Gabriela Massaci și Horia Roman Patapievici inaugurează sala “Constantin Brâncuși ” la ICR LondraCum să promovezi cultura română pe plan internațional – iată o dilemă cu care s-au confruntat și încă se confruntă oficialități române din domeniul cultural. În cursul săptămânii care a trecut, această cultură a fost prezentă la Londra, la Târgul de carte – Bookfair, precum și la Institutul Cultural Român (ICR), unde a fost inaugurată o expoziție de fotografii despre sculptorul Constantin Brâncuși.
La Bookfair, unul dintre cele mai mari din lume, la standul României, a avut loc o discuție pe marginea cărții scrise de Jessica Douglas-Home “A fost odată în alte vremuri”, discuție moderată de președintele ICR, Horia Roman Patapievici, la care au participat pe lângă autoare alți doi buni cunoscători ai României încă de pe vremea comunismului, politologul Mark Almond și medicul Anthony Daniels.
În ziua următoare, la sediul ICR Londra, a fost inaugurată sala de expoziții Constantin Brâncuși. A fost prezentă și a ținut o scurtă alocuțiune Sanda Miller, critic de artă și unul dintre cei mai mari experți în opera sculptorului român care a trăit în Franța. La un moment dat, cineva din audiență a ținut să o corecteze pe Sanda Miller, care pronunța “Brancusi” și nu “Brâncuși”. După un moment de jenă, doamna Miller a explicat că aceasta este pronunția numelui care l-a consacrat pe marele sculptor.
Am stat de vorbă cu președintele ICR pe care l-am întrebat dacă s-a depășit faza provincială în promovarea culturii române peste hotare.
Horia Roman Patapievici: Da, s-a depășit și ăsta a fost unul dintre obiectivele pe care ni le-am propus.
Și care e rețeta, pentru că nu numai cultura românească are nevoie de așa ceva.
Rețeta e foarte simplă: trebuie să ai un om bun ca director al Institutului. Trebuie ca acest om să-și reflecte competența în capacitatea de a pătrunde pe piața culturală. Trebuie să te duci la evenimente culturale, trebuie să interacționezi cu oameni de tipul tău – directori ai institutelor culturale, responsabili de proiecte culturale în zona cu pricina, te faci cunoscut și asta o faci prin anumite evenimente pe care le construiești.
Dar știi, aici e o mare problemă: am remarcat că românii nu strălucesc la capitolul relații publice…
Gabriela Massaci vine de la British Council și experiența ei de acolo se simte. La New York o am pe Corina Șuteu, care vine din zona managementului cultural, ea a condus teatrul Mundi, a pus pe picioare o instituție de învățământ, ECUMEST, este un om care se pricepe. Iar cei care vin din alte zone învață să se priceapă, confruntându-se cu mediul de acolo. Deci la întrebarea ta, Petru, ce s-a schimbat cu adevărat, este felul de a privi prezența noastră. Încercăm să ne afirmăm nu cu o agendă care e tipică naționalismului românesc de totdeauna, care este “noi, cu valorile noastre naționale”, ne suim pe o tribună și începem să ne batem cu pumnii în piept, iar lumea trebuie să se extazieze de prestația noastră. Nu, suntem niște oameni ca toți oamenii, o cultură ca toate culturile…
Mai degrabă mică, cum spunea Cioran, nu?
Dacă ești obsedat de ce-l obseda pe Cioran și anume să aibă o Românie cu populația Chinei și cu destinul Franței, atunci da, suntem o cultură mică. În termeni culturali, adică în termeni de valori, mic și mare nu-și are sensul, ci afirmat și neafirmat. “4-3-2” de exemplu, filmul lui Cristian Mungiu care a luat Palme d’Or la Cannes, vine dintr-o cultură, din sensul lui Cioran, mică, dar dintr-un alt punct de vedere vine dintr-un tip de cultură care imediat a atras atenția și e cerut, odată ce s-a afirmat.
A propos de ce ceea ce s-a întâmplat în seara aceasta, e mai important să pronunțăm “Brancusi” decât să pronunțăm “Brâncuși”, dacă miza e promovarea culturii române…
Eu cred că trebuie să respectăm ceea ce deja s-a încetățenit. În Franța dacă pronunți “Cioran” cu “ci” și nu cu “si” nu te înțelege nimeni. Dacă pronunți “Ionescu” și nu “Ionesco”, e disonant, cu sugestie … dar “Eliade”, mai degrabă decât Eliad. Brancusi așa s-a impus și ca atare respectăm acest lucru, dar în Italia sau Spania nu încurajez pronunția franceză pentru Cioran ci pronunția românească și ei așa pronunță. Prin urmare, dacă a apucat să se încetățenească, îi spunem așa, dacă nu, trebuie pronunțat așa cum se pronunță în țara de origine. E o formă de cosmopolitism să respecți pronunțiile.
