Puţine dintre evenimentele şi oamenii trecutului medieval activează resorturi în conştiinţa individuală şi colectivă a contemporanilor într-o măsură comparabilă cu cele privitoare la întemeierea instituţiilor de stat sau a structurilor ecleziastice. Consemnate în scris de lapidarele mărturii contemporane, încadrate de timpuriu într-un discurs despre stat, putere, credinţă şi naţiune, născut chiar în momentul de apogeu al paradigmei integraţioniste a creştinătăţii, reevaluate cu entuziasm de istoricii şi oamenii de litere ai secolului al XIX-lea, aceste teme au refuzat limitele cercetării istorice. Educaţia de masă cu propaganda etatică aferentă, dar şi interesul obiectiv al publicului pentru originea personală şi a comunităţii proprii, au asigurat naşterea şi difuzarea unei mitologii a întemeierii şi fondatorilor, populate de personalităţi paradigmatice, victorii pe câmpul de luptă obţinute asupra duşmanilor seculari, însoţite de evenimente miraculoase, de la vânătoarea şi jertfa rituală, la implicarea divină, prin intermediul unor sfinţi locali.
Această memorie identitară s-a subsumat unor imperative politice, odată cu legitimarea politică şi juridică a principiului de naţionalitate, cu consecinţe decisive pentru destinul popoarelor central şi sud-est europene. Argumentul istoric fundamentat pe cunoaşterea antecedentelor medievale a devenit parte a tratativelor de pace de la finele primului război mondial, iar din această perspectivă problematica referitoare la întemeierea statelor şi limitele teritoriale ale acestora a deţinut primatul incontestabil. Dacă politizarea unor astfel de preocupări a avut pentru relaţiile interetnice din regiune efectele tragice pe care le cunoaştem, aprofundarea cercetărilor istorice din ultimele decenii a confirmat anumite teorii lansate în anii interbelici.
Tradiţia istorică a Moraviei Mari, mai ales a limitelor sale teritoriale, privită cu reticenţe de autorii pozitivişti datorită lipsei unor surse documentare de substanţă, a fost confirmată de cercetările arheologice, iar însemnările conţinute de Cronica moldo-rusă fac azi obiectul unor interpretări interesante din partea istoricilor români1. Dacă studiul realităţii medievale în spiritul veşnic căutatului adevăr istoric este la fel de fascinant ca şi analiza mitologiei politice şi a simbolisticii naţionale pe care o încorporează, realitatea faptelor şi proiecţia sa imagologică nu pot fi interpretate corect fără cunoaşterea istoriei comunităţilor minoritare din punct de vedere etnic şi confesional prezente pe teritoriul statelor medievale. Un astfel de interes este cu atât mai justificat pentru Europa Centru-Orientală, unde poziţia naţiunilor s-a schimbat pe durata evului mediu, iar realitatea unor falii etnice şi de credinţă între putere şi societate sau măcar anumite componente acesteia este aproape o constantă a regiunii. Statele medievale constituite în spaţiul românesc nu se diferenţiază de realităţile din proximitate din acest punct de vedere, fără ca existenţa documentată a alterităţii să pună în cauză semnificaţiile identitare ale afirmării structurilor politice de la sud şi est de Carpaţi.
Temele circumscrise studierii coexistenţei mai multor etnii într-un teritoriu comun a fost avută în vedere de medieviştii români mai ales în legătură cu Transilvania, unde fenomenul a cunoscut o dinamică specifică, ajungând la faza instituţionalizării osmozei dintre apartenenţa etnică şi privilegiile individuale sau comunitare. Ţara Românească şi mai ales Moldova au cunoscut la rândul lor prezenţa unor grupuri de străini, într-un interval cronologic anterior constituirii etatice. Fenomenul îşi are explicaţia în situaţia obiectivă a acestui spaţiu aflat sub dominaţia politică a popoarelor stepei şi la confiniile unor entităţi politice dinamice precum regatul apostolic al Ungariei sau cnezatele ruseşti afirmate pe ruinele ansamblului Kievian. Prezenţa pecenegilor, uzilor şi cumanilor mai face obiectul evaluărilor arheologice, iar influenţa lor asupra onomasticii elitei sociale a românilor a dat prilejul unor interesante speculaţii istoriografice şi filologice – 2.
