Absolventă a Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti şi membră a Uniunii Scriitorilor din România, scriitoarea Ioana Geacăr din Târgovişte a frecventat cenaclul lui Cezar Ivănescu. A publicat în 2009, la Editura Libra, Bucureşti „DICTATURA AUCTORIALÃ (Eseu despe proza experimentală a lui Mircea Nedelciu).
Ioan Vişan, „Cuşca elastică”, ediţia a II-a, Editura „Junimea”, Iaşi, 2008
Aşa defineşte prozatorul Ioan Vişan trăirea noastră cenuşie dinainte de 89 în romanul său de debut, „Cuşca elastică”.
Ceea ce m-a atras de la început a fost tonul detaşat al autorului, neimplicarea, un point de vue dramatic, o privire din spatele personajelor pe care le manevrează atent.
Faptele relatate sunt autobiografice în mare parte, realismul lor e infuzat uneori de emoţii romantice, de trăiri poetice inteligent construite. Naraţiunea la persoana I se compune simfonic, pe două voci, una aparţinînd femeii, Ea, şi cealaltă bărbatului, El, într-un timp discontinuu, subiectiv. Este o poveste de dragoste neîmplinită, începută forţat, cu un mariaj convenţional. Femeia primeşte un nume abia pe la pagina 60, Adriana, element important în arhitectura romanului, prin care prozatorul aminteşte de absenţa identităţii într-un stat concentraţionar, egalizarea din lumea comunistă. Autorul îi dă un nume abia în lumea de dincoace, postdecembristă, a romanului. Dincolo, era purtătoarea emblematicului eu care fuge de tirania timpului prezent, evadînd într-o trăire metafizică, ignorînd socialul: „să uit că stările lumii ţin de stările mele, sau invers…să ignor cozile…şi să nu citesc prima pagină a ziarelor.”
Bărbatul cu nume imperial, medic de profesie, ca şi ea, îi propune să lase lumea cenuşie a oraşului şi să-l urmeze la Pădurea.
El fiind „de pe acolo” obţine repede repartiţia, ea numai acceptînd o căsătorie de convenienţă. Ajunşi în localitatea cu nume simbolic (o „Citadela”, o lume originară, Edenul?), cei doi trebuie să locuiască sub acelaşi acoperiş, aflîndu-se permanent într-o situaţie chinuitoare, pîndindu-se, analizîndu-se. Alexandru o iubeşte la modul ideal, zidind-o în visul său, ca pe o zeitate.
Femeia refuză, (gestul e mitic!) acest joc în care se simte complexată, „Ba chiar încearcă să gîndească el pentru mine” (Ei reproduc la scară mică obiceiul regimului totalitar, acapararea celuilalt/celorlalţi sub aceeaşi lozincă de viaţă, cu aceleaşi gînduri/clişee pentru folosul tuturor), preferîndu-l pe Z, un tip comun, cu care pleacă din Pădurea.
După două incidente care-i aduc oprobriul public, Alexandru se retrage, la rîndul său în orăşelul T, lasă trecutul în urmă şi, pentru a redeveni, se apucă de pictură. Participă la Revoluţie, este bătut în cap de mineri în Piaţa Universităţii şi, cîteva luni, în spital, refuză comunicarea.Vorbeşte doar în prezenţa Adrianei, care, plină de remuşcări, îl caută, gîndindu-se la împăcare.
Reproşul ei tardiv amplifică mai mult distanţa dintre ei: „N-ai crezut niciodată în fericire, ai căutat întotdeauna absolutul ei, nu te-ai coborît la ceea ce e omeneşte posibil.”
Sfîrşitul romanului e simbolic, fiecare se întoarce la Pădurea, „locul tuturor începuturilor, al tuturor sfîrşiturilor” pentru desăvîrşire în dragoste, sau în moarte. Pentru evadarea dintr-o „cuşcă ai cărei pereţi elastici îţi dau impresia libertăţii unui pas în plus.” Pădurea e un spaţiu unificator mitic, o matrice reunind (oare?) femeia, atrasă de începuturi şi bărbatul aflat sub povara simbolică a sfîrşiturilor.
