“De ce cred că noi, intelectualii, putem ajuta? Pentru simplul fapt că noi, intelectualii, sîntem cei care, de mii de ani încoace, am provocat dezastre din cele mai groaznice. Genocidul în numele unei idei, al unei învăţături, al unei teorii – iată opera noastră, invenţia noastră: o invenţie a intelectualilor. Dacă am înceta să asmuţim oamenii unii împotriva celorlalţi – lucru pe care îl facem de multe ori cu cele mai bune intenţii – chiar şi numai cu atît am fi deja în cîştig“ (Karl Popper).
Ce înseamnă naţiune? Dar etnie? Dar etnocultură? Vorbim despre siguranţă naţională fără să definim noţiunea fundamentală la care facem trimitere? Ce fel de patriotism cultivăm, unul etnic şi exclusiv, unul multietnic ce se referă la toţi cetăţenii ţării sau unul constituţional şi civic? Ce înţelegem prin ideea de stat-naţiune şi ce facem ca suspiciunea faţă de celălalt să dispară? Cum integrăm statul român în Uniunea Europeană fără să fi integrat îndeajuns propriile grupuri minoritare? Asemenea întrebări vor să sugereze că România are o întreagă agendă cu probleme juridice şi cultural-politice de rezolvarea cărora depinde buna sa conlucrare cu lumea şi afirmarea propriilor ei valori.
Statul-naţiune continuă să deţină un rol în memoria colectivă a tuturor europenilor. În al doilea rînd, marea masă a locuitorilor bătrînului continent este încă departe de a considera identitatea europeană ca fiind mai presus de aceea naţională. Pentru Europa de est şi de sud-est, naţiunea etnică pare încă o idee de nezdruncinat atît în cultura înaltă, cît şi în reflexele mentale ale mulţimii. Ernest Renan a arătat spre sfîrşitul secolului al XIX-lea un lucru de care ar trebui să ţinem seama şi astăzi: „Vom vedea sfîrşitul războiului (în cazul nostru, al ciocnirii culturilor, n.m., V.N.) cînd locul principiului naţionalităţilor va fi luat de principiul care conţine un corectiv: acela al federaţiei europene, superioară tuturor naţionalităţilor (actualizează şi citeşte: comunităţilor naţionale bazate pe etno-cultură n.m., V.N.)…” .
Redefinirea conceptului de naţiune
În cultura politică românească, sensurile social, juridic şi istoric ale termenului de naţiune nu au făcut obiectul unei atenţii speciale în condiţiile modernizării. Într-unul dintre studiile sale dedicate fenomenului naţional şi naţionalist, G.M. Tamás surprinde un aspect interesant şi anume: naţionalismul etnocultural în forma sa extremă a devenit influent şi nu răspunde la întrebările politice. El este mai degrabă o reafirmare a identităţii. Naţionalismul de secol al XIX-lea a întărit statul, în vreme ce naţionalismul etnocultural de secol al XX-lea a nesocotit instituţiile statului, fiind anarhic . Europa răsăriteană nu a avut state naţionale decît foarte tîrziu în comparaţie cu Occidentul. În consecinţă, etnonaţionalismul său nu putea întări statul. În schimb, el a creat o conştiinţă a unităţii culturale ce avea să fie exploatată în demersul politic pentru distrugerea puterilor imperiale habsburgică şi otomană şi formarea statului-naţiune. Naţionalismul de secol al XIX-lea a creat dispute pe teme teritoriale, invocînd dreptul primului venit şi ignorînd ideea potrivit căreia asocierea geografiei la gîndirea politică poate justifica orice fel de violenţă .
