De la oarece distanţă de ţară constat că iar a fost dezgropată chestiunea angajării intelectualului. Poate pentru că e un an dublu electoral.
Cum mă aflu într-un loc în care, atunci când a trebuit, din plină teroare stalinistă şi până la Legea marţială, intelectualii chiar s-au angajat, individual, în KOR, în Solidarnosc, cred că pot aproxima câteva răspunsuri. Să fii anticomunist în plin comunism e un lucru, să devii după dispariţia acestuia, să te asociezi populismului e cam de râsu’-plânsu’! Dar, mai întâi, ce este acela un intelectual? Pe rând, am renunţat la o mulţime de definiţii, de la cea care leagă condiţia intelectualului de studii şi diplome, prea largă, până la cea camusiană, care o lega de capacitatea de a spune „nu“. Ultima este mai aproape de una ideală, dar e prea restrictivă, pentru că există şi situaţii în care „da“ e mai dificil de pronunţat decât „nu“! Până la urmă, cred că o pot adopta pe cea a lui Foucault dintr-un interviu de acum 30 de ani: „În schimb, eu ştiu ce este acela un intelectual, adică un individ cerebro-spinal. Să am creierul atât de suplu cât e posibil, iar coloana vertebrală atât de dreaptă cât e necesar“. Creierul e aşa cum ţi-a fost dat, natura fiind mai mult sau mai puţin generoasă, deşi nu strică să-l exersezi pe cât îţi stă în putere, însă rectitudinea coloanei vertebrale este clar o chestiune de opţiune şi de voinţă. Nu poţi da vina pe lipsa de amabilitate a naturii!
Privind din această perspectivă, de bună seamă că problema angajării – sau nu! – a intelectualului nu se pune în termeni imperativi şi definitivi, ci mai degrabă circumstanţiali.
El nu optează „din principiu“ pentru angajare sau izolare, pentru solidaritate sau solitaritate, ci în funcţie de contextul în care fiinţează. Dacă sistemul de valori la care a aderat şi pe care şi l-a asumat este în pericol şi coloana sa vertebrală riscă să fie încovoiată, de bună seamă că va face tot ce este posibil să-şi salveze integritatea coloanei, inclusiv se va angaja. Dacă nu, nu! Oricum, nu poţi vedea un asemenea intelectual angajat, precum vechilul la moşier, în slujba vreunui puternic al zilei decât cu riscul pierderii condiţiei de intelectual. Nu „la stăpân“, fizic sau instituţional, se angajează intelectualul, ci doar în serviciul valorilor fundamentale, în frunte cu libertatea!
Numele de intelectual vine de la latinescul „intus legere” = cel care citeste viitorul…
Aceasta calitate lipseste la multi absolventi de universitati sau lucratori din sfera culturala, tributari sistemului formativ din ultimii 50 de ani…
Ultimul exemplu semnificativ intalnit sunt unii istorici-arheologi – simpli contabili care inventariaza obiectele descoperite la sapaturi, doar pt descarcarea de sarcina arheologica…fara a sintetiza si valoriza obiectivele de Patrimoniu sau conexiunile istorice…
Da, exista desigur si acest sens etimologic. D-voastra spuneti ca foarte multi dintre intelectualii de azi nu pot citi viitorul, pe mine insa ma sperie si mai mult ca orbecaie si in prezentul nostru cel de toate zilele!
Aș dori să repet aici ceea ce am spus în mai multe rânduri: resping categoric definiția marxistă a intelectualului – persoană cu studii superioare – cu care au fost spălate pe creier generații întregi.
Cu alte cuvinte, Liviu Antonesei (sau Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici, etc) este intelectual, dar un inginer de pe șantier, un medic, un avocat sau un economist nu, decât în măsura în care s-au manifestat serios în dezbaterea publică de idei.
Dle Antonesei,
Intereaant subiectul abordat. Si pe mine m-a framantat problema si acum dupa atata vreme cred ca ma intorc la o definitie adhoc date de mine student fiind, la gazeta de perete a Institutului Politehnic.
Spuneam ca intelectualul este cel care pune, reuseste sa puna corect intrebarea „de ce” pentru ca apoi sa raspunda corect sau in limite de corectitudine fata de nivelul atins de stiinta si poate si sa intre in domeniul concret al intrebarii cum.
Desupra lui este geniul, cel care poate pune intrebari la care nimeni nu s-a gandit si reuseste sa raspunda corect.
Cel mai formidabil exemplu ar fi cel dat de Galileo cu intrebarea: de ce si in ce conditii se opresc corpurile, probabil idioata pentru oricine pana la el(poate Arhimede daca nu era omorat si-o punea ) lucru care i-a permis sa descopera postulatul inertiei si sa intuiasca noua marime fizica si prima care depaseste evidenta imediata cum sunt spatiul si viteza si ma refer la acceleratie, ceea ce a deschis perspectivele stiintei actuale.
Va multumesc asadar ca ati ridicat problema.
Dle Clej,
Desi v-ati retras evaluarea postarii mele de mai sus, poate tocmai pentru ca ati inteles ce va semnalam in raspunsul meu, cred totusi fiindca postarea dvs a fost un timp pe site si deci citita de colegi care nu urmaresc neaparat tot ce se intampla, ar putea sta si a mea un timp similar.
Acesta este raspunsul pe care l-am dat postarii dvs:
Imi pare rau, dar nu ati inteles ca am spus, cred ca asa cum spune si Dl Florian, altii au inteles si mai ales dl Antonesei, caruia m-am adresat in primul rand, dar desigur ca sunt total deschis oricarui comentariu.
Poate ca intelectualul e acel individ care-si pune singur intrebari.
Poate ca e acel individ care de la un moment dat reuseste sa devina propiul lui profesor.