Ca să-mi dovedesc că sunt independent, sigur de mine,
Sculptez un cal dintr-o rădăcină de nuc.
Tata curăţă curtea.
M-am ascuns în spatele casei între brusturii reci cu frunze mari, groase.
Burcuş cu prietenii lui se hârjonesc, latră.
Miroase a lături, a urină.
Mama mă priveşte nepăsătoare.
Ştiam, nu-i place că stau singur, izolat de fraţi, de prietenii de la şcoală.
S-a prefăcut că nu bagă de seamă.
Cel mai greu a fost la copite.
Erau prea mici, prea fine, iar briceagul era cam tocit.
Le-am vopsit cu cerneală roşie.
Ca atunci cu Elena în luncă, în seara când au plecat cazacii.
Dar ce, parcă ea mai ţine minte?
Vecinul Hosu trece pe uliţă; îi înjură pe şefii de la judeţ.
I-au tăiat autorizaţia la atelierul de cazane şi plite.
„Ce faci acolo măi, drace?”
„Fac un cal bade Ioane, că noi nu avem.”
„Da’ la ce-ţi trebuie, puiule?
Nu ţi-a spus taică-tău că ăştia omoară caii, să facă loc la tractoare?”
Coada nu mi-a ieşit aşa cum aş fi dorit; era prea scurtă.
Aş fi vrut să fie o coadă lungă, stufoasă.
Smărăndiţa s-a apropiat tiptil, mi-a pus mâna pe spate.
Ce ştie ea ce este un cal?
Ea cu păpuşile, cu pisicile, cu oglinda.
A plecat fără să spună ceva; mi-a părut bine că am rămas singur.
„Mamă, bădia ciopleşte un cal.
Arată ca unul adevărat, dar are copitele roşii.
Nu vorbeşte cu mine; ciopleşte şi tace.”
Seara la culcare mi-am luat calul lângă mine în pat.
„Vedeţi să nu vă zgâriaţi cu drăcovenia aia la noapte.
Şi înveliţi-vă bine.”
„Doar noaptea asta, mamă. De mâine o să-l ţin legat la iezle în grajd.!
Dan David, Los Angeles, aprilie-15-2007.