Afirmarea primului proiect politic românesc, aşa-numitul Imperiu Româno-Bulgar, a beneficiat şi de aportul militar al cumanilor, iar o serie de istorici români au apreciat că invazia mongolă din 1241 a avut drept consecinţă îndepărtarea pentru moment a pericolului expansiunii statelor creştine din vecinătate. Astfel de interpretări vin în contradicţie cu imaginea negativă pe care călăreţii stepei şi-au câştigat-o în mentalul publicului apusean şi chiar în stereotipiile cu care operăm noi înşine. Din perspectiva forţelor interesate în contracararea pericolului ce venea din est, dar şi a proiectului mai vast de misiune catolică, regiunile de impact au căpătat o importanţă sporită, materializată prin edificarea şi consolidarea unor forme efective de control al regiunii. Secolul al XIII-lea este dealtfel un moment ambivalent sub aspectul relaţiilor etnie-confesiune, în sensul că pe fondul apogeului guvernării papale asupra unui univers transnaţional, definirea prin apartenenţa religioasă devine o componentă a discursului identitar.
Dacă prezenţa Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei a determinat consolidarea prezenţei oaspeţilor germani în sudul Transilvaniei şi a pus în discuţie posibile incursiuni spre sud3, cunoscuta scrisoare adresată de papă regentului Bela în 1234 ne oferă date privitoare la situaţia etnică din episcopia cumanilor,, recent fondată. Fără a insista asupra referirilor la români şi la pseudoepiscopii acestora, a căror credinţă pune în pericol fidelitatea fiilor bisericii catolice din zonă, avem o mărturie oficială în legătură cu stabilirea acestora din urmă într-un areal extracarpatic, cu probabile structuri instituţionale româneşti – 4. Cavalcada fiilor lui Ghinghiz-han oprită in extremis în câmpiile Ungariei şi la porţile burgurilor sileziene a distrus în bună parte aceste fundaţii catolice, maghiare şi saxone, adăugând nuanţe în plus caracterului volatil relaţiilor etnice şi de putere din zonă. Relevante pentru cunoaşterea limitată a realităţii este cronica lui Thomas Tuscus, care conecta anumite relaţiile dintre români şi ruteni cu luptele dintre regele Ottokar al II-lea al Boemiei şi Rudolf de Habsburg.
Consolidarea prezenţei unor comunităţi catolice în Moldova este legată de efortul Coroanei Ungare de a combate pericolul tătar şi implicit de a-şi consolida prezenţa politică într-un spaţiu vital pentru ambiţiile sale în lumea rusă. Unor astfel de impulsuri politice şi transferuri demografice de peste munţi, din Maramureşul în curs de transformare în paradigma feudală maghiară i se datorează dealtfel însăşi întemeierea Moldovei, iar într-o etapă ulterioară, afirmarea independenţei sale politice ca urmare a translaţiei unei revolte maramureşene. Avem de-a face cu fenomene similare ca direcţie de propagare, dar obiectiv antitetice sub aspectul finalităţii în durată lungă. Importanţa comunităţilor catolice din Moldova a crescut în contextul promovării prozelitismului intransigent asumat de regele Ludovic I d’Anjou, dar mai ales în condiţiile posibilităţii reale de intrare a Moldovei în ordinea politică şi spirituală guvernată de suveranul pontif. Tratativele iniţiate de Laţcu în acest sens nu s-au finalizat cu succes, ca dealtfel şi tentativele similare ale Ţării Româneşti, iar motivul esenţial pare să fi fost insistenţa bisericii şi suveranului ungar de a intermedia relaţia noilor fii ai bisericii romane cu papalitatea.
Această complicată combinaţie de opţiuni religioase cu dimensiune aproape exclusiv rituală, sensibilităţi etnice şi ambiţii politice va jalona permanent demersurile Sfântului Scaun în Răsărit. Mai cunoscute din acest punct de vedere sunt evoluţiile din spaţiul rus, unde ierarhia ecleziastică poloneză a susţinut în mică măsură eforturile de unificare a bisericii, chiar în condiţiile aderenţei puterii de stat. Relevantă pentru suprapunerea între apartenenţa etnică şi cea religioasă este afirmaţia marelui maestru al Ordinului Cavalerilor Teutoni, care îi acuza pe polonezi că s-au aliat cu rutenii schismatici, împotriva unor oameni ai bisericii.
