9 mai 1945, la OradeaS-au împlinit 64 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. În decurs de un an, în perioada mai 1944 – mai 1945, a fost nimicită majoritatea covârşitoare a celor peste 160000 de evrei din Ardealul de Nord. Mama mea, Sara Tabák, avea doar 13 ani şi ar fi sfârşit în camerele de gazare, dacă nu ar fi fost adăpostită la Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta, unde au mai fost salvaţi câteva sute de copii evrei. În primăvara păcii a pornit către Ardeal sperând că avea
să-şi regăsească mama şi rudele apropiate. O parte din peripeţiile întoarcerii le-a descris în cartea Szurika, Éva lánya (Surica, fata Evei) publicată în 2007 la Cluj, din care reproduc un fragment
Singură la Oradea
Am călătorit tot cu trenuri militare, aglomerate, care înaintau anevoie. Într-o haltă din apropiere de Oradea toţi civilii au fost daţi jos din tren. Printre aceştia era şi un grup de lăptărese vorbăreţe şi vesele care mergeau spre Oradea cu clondirele de lapte; m-am luat şi eu după ele. Ajungând în oraş s-au suit în tramvai şi eu am făcut la fel, deşi nu aveam nici un ban pentru bilet. Din fericire, taxatoarea m-a ignorat. Mă gândeam că în oraşul acesta este pace de mai multe luni de zile, copiii de vârsta mea merg la şcoală, mamele şi bunicile lor îi aşteaptă acasă cu masa pusă, iar eu nu aveam pe nimeni şi nimic. Ce să fac ? Încotro s-o iau ? Cui să mă adresez ? M-am decis să mă duc la Poliţie pentru a obţine nişte documente şi, eventual, nişte sfaturi. În faţa clădirii impozante aştepta o mulţime de lume. Familii întregi revenite din refugiu, unii cu căruţele pline de catrafuse.
M-am îndreptat cu paşi hotărâţi către poartă, unde gardianul m-a întrebat ce caut acolo, dis de dimineaţă ? Iar eu i-am povestit, de unde vin şi câte păţisem. Atunci m-a dus într-un birou bine încălzit şi a telefonat undeva. Peste o bucată de vreme au intrat în birou vreo 8 –10 bărbaţi mai tineri şi mai vârstnici, evrei reveniţi la Oradea din detaşamentele de muncă, aflaţi în aşteptarea soţiilor şi copiilor deportaţi. Veniseră să mă vadă, pentru că eram primul copil evreu care sosise în oraş, după război. Când m-au văzut au început să lăcrimeze, iar pe mine m-a podidit plânsul. Unul dintre bărbaţi a dat fuga până la cofetărie şi mi-a adus câteva felii de cozonac şi o cană de cafea cu lapte. Mă îndemnau să mănânc dar eu, deşi îmi chiorăiau maţele de foame, n-am vrut să mă ating de bunătăţile dinaintea mea, fiind preocupată unde aveam să dorm la noapte ? Fiecare mă îmbia să mă duc acasă la el, pentru că aveau casa goală, dar eu eram neîncrezătoare, pentru că lucrau la poliţie ! Atunci unul dintre ei m-a luat de mână şi m-a dus la Comunitatea evreiască din Oradea, reînfiinţată de curând, în biroul preşedintelui care se numea Oszkár Dávid. Nenea Oszkár m-a liniştit că o să găsească o familie care să mă primească, dar mai întâi m-a dus la cantina Comunităţii, fiind tocmai ora prânzului şi bănuind că o să-mi cadă bine o farfurie de supă fierbinte. Am acceptat fără prea multă tragere de inimă. Sala de mese mi s-a părut, ca în basme. Pe mesele aşternute cu feţe de masă imaculate, erau aşezate coşuri cu mere mari şi roşii. Nenea Oszkár a observat cu ce jind priveam merele şi mi-a spus că pot să iau câteva şi să mi le pun în rucsac, ca să le mănânc mai târziu. Asta a fost prima ofertă orădeană pe care am acceptat-o pe loc. Cât timp am luat prânzul, au venit la masa noastră şi alţi bărbaţi evrei, spunând că pot să-mi ofere găzduire. Preşedintele dădea din cap, înţelegător, fără să ia vreo decizie. La un moment dat au venit doi fraţi Jóska şi Gyuri Bügler, care locuiau împreună cu o menajeră mai în vârstă. Nenea Oszkár a hotărât să mă găzduiască ei, mai ales că avuseseră şi o surioară de vârsta mea, care a fost deportată şi nu ştiau nimic de soarta ei. Locuiau într-o casă de pe strada Beöthy Ödön. Gyuri avea vreo 22 de ani şi lucra într-un atelier de tricotaje, iar fratele său Jóska, cu vreo 5 – 6 ani mai mare, era vânzător într-un magazin. M-au primit cu dragoste frăţească, făceau tot posibilul să mâncăm împreună, mi-au cumpărat haine şi pantofi. Am primit o fustă plisată bleumarin şi o bluziţă albă, care-mi amintea de uniforma orfelinatului pe care-l părăsisem.
