Controversa autonomiei pe criterii etnice durează în România de ani buni. Unul dintre cele mai populare argumente contra este următorul: “Europa nu sprijină autonomia teritorială pe criterii entice”. În alte variante se mai poate auzi şi “UE nu sprijină autonomia teritorială pe criterii entice” sau “În ţările europene/UE nu există autonomii teritoriale pe criterii etnice”.
În primul rând să clarificăm ce înseamnă autonomie teritorială pe criterii etnice. Autonomia teritorială pe criterii etnice presupune un teritoriu clar definit al unei ţări în care o etnie, alta dacât cea majoritară, este în majoritate, un teritoriu cu un ridicat nivel de autoguvernare care presupune pe lângă o autonomie administrativă, politică, etc. lărgită (depinde de caz) şi drepturi speciale lingvistice, culturale, educaţionale care au menirea de a conserva şi de a dezvolta cultura, identitatea minorităţii protejate prin această construcţie juridică.
Din start trebuie să ştim că nu există o reţetă unitară pentru autonomii teritoriale pe criterii etnice. Din definiţia de mai sus reiese că este o caracteristică comună, o cerinţă minimă în cazul unei astfel de autonomii existenţa unui teritoriu clar definit, a unei forme speciale de autoguvernare şi a unor drepturi lingvistice, culturale, educaţionale speciale acordate acestui teritoriu. Însă în cazul altor domenii ca: administraţie, justiţie, poliţie, transporturi, comunicaţii, protecţia mediului, economie, fiscalitate sau chiar politică externă proprie, drepturile conferite de statutul (constituţia) acestor regiuni diferă de la caz la caz.
Există în Europa teritorii autonome cu politică externă proprie (Insulele Aland), cu politică fiscală proprie (Ţara Bascilor) sau cu politică proprie în materie de transporturi şi comunicaţii (Catalunia). În general teritoriile autonome au parlament şi guvern propriu, care au puterea de a legifera şi în alte domenii decât cele importante din punct de vedere etnic. Drepturile conferite cum am spus diferă însă de la caz la caz. Puterea juridică a unei autoguvernări autonome are legătură de obicei cu circumstanţele politice în care s-au format, cu sistemul constituţional al statului în care se află şi cu puterea mişcării politice autonomiste.
Poziția UE față de autonomie
Întorcându-ne la enununţurile politice pompoase de la care am pornit: în primul rând, UE nici nu sprijină, nici nu este împotriva creării, existenţei unor autonomii teritoriale pe criterii etnice. Uniunea Europeană pur şi simplu nu are nimic de zis în acest sens, nici politic, nici prin aquis-ul comunitar (corpul legislativ comun al statelor membre). Din punctul de vedere al UE acordarea sau neacordarea unor autonomii teritoriale pe criterii etnice ţine de prerogativa exclusivă a statelor membre. UE recunoaşte întotdeauna fără rezerve existenţa acestor autonomii, în caz că ele s-au creat într-un stat comunitar. Exemple în acest sens sunt cele 16 autonomii de acest fel existente în ziua de azi pe teritoriul UE. Unele dintre ele au chiar acorduri proprii în unele domenii cu UE.
În al doilea rând, trebuie de asemenea clarificat faptul că nu există în UE şi nici în toată Europa o politică comună cu privire la chestiunea autonomiei, teritorială sau culturală, a minorităţilor. Deci nu există practic acele „standarde europene” în materie de autonomie invocate de fiecare parte, nici pro, nici contra. Standardele europene minime (!) în materie de protecţia minorităţilor sunt cele expuse de cele două documente adoptate în cadrul Consilului Europei (are 47 de membri, nu este organism UE): Carta Europeană pentru Limbile Regionale sau Minoritare (1992), şi Convenţia-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (1995). Aceste două documente, de altfel obligatorii pentru ţările care l-au ratificat (şi pentru România), discută în principal drepturi lingvistice, politice, culturale, de anti-discriminare în context de drept individual care poate fi folosit şi colectiv. Ele însă nu reglementeză dreptul la autonomii teritoriale.
Există un singur document european care discută despre posibilitatea acordării unor autonomii teritoriale pentru minorităţi. Acesta este faimoasa Recomandare 1201 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la drepturile minorităţilor, adoptată în 1993. Conceptul autonomiei cu privire la minoriăţi apare explicit în acest document în felul următor:
„În regiunile unde constituie majoritatea, persoanele aparţinând unei minorităţi nationale vor avea dreptul să dispună de administraţie locală sau autonomă corespunzătoare, sau de un statut special, conform situaţiei istorice şi teritoriale specifice şi în acord cu legislaţia naţională a statului”.
