Motto: “Nu există district în toată Europa în care etniile să fie atît de amestecate ca în Banat”.
R.W.Seton Watson, Europe in the Melting Pot, Londra, 1919, p.337.
Într-un articol dedicat numelui regiunii, profesorul Martyn Rady de la School of Slavonic and East European Studies, University College of London, arată că originile aşa numitului Banat de Timişoara datează de la începutul secolului al XVIII-lea, când teritoriul situat între Mureş, Tisa şi Dunăre a fost revendicat deopotrivă de Imperiile Otoman şi Habsburgic. Denumirea „Banatul” sau, în germană, „Banat”, a fost folosită doar după cucerirea Timişoarei de către Eugeniu de Savoia în 1716. “Cea dintâi referinţă privind denumirea Banatul Timişoarei este consemnată într-o scrisoare către Hoffkammer din Viena, datată ianuarie 1717. La scurt timp după aceasta, numele apare în scrisorile diplomatice ale trimişilor britanici. În anul următor păcii de la Passarowitz, termenul a primit recunoaşterea oficială prin stabilirea organismului Banater Landesadministration (Administraţia regiunii Banat). Apoi, numele de Banat a devenit destul de comun pentru a se integra în titlurile regale şi imperiale” .
Denumirea de Banat a fost contestată de stările nobiliare maghiare, deoarece păstrarea ei ar fi demonstrat că regiunea nu a fost parte a regatului Ungariei. În 1741, Maria Theresia a promis reintegrarea Banatului în Ungaria, respectiv, absorbirea acestuia în administraţia civilă a comitatelor, transferul avînd loc în 1779, cînd părţile sudice ale Banatului au fost organizate într-o graniţă militară, formă administrativă valabilă pînă la 1872. Numele de Banat nu a mai fost uzitat de administraţia ungară între 1779 şi 1849, regiunea fiind împărţită în comitatele Timiş, Caraş-Severin şi Torontal .
Comparativ cu Transilvania – independentă în interior şi autonomă în politica externă – nobilimea din Banat dispăruse o dată cu ocupaţia turcă din anii 1551-1716. Aceasta a marcat o discontinuitate în istoriile socială şi politică ale regiunii şi a făcut ca organizarea Banatului să fi fost adesea distinctă în raport cu Ungaria şi Transilvania. Aşa se explică, o dată în plus, asumarea rolului de regiune de graniţă, ceea ce devine şi mai evident în vremea Habsburgilor.
Demografie specifică
Situaţia demografică aminteşte şi ea acest lucru. Colonizat în secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea cu populaţii de diverse origini, germană, slovacă, cehă, bulgară, franceză, italiană, spaniolă, maghiară, Banatul avusese şi atunci, şi mai tîrziu, o populaţie majoritară vorbitoare de română. Potrivit statisticii funcţionarului imperial Johann Jakob Ehrler, la 1774, şvabii-germani numărau 53.000 de locuitori; sîrbii şi grecii, 100.000; maghiarii şi bulgarii, 2400 ; evreii, 340; românii, 220.000 . După Francesco Griselini, autorul celei dintîi monografii dedicate istoriei regiunii şi publicată în anul 1780, sîrbii numărau 78.780 de locuitori; bulgarii, 8683 ; ţiganii, 5272 ; coloniştii germani, italieni şi francezi 43201 ; evreii, 353 ; românii, 181.639 .
Despre condiţia geografică transfrontalieră ce va contribui la definirea statutului social şi cultural al regiunii Banat aflăm şi din istoria regimentelor grănicereşti înfiinţate de Casa de Habsburg. Şi în acest caz, a fost vorba de o populaţie multilingvă, formată din români, germani, slavi, maghiari. Unul dintre cele mai importante regimente fusese acela al populaţiei româneşti din zona montană a regiunii, cunoscut sub numele de regimentul româno-ilir. La 1783, acesta număra 99 de sate cu 11.313 grăniceri valizi şi 4.561 semi-valizi, iar la 1791, 113 sate militarizate, cu 63.007 locuitori . La 1816, populaţia întregii graniţe militare bănăţene număra 91.207 români, 83.199 slavi, 14.523 germani, 2.849 maghiari, 1.114 de altă origine . Din punct de vedere confesional, populaţia Banatului montan avea următoarea componenţă: 168.403 ortodocşi; 18.139 catolici ; 6.136 reformaţi ; 191 evrei .
