘20-‘40 ai secolului al XX-lea, nu numai prefecţii, ci şi primarii oraşelor erau numiţi în funcţii de către guvern.
Rolul Bucureştiului de capitală a României Mari a făcut ca ambivalenţele culturale oriental-occidentale să fie propuse întregii ţări. Inspirat de Turcia otomană şi de domniile fanariote pe de-o parte, de izvoarele intelectuale franco-prusace pe de altă parte, modelul cultural ambivalent al Bucureştiului trebuia însuşit de toate regiunile şi oraşele integrate României Mari. În prima fază, s-a căutat consolidarea statului. Teama faţă de vecini şi inventarea unor politici şi condiţii speciale pentru aşa-numitele minorităţi, au fost justificate de guvernanţi prin ideea posibilelor revendicări teritoriale. Ele îşi aveau însă rădăcinile în primul rînd în cultura etnodiferenţialistă, din care s-a născut cea mai populară doctrină politică românească, etnonaţionalismul . Chiar şi comunismul românesc s-a inspirat din această doctrină, el confiscînd la fel de bine ca regimurile anterioare lui fragmente relevante ale invocatei doctrine în favoarea propriei politici. Promovarea profesională şi în ierarhiile instituţionale ale statutului naţional-comunist se făcea, tacit, în temeiul presupusei ori declaratei apartenenţe etno-culturale şi confesionale.
Prin diviziunea artificială capitală-provincie, centralismul a inculcat o formă de excludere de la treburile publice a regiunilor vestice şi nordice ale României. Situat la jumătatea drumului ce leagă Nordul Germaniei de Istanbulul Turciei, Banatul se află în vecinătatea imediată a Ungariei şi Serbiei. Din punct de vedere social şi al nivelului de trai, regiunea a fost multă vreme socotită cea mai ridicată dintre acelea ale României. Fizionomia multiculturală şi comportamentul critic format în vremea Imperiului şi a Monarhiei Austro-Ungare au contribuit şi ele la o frondă benignă în faţa politicilor Bucureştiului. Acest aspect s-a văzut cu ocazia demonstraţiilor antitotalitare de la Timişoara din 1956, izbucnite sub influenţa revoluţei din Ungaria; în constanta mişcare civică propagată prin artă şi muzică; în disidenţa de grup şi individuală a cîtorva remarcabili intelectuali; dar mai ales în marea revoltă populară din decembrie 1989, care a declanşat căderea regimului Ceauşescu şi schimbările politice ale României. Amintita frondă e vizibilă şi astăzi în probleme de politici administrativ-economice (primăria municipiului Timişoara se află în contradicţie cu practicile centraliste şi invocă în apărarea intereselor proprii oraşului neglijenţa Bucureştiului faţă de necesităţile locale), în disputele sportive (cazul acelora în care este implicat clubul de fotbal Politehnica Timişoara şi impresionantul grup de suporteri al acestuia) sau în literatura şi interpretările istoriei recente7.
Modelul oraşului central-european a rămas mai atractiv pentru Banat decît acela balcanic propus de elitele dominante ale României moderne şi contemporane. De aici şi o anumită rezistenţă faţă de uniformizarea identitară a regiunilor, rezistenţă devenită, întrucîtva, contraproductivă după două decenii de la revolta din 1989. Nu cred că în cazul multiculturalismului bănăţean de astăzi să fie vorba doar de un mit şi de nimic mai mult. Îmi pare că în discuţia despre istoria acestei regiuni şi despre codul său cultural ar trebui să înţelegem cum a fost posibil şi ce anume a rămas din melanjul de limbi şi culturi. În tot cazul, ideea de minoritate sau de minorităţi nu a avut impactul scontat de adepţii ideologiei diferenţelor accentuate. Banatul a evoluat mai cu seamă printr-un cod civic şi nu printr-unul etnonaţional ce trimite la unicităţile limbii, religiei, originii, istoriei, rasei etc. Imaginare ori nu, definirile pe criterii etnonaţuinale nu au reprezentat decît arareori o dogmă în mediile social-intelectuale ale regiunii.
Săptămâna viitoare ultimul episod: Banatul în secolul XXI