Acest document însă are numai valoarea juridică de recomandare, el nefiind obligatoriu în niciun stat membru al Consiliului Europei. Recomandarea în sine apare şi în tratatul bilateral româno-maghiar din 1996, însă cu menţiunea clară că părţile nu recunosc drepturi colective minorităţilor, menţiune inclusă la insistenţa României. Astfel acest faimos articol, deşi inclus în tratat ca anexă, nu a căpătat valoare juridică.
În Europa există state cu mare deschidere faţă de conceptul autonomiilor teritoriale etnice, de exemplu Spania, Italia, Finlanda, Belgia sau Regatul Unit şi există chiar şi state care nici măcar nu recunosc existenţa minorităţilor, de exemplu Grecia, sau până la adoptarea noi constituţii din iunie 2008, Franţa. Majoritatea statelor însă recunosc drepturi lingvistice şi culturale individuale (chiar şi folosite colectiv) ale minorităţilor, lucru care nu este discutat însă în acest articol, încercând să analizăm numai ideea autonomiei teritoriale.
Autonomii teritoriale formate pe criterii etnice, sau autonomii teritoriale care au primit şi lărgite prerogative etnice există însă în Europa în număr de 19. La acestea se pot adăuga după preferinţă şi cele 15 republici autonome formate pe criterii etnice de pe teritoriul european al Federaţiei Ruse (Adigea, Başchiria, Cecenia, Inguşetia, Ciuvaşia, Dagestan, Tatarstan, Kabardino-Balchiria, Calmâchia, Karaciai-Cerchezia, Karelia, Republica Komi, Mari El, Mordovia, Udmurtia).
Să vedem care sunt teritoriile autonome etnice ale Europei:
Belgia:
• Autonomia germanilor din Valonia. (Pentru detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: germanii
Danemarca:
• Insulele Feroe (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: feroezii
Finlanda:
• Insulele Aland (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: suedezii
Italia:
• Tirolul de Sud (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: germanii tirolezi
• Vallée d’Aoste (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: francezii, provansalii
• Friuli-Venezia Giulia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: friulii
Rep. Moldova:
• Găgăuzia (pentru detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: găgăuzii
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord:
• Scoţia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: scoţienii
• Ţara Galilor (Wales) (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: galezii
• Irlanda de Nord (detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: irlandezii, Ulster Scots
• Insula Man (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: manxii
• Insula Guernsey (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: guernésiais, francezii
• Insula Jersey (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: jèrriais, francezii
Serbia:
• Voivodina (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: maghiarii, românii, slovacii, coraţii, rusinii
Spania:
• Ţara Bascilor (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: bascii
• Catalunia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: catalanii
• Galiţia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: galiţienii
• Comunitatea Valencia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: catalanii valencieni
Ucraina:
• Crimeea (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: ruşii, tătarii
De asemenea în Europa există două state federale care sunt formate din etnităţi autonome formate pe baze etnice:
Belgia:
• Flandra (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: flamanzii neerlandofoni
• Valonia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: francezii valoni
Bosnia-Herţegovina:
• Republica Srpska (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: sârbii
• Federaţia Bosniei şi Herţegovinei (detalii pe pagina Wikipedia: ) – – minoritatea care constituie entitatea: bosniacii musulmani, croaţii
Pe continentul European există deci 19 teritorii autonome etnice, 4 teritorii autonome etnice constituitoare de stat şi 15 republici autonome etnice ruseşti. Chiar dacă lăsăm Federaţia Rusă deoparte din cauza sistemului statal diferit, tot putem zice că în Europa există un total de 23 de autonomii teritoriale etnice, din care 17 pe teritoriul UE.
Concluzionând: autonomia teritorială pe criterii etnice nu este străină nici de continentul european, nici de Uniunea Europeană. Deşi nu există în momentul de faţă standarde europene în materie de drepturi colective, nici în aquisul comunitar nici în acorduri internaţionale continentale, există o serie de ţări, mai ales în Europa de Vest, care sprijină aceste forme de autonomie şi care astfel pot prezenta întregului continent exemple pozitive în reglementarea statutului unor minorităţi cu un număr mare şi cu un grad avansat de organizare politică şi culturală.
Felicitari domnului Czika Tihamer pentru acest articol!
In mare parte datele prezentate sunt corecte. Totusi trebuie sa fac cateva observatii. Intre statele care sunt prezentate ca avand o comportare si o atitudine „corecta” fata de minoritati, sunt si cazuri in care lucrurile stau pe dos.
