\”O cercetare a istoriei contorsionate a acestui teritoriu ne ajută să înţelegem originile acestei confuzii legate de identitatea moldovenească… Problemele identităţii moldoveneşti trec dincolo de geografie şi cetăţenie; ajung chiar la nivelul limbii şi al conştiinţei\”.
(Louis O’Neil, „The World Street Journal”, 21 aprilie 2009)
Poticnirea Bruxellesului pe Prut
Măcinată de propriile crize şi neputinţe, Europa instituţională demonstrează astăzi că nu doreşte să intre în nicio bătălie majoră în numele vecinătăţilor ei. Vrea stabilitate, nu extindere. Din această perspectivă, Summitul Parteneriatului Estic (PE) de la Praga este un veritabil test. RM va fi, după toate aparenţele, invitată. Dar ce va reprezenta asta? O victorie a diplomaţiei de la Chişinău? Nu. Dimpotrivă! Invitarea Chişinăului în PE – alături de state şi lideri pentru care democraţia este doar un decor – spune multe. RM e plasată, ferm şi deliberat, în cadrul acestui pachet fără şanse de integrare. Un stat latin, cu proximitate euroatlantică, care vorbeşte o limbă oficială a UE, cade acum de pe harta Europei şi rămâne în zona gri a integrării fără europenizare şi stabilităţii fără dezvoltare. Asta înseamnă, de fapt, invitaţia RM la Summitul de la 7 mai. De azi înainte, Moldova nu se va mai compara cu România sau statele baltice, ci cu Belarus, Armenia sau Azerbaidjan.
Moldova cade de pe hartă. Dar cetăţenii ei?
În faţa acestei crase lipse de proiect faţă de RM, poziţia României, exprimată prin discursul preşedintelui Băsescu, pivotează în jurul ideii de cetăţenie română. Subiectul – ştim asta – stă deseori sub semnul unor distorsiuni sau clişee. Doar un exemplu, din multele care stau la îndemână şi care arată cât de falsă este percepţia noastră faţă de asumările identitare din RM. În cadrul Barometrului de Opinie publică (IMAS – IPP), fiind întrebaţi care e motivul principal pentru care intenţionează să obţină sau deja au obţinut cetăţenia română, 48,5% din respondenţi au răspuns că au nevoie de cetăţenie pentru a se deplasa liber în România, 32% – pentru că se simt români, 10,2% – pentru a se putea deplasa liber în UE şi doar 7% – pentru a pleca să muncească peste hotare. Asta spun cifrele. Problema este următoarea: de ce percepţia publică este astăzi dominată de ideea că basarabenii vor cetăţenia (doar) pentru a pleca în Occident? Pe ce se bazează această idee? Că există o asemenea opţiune este evident. Dar că ea este unică sau chiar dominantă, nu. În esenţă, chestiunea acordării cetăţeniei nu este încorsetată de niciun aquis communitaire (după cum arată istoria UE sau recenta decizie a Franţei de a modifica procedurile de acordare a cetăţeniei). Cu toate acestea, este nevoie ca măsura să fie bine şi convingător argumentată, iar clişeele – eliminate.
Nu este doar o problemă naţională
Primul clişeu legat de acordarea cetăţeniei este naţionalizarea excesivă a acestui gest. Problematica acordării cetăţeniei române pentru cetăţenii RM trebuie pusă în contextul europenizării RM, ca o soluţie eficientă pentru obţinerea acestui obiectiv. Acordarea cetăţeniei române, implicit europene, va induce o dinamică în interiorul societăţii din RM care, din păcate, acum nu există. Şi nu se vede deocamdată de unde ar apărea ea… E vorba despre acel factor dinamizator ce mişcă societatea sau generează o tensiune pozitivă în interiorul ei. Cineva cu paşaportul românesc în buzunar e mult mai relaxat – psihologic, înainte de toate – pentru viitorul lui şi al copiilor săi. O parte din timorarea pe care o poate resimţi cineva în raport cu autorităţile, instituţiile şi birocraţia de stat – fie că este om de afaceri, intelectual, mic întreprinzător – dispare ori se diminuează semnificativ. Orice s-ar întâmpla, el ştie că există o protecţie – element care funcţionează, într-o primă instanţă, la nivel psihologic. Şi care nu trebuie neglijat nici la Chişinău sau Bucureşti, dar nici la Washington sau la Bruxelles, în condiţiile în care s-au înregistrat atâtea proiecte eşuate aici, iar europenizarea şi modernizarea merg atât de dificil…