Aș vrea să revenim la discuția de la London Bookfair, pe marginea cărții Jessicăi Douglas-Home. Uneori am impresia că sunt străini, în speță englezi, care țin mai mult România decât românii. Nu ți pare, câteodată?
Felul în care ei țin la România este mai eficace decât felul în care românii țin la România. Dacă ar fi sub specie eternă să aduc obiecții naționalismului românesc, nu este că e naționalism, ci că este completamente contra-productiv, nu își slujește obiectivele. Occidentalii care ne iubesc o fac într-un fel în care ne promovează și într-un fel ne restituie propriei noastre esențe mai bine decât știn noi s-o facem.
Ce trebuie să învățăm de la acești occidentali, din felul în care iubesc ei România?
Eficacitatea.
Bun, asta e o noțiune foarte abstractă, dar concret?
Concret este asta: ești îndrăgostit de România, trebuie să ai o cale practică de a o face. Bunăoară, Jessica Douglas-Home este îndrăgostită de patrimoniul țărănesc. Cum face asta? A pus pe picioare o fundație care întreține ori renovează elemente ale patrimoniului țărănesc din Ardeal. Ei îi plac elementele maghiare și săsești din Ardeal care după părăsirea în masă de către germani a României au rămas în paragină, ori au fost luate în pradă de diferite comunități rome, care le-au adus într-o stare de distrugere cvasi-totală sau se distrug prin nefolosire, prin părăsire, or Jessica Douglas-Home a pus pe picioare o fundație care se ocupă de întreținerea acestui patrimoniu.
Noi românii ne mulțumim să spunem “Avem un extraordinary patrimoniu” și nu mai facem nimic. Asta e diferența. Eficacitatea e ceva foarte practic. Bunăoară, dacă mie-mi place literatura română în poziția în care sunt nu este suficient să spun că-mi place și să mă bat în piept în parlament spunând că avem cea mai bună literatură din sud-estul Europei, ci trebuie să fac ceva fără să trăncănesc. Adică: să identific o editură pe care am convins-o că scriitorii noștri sunt buni, editura occidentală vrea să publice astfel de lucrări și pentru că sunt în poziția de a conduce ICR-ul să imaginez programe care să facă posibil acest lucru.
Pe mine nu mă auzi ținând tirade naționaliste, dar practic fac mult mai mult decât naționaliștii români.
Am scris un articol în revista ACUM care se numea “Patriot sau patriotard?”, nu crezi că asta este de fapt problema?
Sigur că da. La noi a fi patriot a fost identificat cu adoptarea unui anumit limbaj, unui anumit tip de discurs și un fel de aderență retorică la marile valori naționale, în timp ce occidentalii de care ai pomenit își concep patriotismul mai degrabă sub raport practice, sub raportul inventării unei politici care să promoveze valorile sub care se recunosc.
Am avut o experiente organizand zilele de cultura a Romaniei, expozitie a cartilor in romana, festivaluri „Martisor” la nivelul orasului, am editat o carte foarte foarte frumoasa „Abeceu muzical al limbii romane pentru toti” in stil folkloric in cintece si al. Din pacate pina in ziua de azi nu am fost recunoscuti de Guvernul Romaniei fiindca noi sintem romani din Basarabia, romanii din Bucovina (Ucraina) si foarte putini romani din Romania care traesc cu traiul de mult in Letonia. Insa noi sintem patrioti si cu credere mare ca in viitor o sa ne atirnam cu mai multa stima si respect unul fata de altul. Cultura si traditiile romanesti nu pot sa fie in politica.
Dle Clej,
Mi-ati anuntat interviul cu dl Patapievici care este bun ca intotdeauna iar dvs il secondati foarte bine
Deci mi-a placut tot ce am citit.
Desigur ca daca tin cont de ce mi-ati scris ieri:”De altfel, veti putea citi un interviu cu Patapievici în care face tandari acest nationalism gretos.”, inteleg ca dvs considerati ca acest interviu, respectiv raspunsurile dlui Patapievici sustin afirmatia dvs, dar eu cred ca dl Patapievici nu ar putea si nici nu ar dori sa indice cu acest termen pe care-l folositi, pe cei pe care dvs ii considerati astfel pe aici, ca doar de asta vorbim, eu banuind din cate mi-ati spus va pentru dvs sunt un exponent al acestui tip de comportament „nationalist-ortodoxist gretos”.
O sa caut daca am timp, citate din articolele dlui Patapievici care sa descrie mai clar ce intelege dsa printr-o eventual astfel de notiune.