Spre deosebire de Transilvania, unde aristocraţia avea pondere numerică şi o mare putere politică şi economică, în Banat, în absenţa acesteia (dispărută în timpul stăpînirii otomane a regiunii, 1551-1716), Habsburgii avuseseră libertatea de a institui propriile lor politici sociale, economice şi educaţionale, stimulînd competiţia şi reuşind mai lesne şi mai devreme formarea celui dintîi segment al burgheziei. În mediile din sudul Banatului, geneza elitelor militare în rîndul populaţiei locale a fost relevantă în ordinea emancipării ţăranilor şi modernizării unui important segment al acestora. Înnobilarea mai multor membri de vază ai familiilor macedo-române, a ofiţerilor români cu merite deosebite în armata imperială şi a mai multor evrei ce contribuiseră la dezvoltarea comerţului a readus în atenţia bănăţenilor statutul social pierdut în secolul dominaţiei turceşti.
Precizările de mai sus nu mă împiedică să recunosc cum că ideea nobiliară revenise în viaţa societăţii bănăţene începînd cu secolul al XVIII-lea (cu anul 1780) . Fenomenul a fost posibil prin cumpărarea de titluri, cîteva sute la scara regiunii şi cîteva zeci în Timişoara. Noul segment social nu beneficia însă de privilegiile unei nobilimi de sînge, nu avea forţa politică şi administrativă comparabilă cu a predecesorilor şi nici autonomia financiară a aceleia din Transilvania. Nu era succesoarea noblimii medievale. Avusese loc însă o intervenţie demnă de reţinut în statuarea normelor de convieţuire, în instituirea reperelor culturale şi civice şi în promovarea economiei moderne. În anii 1840-1918, asemenea familii nobiliare se achitaseră admirabil în rolul burgheziei, ceea ce, uneori, îndreptăţeşte folosirea expresiei burghezie aristocratică. Refacerea traseului meandrat al familiei nobiliare Niámessny, întîlnirile ei cu diverse culturi, trecerile succesive dintr-o identitate într-alta, etc., i-a prilejuit lui Borsi Kálmán Béla redescoperirea unei istorii pe cît de fascinante, pe atît de plină de surprize.
Săptămâna viitoare – Complexele înţelesuri ale identităţilor locală şi regională
Deosebit de interesant. As indrazni totusi o comparatie cu alta provincie aflata mult trimp sub stapanirea habsburgica, Bucovina, in care existau cateva etnii (romani, ucrainieni, polonezi, germani, evrei, hutuli, rromi si altii), dar nimeni nu avea majoritatea. Ca sursa de informatie pot indica o carte aparuta recent – in urma cu cativa ani – in limba ebraica, autorul fiind regretatul istoric David Shaary.Cartea se refera la istoria evreilor din Bucovina in perioada interbelica, dar face observatii si asupra istoriei generale a Bucovinei in perioada habsburgica (1775-1918).
Cu prietenie si urari de succes,
Lucian-Zeev Herscovici
Referitor la Bucovina, cred ca informatia pe care o voi pune in discutie aici este cu totul inedita: in ultima perioada a Austro-Ungariei, primarul orasului Cernauti era ales succesiv in randurile celor patru nationalitati de baza din Bucovina: romani, germani, ucrainieni si evrei! Se pastra ordinea respectiva si toate cele 4 nationalitati urmau pe rand sa propuna primarii respectivi!
Acest amanunt il cunosc de la o doamna bucovineanca, fosta vecina a mea in Bucuresti, care a trait pana la varsta de 100 de ani! Am discutat cu dansa deseori, la o cafea, si trebuie sa spun ca eram fascinat de ceea ce povestea din tineretea ei.
Una din intrebarile pe care i le-am pus a fost: care a fost cel mai bun an din istoria Romaniei la Bucuresti?” Raspunsul ei a fost: anul 1926!