Nu „goleşte” R. Moldova
Al doilea clişeu ideologic este cel după care acordarea cetăţeniei române ar „goli” RM. Şi, implicit, s-ar repopula acest teritoriu cu slavi, în special, ruşi. Afirmaţia este aberantă, nu doar pentru că nimeni nu a făcut o demonstraţie legată de ce anume ar genera un „exod” al ruşilor acolo, dar şi pentru că statisticile din anii trecuţi arată limpede că aşa ceva nu există. Dincolo de aceste argumente, afirmaţia că cetăţenia română goleşte RM este o eroare. Nu cetăţenia goleşte RM, ci mecanismul vizelor generează, mai degradă, aşa ceva! Având cetăţenia, problema respectivei persoane nu mai este cum să plece mai repede din RM, dacă vrea să facă asta, căci obsesia plecării în Vest nu se mai pune. Poate pleca oricând. Prim urmare, chiar şi când pleacă să muncească, este mult mai probabil să se întoarcă acasă şi să încerce să trăiască european acolo, chiar să clădească o afacere, decât să se stabilească undeva în Occident sau în România cu ipoteza revenirii cândva, nu se ştie când. Această protecţie psihologică nu o are posesorul (doar) de viză pentru UE – o viză ce nu se obţine uşor şi care, odată obţinută, nu ai întotdeauna garanţia că va fi obţinută şi a doua oară. La care se adaugă şi procesul umilitor în care eşti implicat de fiecare dată când aplici, oriunde aplici.
Nu are legătură cu problema transnistreană
Al treilea clişeu este faptul că cetăţenia română ar periclita soluţionarea problemei transnistrene. Iarăşi eroare! Dacă dăm înapoi filmul evoluţiilor acestui conflict, vom vedea că problematică cetăţeniei române nu a jucat niciun rol. Cei care insistă, totuşi, asupra acestui lucru ar trebui să ne explice cum se face că, deşi poziţia pro-rusă de după 2001 a preşedintelui Voronin şi a PCRM a coincis, practic, cu perioada în care acordarea cetăţeniei române a fost blocată, nu s-a sesizat niciun progres în soluţionarea conflictului transnistrean? Pentru că ar fi fost îndeplinite toate condiţiile, în această perspectivă: pro-rusism şi anti-occidentalism din punct de vedere politic la Chişinău şi, concomitent, decuplarea de România, inclusiv prin stoparea procesului de acordare a cetăţeniei. Şi rezultatul a fost nul. A lega acordarea cetăţeniei române de soluţionarea conflictului transnistrean e o ţintă falsă. În plus, faptul că Tiraspolul s-ar opune unui asemenea gest este iarăşi irelevant.
Dacă ar fi să construim politici euroatlantice exclusiv pe ce spune Igor Smirnov, ar trebui, ca prim lucru, să schimbăm formatul de negocieri în chestiunea transnistreană. Titlul de personae non-gratae în Transnistria aplicat de liderul nerecunoscutei republici ambasadorilor SUA şi al Cehiei din RM, precum şi reprezentantului UE pentru RM, a dat un semnal clar: SUA şi UE nu au ce căuta (nici) la tratative.
„Problema transnistreana” a fost tzinuta pe tapet pe post de strigoi pentru a impiedica unirea Basarabiei cu Romania. Stratagema a reusit si unii basarabeni incep (cam tarziu ce-i drept) sa inteleaga ca inca din 1990-91 aceasta problema a fost rezolvata de armata a 14-a sovietica, respectiv ruseasca. Chiar si dupa decesul generalului sovietc/rus Lebedev, aceste unitati armate au ramas in Transnistria si nu vor mai pleca de acolo.
Ce s-ar fi intamplat daca RM facea abstractie cu 18 ani in urma de aceasta falsa problema? In 1990-91 situatia Basarabiei era mai buna decat a Romaniei. In Basarabia nu a existat foametea lui Ceausescu, care a preferat sa-si faca castele si canale decat sa hraneasca copiii Romaniei.Acum, PNB al Romaniei este de 4-5 ori mai mare decat cel al RM.
Fara aceasta problema inexistenta, RM ar fi putut fi azi la nivelul Romaniei, daca ar fi preferat unirea.
Anton,
Nu numai Moldova, ci si Anhazia, Osetia sau Nagorno Karabah au fost pregatite din vreme. Nu e nevoie sa le spui tu moldovenilor, stiau cu mult inaintea ta.