In interviu dansul se refera la nationalismul demagogic ineficient si, eventual in sprijinul celor sustinule de dvs ar putea fi aduse urmatoarele pe care le voi analiza:
„Încercăm să ne afirmăm NU cu o agendă care e tipică nationalismului românesc de totdeauna, care este “noi, cu valorile noastre nationale”, NE suim pe o tribună si începem să ne batem cu pumnii în piept, iar lumea trebuie să se extazieze de prestatia noastră. Nu, suntem niste oameni ca toti oamenii, o cultură ca toate culturile…”
Nimeni din cei ce au postat pe aici nu intra in categoria criticata de dl Patapievici si daca gresesc as dori un exemplu nu in afirmatiile si interpretarile dvs ci in spusele acelora.
Personal sunt de acord cu modestia si bunul simt recomandat de dl Patapievici si de exemplu Vadim este unul care le incalca, si in general acestia se intalnesc in zona fostilor national comunisti sau in familiile lor, care in fals au inlocuit componenta comunista confiscand ortodoxismul, care nu este o religie polemica, si au facut ce este cu adevarat de criticat, nationalismul -ortodoxist al lor nu al unora ca Dan Puric.
„E o formă de cosmopolitism să respecti pronuntiile. ”
Desigur, subscriu si de mult ma port astfel, in Romania zic Brancushi si in alta parte zic Brancusi.
Referitor la strainii care indragesc Romania:
„Felul în care ei tin la România este mai eficace decât felul în care românii tin la România. Dacă ar fi sub specie eternă să aduc obiectii nationalismului românesc, nu este că e nationalism, ci că este completamente contra-productiv, nu isi slujeste obiectivele. Occidentalii care ne iubesc o fac într-un fel în care ne promovează si într-un fel ne restituie propriei noastre esente mai bine decât stim noi s-o facem.”
„Pe mine nu mă auzi tinând tirade naționaliste, dar practic fac mult mai mult decât nationalistii români.”
Are dreptate, sunt multi care se opresc la vorbe, la echipa de fotbal etc si putin cei care ca dl Patapievici servesc Romania prin ceea ce fac, caci face bine si eficace.
„Dl Clej: Am scris un articol în revista ACUM care se numea “Patriot sau patriotard?”, nu crezi că asta este de fapt problema?
Raspuns: Sigur că da. La noi a fi patriot a fost identificat cu adoptarea unui anumit limbaj, unui anumit tip de discurs si un fel de aderentă retorică la marile valori nationale, în timp ce occidentalii de care ai pomenit îsi concept patriotismul mai degrabă sub raport practic, sub raportul inventării unei politici care să promoveze valorile sub care se recunosc. ”
Absolut de acord si cu intrebarea si si cu raspunsul.
dlui Clej.
Am citit acum si articolul referit de dvs si nu am nimic a spune contra , total de acord dar nu inteleg atunci de ce atata infierbantare si graba de a vedea peste tot din acestia.
Stiti ce i-a raspuns Eminescu lui Maiorescu cand acesta cu spiritul lui riguros (uneori rigorist) deplangea infierbantarea, exaltarea latinistilor ardeleni: lasa-i in pace ca-si iubesc cu adevarat tara si vor si chiar ii fac mult bine .
In concluzie singura problema, este cu ce umplem continutul notiunilor pe care le utilizam si nu cred ca dl Patapievici le da un continut indicat de excesul de corectitudine politica, caci in subtext, de aici provine si interventia mea de aici.
felicitari pentru interviu, care denota o gandire „outside the box”. Imi place ca v-ati gandit la propuntia numelor romanesti in strainatate -nu stiu sa mai fi pus cineva intrebarea asta intr-un interviu si toturi este o chestiune de bun simt.
(“În Franța dacă pronunți “Cioran” cu “ci” și nu cu “si” nu te înțelege nimeni. Dacă pronunți “Ionescu” și nu “Ionesco”, e disonant, cu sugestie … dar “Eliade”, mai degrabă decât Eliad. Brancusi așa s-a impus și ca atare respectăm acest lucru, dar în Italia sau Spania nu încurajez pronunția franceză pentru Cioran ci pronunția românească și ei așa pronunță. Prin urmare, dacă a apucat să se încetățenească, îi spunem așa, dacă nu, trebuie pronunțat așa cum se pronunță în țara de origine.”)
Ucraina si Rusia emit paşapoartele cu numele titularilor si ale localităţilor transcrise după principiul sonor conform limbii engleze. In rezultat la toate posturile de radio si televiziune din lume nu auzi un nume de persoana sau de localitate ucraineana sau rusa citit sau pronunţat stâlcit.
O alta provocare pentru limba romana o constituie internetul. Unii scriu confuz fără diacritice, alţii folosesc combinaţiile de transcriere din alte limbi,ca bunăoară in limba aromâna, dar acestea sunt nişte soluţii individuale.
Daca Academia Romana inca mult timp va trece cu vederea peste aceste noi realităţi lingvistice, atunci s-ar putea întâmpla ca Academia de Ştiinţe a Moldovei sa fie mai receptiva si sa facă prima modernizările de rigoare ale alfabetului de acolo.