Moldova nu a cunoscut în primele secole ale existenţei sale acutizarea unor astfel de conflicte, nici chiar după consacrarea mitropoliei ortodoxe a Moldovei, odată cu încheierea litigiului cu patriarhia ecumenică din Constantinopol. Jurisdicţia spirituală asupra catolicilor de aici a alimentat însă un alt conflict, care i-a opus pe prelaţii maghiari şi polonezi, ultimii având câştig de cauză datorită reorientării politice a domniei sub Petru I Muşat. Contactele cu biserica romană par să fi fost extrem de profunde, devreme ce activitatea predicatorilor husiţi a găsit ecouri şi în Moldova, fapt documentat de corespondenţa unor oficiali ai diecezelor vecine5. Impactul ideilor şi practicilor husite asupra majorităţii ortodoxe a fost probabil nesemnificativ datorită obstacolelor de ordin lingvistic şi a diferenţelor rituale. Pe de altă parte, în ultimii ani s-a pus problema unor influenţe husite asupra unor mişcări contestatare născute în cadrul bisericii ruse la finele secolului al XV-lea. Străinii din Moldova s-au confruntat şi cu fiscalitatea relativ aspră a puterii, politici care au determinat şi caracterul restrâns al imigraţiei cehe. Anabaptiştii persecutaţi în sudul Boemiei au sondat posibilitatea de a se stabili în Moldova lui Ştefan cel Mare, fără ca fenomenul să capete amploare notabilă. Menţinerea contactelor cu centre spirituale şi economice din Transilvania şi Polonia a asigurat şi cadrul necesar pentru difuzarea tezelor Reformei, în diferitele sale eexpresii. Încercările de a capta interesul puterii de stat pentru cauza protestantă avea să ducă la tensiuni, cu episoade violente pe durata secolului al XVI-lea.
O altă comunitate prezentă în Moldova şi care a făcut de la un moment dat obiectul unor reacţii xenofobe a fost cea a armenilor. Aflaţi mai ales în aşezări preurbane, aceştia au dispus de o serie de privilegii confirmate de domnie şi au avut un rol activ în relaţiile comerciale cu centrele din sudul Poloniei şi Lituaniei. Specificul confesiunii lor i-a făcut suspecţi în ochii majorităţii, în contextul acutizării pericolului otoman şi a propagării ideilor protestante. Convertiri forţate şi confiscări de bunuri sunt atestate de cronicile armene din Kameniţa şi, dintr-o perspectivă favorabilă, de cronica lui Macarie, în timpul domniei lui Ştefan Rareş. Un moment în care străinii au devenit obiectul ostilităţii majorităţii a fost sfârşitul domniei lui Despot, când inovaţiile religioase ale acestuia au generat revolta locuitorilor şi reprimarea celor socotiţi colaboratorii săi.
Ar fi nepotrivit să clasificăm relaţiile interetnice din Moldova medievală din perspectiva toleranţei care nu-şi câştigase dreptul de cetate în grila de valori a civilizaţiei europene sau să le privim ca pe momente de conflict permanent. De cele mai multe ori, conduita uneia sau alteia dintre comunităţi a fost determinată de interesele sale concrete şi de grija pentru păstrarea identităţii proprii, în datele sale esenţiale.
1 Pentru detalii, vezi consideraţiile lui G.I.Brătianu Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, p. 43 et sq şi interpretările propuse de Ovidiu Pecican, Troia, Veneţia, Roma, Cluj-Napoca, 2001,passim.
2 Stelian Brezeanu şi-a propus să demonstreze faptul că aceste influenţe datează dintr-o etapă istorică precedentă migraţiei cumane, deci anterioară secolului al XIII-lea, un argument implicit în favoarea continuităţii românilor pe teritoriul fostei Dacii. Vezi Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale_: controverse istorice, Bucureşti, 2002, p. 234 et sq.
3 Vezi Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea: între cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti, 1993, p. 22-26.
4 Pentru discuţia privitoare la români şi la semnificaţiile documentului papal, vezi interpretările lui Şerban Papacostea şi obiecţiile lui Daniel Barbu, conţinute în articolul acestuia din volumul omagial dedicat lui Paul Cernovodeanu.
5 Vezi Maria Crăciun, Protestantism şi ortodoxie în Moldova, Oradea, 1996, p. 11-15.