“Arderea etapelor”, aşa cum s-a petrecut mai ales în Europa centrală şi de sud-est, a avut rezultate dezastruoase din punct de vedere economic şi instituţional. În situaţia României, acest aspect se observă în absenţa corespondenţei dintre vorbă şi fapte, în afirmarea ideologiilor printr-un limbaj frust şi în lipsa de acoperire în realitate a idealului unicităţii ori moculturalităţii. Multe dintre neajunsuri se explică prin aceea că ideea de etnonaţiune a fost preluată la începutul secolului al XIX-lea, într-un moment în care intelligentsiile comunitare zonale erau insuficient pregătite. În faza premodernă, de exemplu (adică, pînă la începutul secolului al XIX-lea), populaţiile din Peninsula Balcanică se identificau prin ortodoxie şi nu prin diferenţele etnice.
Rolul societăţii civile
Multe argumente din genul aceluia invocat, dar şi conservarea îndelungată a unui model social-naţional vetust, ne pun abia astăzi în situaţia de a regîndi conceptul de naţiune prin dimensiunea sa civică şi nu prin prisma vechimii de locuire pe acelaşi teritoriu, a nobleţei originilor sau prin revigorarea misticii religioase. Etnicul în sensul atribuit noţiunii de romantici semnifică doar conştientizarea apartenenţei la o limbă şi la o cultură proprii. El nu înseamnă naţiune, în schimb, cultivă diferenţialisme accentuate pornind de la aparente particularităţi etnografice. Cît priveşte România, observăm că doar prin etnoculturi (fără civism) nu a putut fi instituit un dialog ideal între majoritate şi minorităţi. Au rămas limbi şi culturi diferite, dar şi istorii, modele şi principii de viaţă paralele şi nu convergente. Au rămas oameni şi interese umane insuficient protejate. Ţinînd seama de un asemenea context, legea minorităţilor apare pentru moment ca fiind una utilă cunoaşterii şi recunoaşterii reciproce, eventual, ca o treaptă posibilă spre conştienizarea civismului şi asumarea responsabilităţilor individuale şi de grup în toate activităţile.
După 1990, în România a debutat un discurs facil privind educaţia civică şi aceasta pentru că pe de-o parte realitatea socială a continuat să fie ignorată, pe de altă parte, mînuirea conceptelor de către elite a fost şi este departe de a fi clară. Perspectivele interculturală/transculturală nu au fost înţelese cu adevărat spre a fi promovate în chip acceptabil în şcoli şi universităţi. Etnoculturalul românesc continuă să alimenteze ideea de etnonaţiune şi indică mai mult incapacitatea de asumare a condiţiei contemporane europene de societate ce ştie să gîndească politici manageriale şi să integreze indivizi şi colectivităţi diverse. Supravieţuirea lui, chiar dacă nu e împărtăşită de toţi, arată că anumite segmente sociale refuză să-şi schimbe atitudinea faţă de treburile publice, ascunzîndu-şi neputinţa sub haina confortabilă a unui identitarism colectiv propriu perioadei premoderne.
Etnonaţionalismul – indiferent de ce grup e practicat -, îngreunează procesul de reformă şi de compatibilizare cu sistemul politic european. El este rezultatul dominaţiei sovietice. Ilya Prizel şi Maria Todorova argumentează acest punct de vedere cu observaţia că în cîteva state precum Polonia, România şi Bulgaria tezele etnonaţionalismului s-au născut tocmai ca o reacţie la sovietizare. Aceleiaşi dominaţii i s-ar datora imposibilitatea reexaminării bagajului cultural-istoric după al doilea război mondial, de unde preferinţa de astăzi pentru copierea mecanică a tezelor care au făcut carieră în anii interbelici. Fără să fie singura, aceasta este cu siguranţă una dintre explicaţiile posibile ale supravieţuirii vechilor prejudecăţi conţinute în conceptul romantic de naţiune.
Cetăţeni de gradul I, II, III, ş.a.m.d.?