Începea să se desprimăvăreze şi mulţi orădeni păreau să fi uitat grozăviile războiului sau poate nu trecuseră prin atâtea încercări ca şi mine. Îmi mergea bine, dar îmi aminteam mereu că nu părăsisem Budapesta, cu gândul de a ajunge la Oradea, ci la Gheorgheni şi că trebuia să-mi continui drumul, chiar dacă noii mei fraţi ar fi luat-o în nume de rău.
Mă gândeam tot mai des şi la fostele mele colege de la orfelinat, care flămânzeau la Budapesta. L-am rugat pe nenea Oszkár Dávid, să caute o modalitate de ajutorare a orfelinatului, trimiţându-le alimente şi medicamente. Dar Nenea Oszkár a reuşit să facă mult mai mult. Cu sprijinul primăriei orădene a adus la Oradea cincizeci de fetiţe orfane, cărora li s-a asigurat locuinţă, mâncare, şcolarizare şi chiar ore de religie. Fetiţelor li s-a amenajat un cămin în vila doctorului Vilmos Molnár, care înainte de război fusese directorul Spitalului Evreiesc din Oradea, şi prânzeau la cantina comunităţii.
Imediat după sosire, copiii au fost duşi la baie, apoi li s-au distribuit haine curate. M-am bucurat din suflet că fetiţele care avuseseră de suferit vicisitudinile războiului, răbdaseră de foame şi de frig, aveau parte de condiţii omeneşti. În acelaşi timp eram şi mândră că toate acestea s-au realizat şi prin mijlocirea mea. Revederea cu tovarăşele mele de suferinţă a fost stropită cu lacrimi de bucurie, ne-am îmbrăţişat şi am ţopăit vesele. În schimb pedagogele, Tanti Maria şi Tanti Juliska, au fost mai puţin prietenoase, fiind supărate că fugisem de la orfelinat… Dar nu avusesem încotro, pentru că dacă aş fi cerut voie, nu m-ar fi lăsat să plec. Inima îmi dăduse ghes să pornesc către casă şi, în zorii zilei de plecare, am rugat-o pe o colegă, Noemi, să o liniştească pe pedagogă că nu pornesc singură, ci cu Aliz, care era majoră.
Menajera familiei Bügler nu m-a lăsat s-o ajut la gospodărie, nici măcar să-i plimb nepoţelul cu căruciorul. Gyuri şi Jóska plecau la lucru de dimineaţa, iar mie nu-mi plăcea să lenevesc şi nici n-aveam cu cine schimba o vorbă. Din când în când mă duceam pe la comunitate, dar şi acolo mă răsfăţau şi nu mă puneau să fac nimic. Într-o zi m-am plâns fraţilor Bügler că mă plictisesc şi, drept răspuns, m-au dus la sediul Organizaţiei Tineretului Comunist din apropierea locuinţei lor şi m-au înscris. Acolo erau multe de făcut: scriam pancarte, vindeam ziare, recitam poezii şi cântam marşuri. De 1 Mai, m-am dus la defilare şi, fiind îmbrăcată în fusta bleumarin şi bluza albă, mi s-a dat să duc portretul unui bărbat impozant, cu barbă. În rând cu mine defilau încă trei tineri, cu tablouri de aceeaşi mărime, reprezentând nişte bărbaţi la fel de importanţi, probabil. Interesându-mă pe cine reprezintă mi s-a spus că erau portretele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin.
Peste câteva zile pe străzile Oradiei a ieşit o mulţime de oameni entuziaşti care se îmbrăţişau, strigând „Pace! Pace ! S-a semnat pacea !” M-am bucurat tare mult pentru că în sfârşit s-a încheiat războiul lung şi distrugător. În centrul oraşului s-a organizat un mare miting, iar cei prezenţi îi sărbătoreau pe ostaşii sovietici şi români.
În zilele următoare am primit răspunsul la scrisoarea pe care o trimisesem la Gheorgheni, lui Tanti Csergő, interesându-mă de mama şi de celelalte rude. Fosta noastră vecină îmi scria că, deocamdată, la Gheorgheni nu reveniseră decât câţiva bărbaţi evrei din detaşamentele de muncă şi o parte a familiei Szmuk, care fusese exceptată de la deportare, întrucât capul familiei era veteran din primul război mondial, decorat pentru faptele sale de arme. Se întorsese la Gheorgheni şi Tanti Lili Horváth, care supravieţuise la Budapesta. Însă nimeni nu se întorsese din familiile evreieşti, adunate în primăvara lui 1944 în ghetoul de la Reghin şi deportate la Auschwitz. Tanti Csergő îmi scria să vin la Gheorgheni, pentru că oricând pot găsi la ei un adăpost şi o farfurie de supă. M-am decis să plec acasă. Jóska şi Gyuri Bügler m-au condus la gară şi mi-au spus că dacă nu se întoarce nimeni din familia mea, să revin la Oradea, pentru că mă considerau sora lor. Am plecat la Gheorgheni pentru a aştepta acolo revenirea mamei mele dragi şi a rudelor.
Timp de câteva luni am aşteptat-o pe mama, plină de speranţă, întrebând de ea pe toţi cei care reveneau din deportare. Din păcate, nimeni
n-o întâlnise. În toamnă s-a spulberat nădejdea de a-mi revedea mama, dar şi aceea de a-mi reîntâlni măcar una din celelalte rude apropiate , peste treizeci la număr. Toate au pierit în deportare.
(traducerea din limba maghiară Andrea Ghiţă)