Pe general il chema Lebed, nu Lebedev, dar nu asta-i problema.
Îmi aduce aminte de un interviu la BBC al lui Mircea Snegur, presedintele de atunci al RM, care spunea ca URSS si apoi Rusia nu ar fi acceptat în niciun caz o Unire, iar starea de spirit a populatiei nu a fost niciun moment majoritar pro-unionista.
Cât despre biata armata moldoveneasca, ea a cazut în capcana întinsa de Rusia în 1992, așa cum au cazut si georgienii în vara lui 2008.
Anton,
Nu numai Transnistria, ci si Abhazia, Osetia de sud sau Nagorno Karabah au fost pregatite din vreme. Nu e nevoie sa le spui tu moldovenilor, stiau cu mult inaintea ta.
Pe general il chema Lebed, nu Lebedev, dar nu asta-i problema.
Îmi aduce aminte de un interviu la BBC al lui Mircea Snegur, presedintele de atunci al RM, care spunea ca URSS si apoi Rusia nu ar fi acceptat în niciun caz o Unire, iar starea de spirit a populatiei nu a fost niciun moment majoritar pro-unionista.
Cât despre biata armata moldoveneasca, ea a cazut în capcana întinsa de Rusia în 1992, așa cum au cazut si georgienii în vara lui 2008.
La baza acordarii cetateniei romane pentru basarabeni se afla un principiu corect: lichidarea consecintelor pactului Molotov-Ribbentrop. Dealtfel, acest pact a fost oficial condamnat pana si de Sovietul Suprem (Parlament) al fostei URSS.
Or, sa recunoastem, daca pentru Republicile Baltice, Pactul acesta nu mai are efect, pentru cetatenii Republicii Moldova efectele sunt pe fata.
Solutia ideala (mai aproape de realitate, daca vreti) ar fi integrarea Republicii Moldova in UE.
Dar daca aceasta nu se prea vede la orizont, cetatenia romana pentrui basarabeni e solutia cea mai buna.
Trebuie sa va contrazic (din nou ) domnule Clej , in perioada 1989-1992 opinia cvasi generala a populatiei in Basarabia era pro unionista .Acest lucru este ilustrat de sustinerea si procentul mare de voturi de care s-a bucurat Frontul popular care avea pe agenda sa si o eventuala unire dar mai ales apropierea ( mai ales din punct de vedere al identitatii culturale) de Romania.Din pacate in acele vremuri in Romania opinia publica nu era la curent cu aceste lucruri, mass media de la noi ( prea putin libera si echidistanta
) ocolind (nu stiu daca voit ) evenimentele care se produceau dincolo de Prut.Romanii atunci erau preocupati de alte chestii , se uitau la televizor cum se bat ungurii cu romanii la tirgu mures sau cum ii bat minerii pe studenti in Bucuresti.Astea erau spectacolele pe care li le servea dl Ilievski ( pardon iliescu) care in mod sigur nu avea pe agenda lui unirea.
Domnule Solovăstru, puteți să mă contraziceți, dar nu prea ați nimerit-o.
Până la 27 august 1991 Republica Moldova era parte a URSS, iar Frontul Popular nu era unul și același cu partidul Frontul Popular, ulterior Frontul Popular Creștin Democrat, azi Partidul Popular Creștin Democrat.
Inițial Frontul Popular era o mișcare politică, existentă în majoritatea republicilor unionale, de inspirație gotbaciovistă, din care s-a desprins un partid unionist puternic minoritar.
Ce a împiedicat Parlamentul Republicii Moldova, dacă sentimentul unionist era majoritar, să declare unirea după 27 august 1991?
Cred că ar fi mai bine să nu mai faceți speculații din acestea, mai că la 6 martie 1994, la sondajul La Sfat cu Poporul (un cvasi referendum) 94% din populație a votat în favoarea unui stat independent. Astea sunt fapte, nu speculațiile dumneavoastră.
D-l Clej are dreptate. Mereu aud ca noi statul roman am pierdut o cazie de a aduce Basarabia la patria mama. Fals! Basarabenii au vrut independenta dar nu unire! Nu au vrut sa fie cetateni de categoria a doua cum au fost inantasii lor in Romania interbelica. Basarabenii nici in perioada interbelica nu erau prea multumiti de cum erau tratai de catre autoritatile de la Bucuresti. Statul roman era constient de acest lucru si nu a fost de acord cu referendumul propus de Moscova prin 1924. Sa nu ne imbatam cu apa chioara!