Multiplu codată din punct de vedere istoric şi cultural, România de astăzi se vede pentru prima oară pusă în faţa faptului de a-şi însuşi alte reguli de raportare la propria populaţie şi la propria identitate. O chestiune dificilă, după un secol şi jumătate de raportare unilaterală, monoculturală. Grupurile numeric minoritare (adică, ceea ce îndeobşte elitele române numesc “străin/străini”) revendică pe de-o parte protecţie, pe de alta, drepturi egale din punct de vedere juridic, civic, profesional şi reecunoaşterea valorilor lor particulare. Faptul că naţiunea română s-a definit etnic, făcînd în felul acesta diferenţe între proprii săi locuitori – cetăţeni de gradul I şi cetăţeni de gradul II, III, etc., singurul criteriu fiind numărul vorbitorilor uneia sau alteia dintre limbi ori numărul credincioşilor dintr-o biserică sau alta – , a condus la autodefinirea grupurilor minoritare prin prisma aceleiaşi idei a etnicităţii.
Totalitarismele fascist şi comunist s-au servit copios de acest mod de a privi lucrurile. Aşa se explică legislaţiile rasiale din anii 1938-1945 din timpul regimului antonescian şi diferenţele de încadrare şcolară, profesională, socială în funcţie de apartenenţa etnică în timpul regimului comunist (în absenţa unei tradiţii de stînga şi a unei doctrine marxiste, comuniştii au reluat teza etnonaţionalismului încă din anii ‘50). Înţelegerea naţiunii ca o entitate politică aparţinînd şi fiind condusă de etnia majoritară (sloganul interbelic, “România românilor”, e încă prezent în gîndirea partidelor extremiste şi nu numai a lor) a făcut să apară o problemă a minorităţilor. Ea există din 1918 şi pînă astăzi. De apariţia naţiunii civice încă nu se poate vorbi, deşi România are mare nevoie de asumarea acestui mod progresist de definire identitară.
În loc de concluzii
Moştenirile României – ortodoxă-bizantină, slavă, turcă şi habsburgică – i-au conferit naţiunii române şansa de a se raporta la mai multe modele culturale în acelaşi timp, precum şi aceea de a prelucra şi a adopta un set propriu din care să nu fie neglijate nici una dintre multiplicităţile unităţii sale. Or, deşi România se situează prin excelenţă într-o zonă a interferenţelor, în care se văd limpede ambivalenţele născute din coabitarea mai multor culturi, elitele sale au supraevaluat specificităţile. Propaganda etnicistă a generat probleme, iar recentele luări de poziţie faţă de reprezentanţii minorităţilor au arătat persistenţa isteriei naţionaliste. Aidoma multora din ultimul deceniu şi jumătate, ele reflectă nu doar pericolul reluării perspectivelor prăfuite ale istoriei, dar şi o păguboasă perspectivă asupra pluralităţii lumii în care trăim dintotdeauna. Cum altfel să ne explicăm ieşirile periculoase ori aşa-zisa intransigenţă a liderului unuia dintre partidele aflate la guvernare? De complexul ideologic al primarilor Clujului să depindă emanciparea gîndirii politice româneşti? Înclin să cred că nu va fi aşa şi că la Cluj, în Transilvania şi în România nu toată lumea împărtăşeşte aceeaşi panică atunci cînd se raportează la minorităţi. Sensul mistico-romantic de a înţelege ideea de naţiune trebuie depăşit şi aceasta presupune mai mult ca oricînd să redefinim noţiunea de român. Probabil, şi astfel, “vom înceta să asmuţim oamenii unii împotriva celorlalţi” .
Dle Neumann,
Nu inteleg de ce ati schimbat firul tematic caci articolul anterior la care am postat si eu la discutii intitulat
ROMÂNI ŞI „STRĂINI” – DESPRE PRIORITATEA INSTITUIRII NORMELOR COABITĂRII SOCIALE la http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9469
Oricum am impresia ca desi nu ati raspuns acolo la cele spuse de mine atunci, incercati intr-o anume masura sa raspundeti aici, adica sa definiti(cum va rugasem) unele concepte utiilizate de dvs in acest text.