Singurul spaţiu care-i uneşte este cel artistic, femeia intră îmblînzită în tablou, se lasă recreată: „Iau o pînză, mă concentrez şi încerc s-o pictez pe Adriana. Încep să-i reconstitui articulaţiile delicate ale piciorului, cu genunchiul dezvelit pe jumătate. Renunţ şi-ncep cu ochii mari, albaştri, priviri întinse, pierdute-n spaţiu. O rază de lumină strecurată printre ramurile copacului trebuie să sporească strălucirea irişilor. Degetele mele construiesc o fiinţă. Iat-o, apare. O mînă i se odihneşte în poală ; cealaltă, aruncată gingaş în pletele răvăşite de aripa uşoară a vîntului, i se opreşte la tîmplă, îi conferă un aer gînditor. În ochi i se zbat imagini confuze.”
Interesant e că vocile, aparţinînd naratorului, poartă amprenta lui ideologică, sentimentală, se completează, dar şi creează psihologii distincte în confesiunea, lirică uneori, a romanului.
Realitatea lumii comuniste e un zid translucid, care separă fiinţele şi face imposibilă comunicarea dintre ele. Fiecare are o pătrăţică, o cuşcă a lui, de sticlă, elastică, apărînd în coşmarul comun, prin acoperişul căreia, însă, se văd stelele. Mişcarea se face pe verticală la personajul feminin, în sus, căutînd lumina şi libertatea spiritului pur, iar la cel masculin în jos, în întuneric, în atîtea nopţi fără cer, prin galerii, simulînd viaţa terorizată, de şoarece captiv.
Într-o astfel de lume, gîndul şi sentimentul sunt interzise: „Sunt admonestat că nu încerc să renunţ la orice gînd : Un sentiment nu se afişează ca o lozincă”. Adriana trăieşte metafizic, Alexandru simte absurdul şi tragismul existenţei. Împreună construiesc cele două ipostaze ale omului, prizonier în realitate, liber doar în vis, în faţa cerului înstelat, în artă, sau în moarte.
Cuvintele viciază, fiecare suspectează şi e suspectat. După 89, Adriana constată retrospectiv: „îmi fuge gîndul la bucuriile fireşti pe care le-aş fi putut gusta cîndva aici, dacă aş fi reuşit să trec peste acel amestec neînţeles de libertăţi şi convenienţe, aşezat în faţa ideilor mele particulare despre viaţă”. Dar legăturile nu mai pot fi refăcute într-o lume deja contaminată prin fiecare ins:
„ lumea din noi este de fapt haosul”. Zidul dintre oameni a dispărut, dar s-a înălţat în psihologia colectivă.
Transcendentul dispare, aglomeraţia, graba, senzaţia lipsei de oxigen înstrăinează, înaintarea se face pe orizontală nu către celălalt, ci către sinele ideal.
Oamenii sunt măşti, sunt incompatibili, cu priviri reci, constatative, sau o gloată mînată doar de dorinţa tiranică: „trebuie să-ţi faci loc prin aer cu coatele”
Sugestia prozatorului Ioan Vişan e necruţătoare, rinocerizarea s-a produs demult, ştiam, trăim într-o lume flagelată, „iar măştile au crescut organic pe chipuri”. Într-adevăr „ Dumnezeu însă prea mult s-a odihnit…şi lumea fără el a ajuns o zdreanţă”.
În romanul său de debut, Ioan Vişan este un creator de atmosferă, de viaţă reală, de psihologii diferite, se mută cu uşurinţă dintr-o perspectivă feminină în cea masculină fără să exagereze, fără să depăşească măsurile, nuanţele, sinuozităţile memoriei fiecărui gen.
Mi se pare că meritul său deosebit este că a reuşit să scrie un roman despre istoria recentă, despre revoluţie şi viaţa sub comunism şi, de asemenea, despre dragoste fără patetism, fără cinism, fără nicio exagerare, doar cu tandreţea reptilină a lentilei.
Articolul Ioanei Geacăr a fost publicat în „Revista Nouă” din România.