De exemplu, cazul Serbiei: este adevarat ca in Voivodina atat limba maghiara cat si limba romana sunt considerate limbi oficiale. Numai ca in Voivodina procentul populatiei romanesti este de ordinul procentelor si bineinteles ca nu exista nici macar vreo intentie de autonomie (nici nu e cazul).
In schimb, tot in Iugoslavia, in Valea Timocului, exista cel putin 300.000 romani carora nu li se recunoaste nici macar dreptul de a tine slujbe in limba romana in bisericile lor! Cu atat mai putin vreo forma de independenta sau de pastrare a identitatii nationale! Trebuie sa adaug ca ei sunt considerati „vlahi” (adica aromani din sud) iar nu romani, desi originea lor este romaneasca din nord, fiind parte a grupului lingvistic major romanesc. Ba mai si au (multi dintre ei) nume foarte sugestive: Ionescovici, Popescovici, Vasilescovici! Au fost nevoiti sa-si adauge cozi la nume!
Sau in Grecia, in provincia Tesalia, unde exista acum vreo 300.000 de aromani si megleno-romani: ei sunt considerati greci de guvernul Greciei. Adica nu exista alte nationalitati in Grecia in afara grecilor! Un antropolog maghiar a facut haz de „grecismul” lor, spunand: „daca limba vorbita de aromani este greaca, atunci nu ma mai indoiesc ca romanii din Transilvania vorbesc limba… daca”. Iar dupa razboi li s-a spus bulgarilor si romanilor din Grecia: daca nu va considerati greci, luati-va bagajele si carati-va din Grecia! Stiu acest lucru de la cetateni bulgari.
Despre situatia din Crimeea nu as discuta deloc, deoarece toti stim cat de protejati au fost tatarii de acolo cand au fost transportati in Siberia (de Stalin), si au fost inlocuiti cu rusi. Cat despre „minoritatea rusa”, cunoastem prea bine in afara de cazul Crimeei, cazul Basarabiei, unde desi rusii alcatuiesc sub 6% din populatie, ei domina totul. Chiar si Gagauzia reprezinta tot o enclava ruseasca, nefiind menita sa promoveze limba gagauza ci limba rusa. Limba „oficiala” din Basarabia se numeste „limba de stat” iar cei care spun ca vorbesc romaneste au de patimit destule.
Nu vreau sa intru in alte amanunte; am vrut doar sa subliniez ca exemplele din fosta URSS si din fosta lume comunista si chiar din alte state nu au nici o valoare, cand stim care este realitatea.
Dar asta nu inseamna ca eu condamn autonomia locala. Desi as vrea sa adaug ca viziunea Ungariei este oarecum diferita: multi maghiari considera ca minoritatea maghiara din Romania va contracara depopularea Ungariei, ajutand economia maghiara. Cred ca stiti despre ce vorbesc; nu e nevoie sa dau citate.
Anton,
Ca unul care a fost în estul Serbiei în 1998 si am realizat o emisiune despre populatia românofona de acolo, pot sa-ti spun ca „cel putin 300000 de români” este wishful thinking.
O minoritate a acestora se declara români – majoritatea îsi spun vlasi – vlahi si doar o parte dintre ei vorbesc limba vlaha, care este un dialect al limbii române, dar crede-ma te rog ca nu e usor de înteles. Restul sunt asimilati.
Acelasi lucru se întâmpla în Macedonia, ca sa nu mai vorbesc în Grecia, unde nici macar nu sunt recunsocute minoritatile.
Da, am vazut un reportaj tv despre vlahii din Grecia, aici in America. Era vorba despre satele de munte din Tesalia. Cineva vorbea „armaneste”; eu intelegeam ce spune, (de exemplu ii spunea bunicii sale mam’mare)dar el sustinea ca armanii sunt greci „care vorbesc limba latina”. Intre latina si armaneasca e o distanta de la pamant la cer. Iar in Tesalia, cum mi s-a confirmat si de catre bulgari, politica Greciei dupa razboi a fost de a cere celor care nu se declara greci sa-si ia geamantanul si sa plece.
S-a facut mare publicitate in presa cand intr-o biserica din valea Timocului cineva a cerut ca popa sa vorbeasca romaneste. Dar exista situri romanesti din Valea Timocului, unde ei isi expun doleantele. Si eu am cunoscut romani timoceni; ce-i drept foarte inculti. Dar ei se considerau romani (tzarani). Sub acest nume apar cateva zeci de mii de minoritari din Sarbia: tzarani.
Da, e vorba de preotul Boian Alexandrovici de la Malainita
http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/09/050916_malainita.shtml
dar ai impresia ca sunt multi ca el?