Vad insa ca afirmati ca fiind o certitudine:
„Grupurile numeric minoritare (adică, ceea ce îndeobşte elitele române numesc “străin/străini”) revendică pe de-o parte protecţie, pe de alta, drepturi egale din punct de vedere juridic, civic, profesional şi reecunoaşterea valorilor lor particulare. Faptul că naţiunea română s-a definit etnic, făcînd în felul acesta diferenţe între proprii săi locuitori – cetăţeni de gradul I şi cetăţeni de gradul II, III, etc., singurul criteriu fiind numărul vorbitorilor uneia sau alteia dintre limbi ori numărul credincioşilor dintr-o biserică sau alta – , a condus la autodefinirea grupurilor minoritare prin prisma aceleiaşi idei a etnicităţii.”
De unde deduceti acestea?
De unde siguranta afirmatiei ca elitele romane(cred ca aici v-ati gandit la termenul de etnic romane) numesc grupurile minoritare ca fiind straini. Va reamintesc ca in raspunsul pe care vi l-am dat la articolul trecut eu am simtit nevoia sa fac niste precizari la termenul de strain folosit acolo si reluat aici pe care vad ca le ignorati asa ca le voi repeta:
„In ceea ce priveste notiunea de strain eu as porni de la sensul ei la poporul roman:
Intr-un sat in care toti se cunosc intre ei, unde de multe ori sunt si destul de rude motiv pentru care in satele romanesti mai izolate, sunt familii care nici nu mai tin minte daca sunt sau nu rude de sange, strain este veneticul sosit din alta parte , „alta parte” care poate fi un sat de pe alta vale, strain care in timp stabilindu-se devine localnic si intra in obstea romaneasca sateasca primitoare.
Evident, ca cel de alta rasa este vizibil si neindoielnic de la bun inceput un strain, caci unul asemeni tie ar putea sa nu fie un strain adevarat ci poate doar un localnic plecat cu ceva timp in urma si reintors.
Mai departe cand suntem in alta tara unde se vorbeste o alta limba, orice roman este imediat recognoscibil si poate ca de aceea este de-al tau, si astfel acolo printre straini de alt grad, isi pierde conotatia de strain pe care uneori si colocatarul blocului o poate detine in reprezentarea ta.
Iata deci si o alta fateta a notiunii de „strain” si vreau sa spun ca deci lucrurile nu sunt chiar simple .
Cred ca ar trebui sa vedem daca termenul de strain se suprapune fara rest peste termenul de alogen?”
Ori dvs sugerati ca elitele ar folosi termenul de strain (si nu-l folosesc cu sensul cel mai puternic posibil pe teritoriul tarii acela de alogen(alogen este de exemplu un chinez venit acum o luna sa lucreze in tara noastra)
De asemenea de unde idea ca o minoritate ar fi mai bine definita prin alte criterii decat cele ale etnicitatii pe care ea insasi si-o recunoaste, de unde ideea ca acest mod de definire a unei minoritati o incadreaza in clase de tipul I,II,III etc?
Oare aste nu sunt un soi de postulate nedemonstrabile si pe care altii ar trebui sa le accepte ca fiind adevarate fara demonstratie?
Daca intelegem ca orice submultime extrasa dintr-o multime trebuie sa aibe o nota specifica in cazul de fata etnia de unde necesitatea de a anula acesta caraceristica reala si efectiva si poate mai durabila decat sa zicem religia care se poate schimba.
Fiind de acord cu modul incorect in care totalitarismele au folosit aceste notiuni si de asemenea cu concluziile articolului dvs ma intreb totusi care este raul acceptarii realitatilor etnice, lingvistice, religioase, sexuale asa cum sunt ele, in loc de a le transforma in subiecte tabu.
Dar poate ca ma insel si nu asa ceva propuneti dvs?