Opoziţia politică moldovenească nu s-a pus în fruntea protestelor declanşate de organizaţii ale societăţii civile. Occidentalii s-au arătat nepregătiţi să sprijine atari mişcări în Republica Moldova. Celor mai mulţi moldoveni le lipseşte informaţia, iar mulţi chiar au votat “stabilitatea” promisă de comunişti. În stradă nu flutură nicio ideologie anti-estică şi pro-vestică. Toate aceste particularităţi denotă deocamdată o neputinţă internă de a propulsa o „revoluţie colorată”.
După anunţarea rezultatelor alegerilor din 5 aprilie 2009, conform căror Partidul Comuniştilor din RM a obţinut pentru a treia oară consecutiv procentajul maxim, reprezentanţi ai societăţii civile (Asociaţia Obştească “Hyde Park” şi Think Moldova), precum şi portalul de ştiri UNIMEDIA.MD au declarat ziua de 6 aprilie drept Ziua Naţională de Doliu şi au chemat pe cei interesaţi să se adune pentru a aprinde lumânări în acest sens.
La iniţiativa dată s-au adunat mii de internauţi nemulţumiţi de rezultatele alegerilor, care au protestat în faţa sediilor instituţiilor de stat şi au scandat lozinci anti-comuniste. În cele din urmă la manifestaţie s-au alăturat şi liderii partidelor de opoziţie (PLDM, PL, AMN, MAE), care s-au solidarizat cu protestatarii, iar liderul PLDM, Vlad Filat, i-a chemat în mod public să se adune pe 7 aprilie pentru a continua demonstraţiile.
Această a doua zi de proteste a culminat cu devastarea clădirii Preşedinţiei şi Parlamentului, altercaţii şi acţiuni violente între protestatari şi reprezentanţii forţelor de menţinere a ordinii. Liderii opoziţiei (PL, PLDM, AMN) aflaţi în centrul evenimentelor au demonstrat o oarecare reticenţă, limitându-se doar la suscitarea verbală a protestatarilor, care în lipsa unei organizări şi a unui ghid clar de comportament au atacat sediile Parlamentului şi Preşedinţiei. Pe lângă pagube materiale majore, protestele violente au cauzat şi victime, de pe ambele baricade (poliţişti şi protestatari).
Ezitarea tuturor
Evenimentele de la Chişinău au anumite tangenţe cu particularităţile revoluţiilor colorate din Georgia (2003), Ucraina (2004), în special Kîrghîstan (2005) (pagube materiale majore), de care guvernarea comunistă a reuşit să se protejeze în 2005 renunţând la Memorandumul Kozak, care prevedea federalizarea RM, dar şi la orientarea externă pro-rusă. Spre deosebire, de alegerile din 2005, care au fost susţinute în mod evident de statele occidentale, inclusiv România, scrutinul recent a fost unul urmărit cu precauţie de către SUA şi UE, dar în final recunoscut drept corespunzător cu standardele internaţionale (de către anumiţi oficiali europeni, OSCE, observatorii CSI).
Confuzia occidentalilor în privinţa difuzării unei aprecieri negative privind calitatea alegerilor desfăşurate în RM denotă inexistenţa unei pregătiri prealabile ale acestora cu privire la susţinirea mişcării civile şi a demersurilor partidelor de opoziţie din RM, după cum a fost în cazul revoluţiei “rozelor” din Georgia, dar cu precădere în timpul revoluţiei “oranj” ucrainene.
Victoria “stabilităţii”
Pe de altă parte, nici societatea civilă, inclusiv partidele din RM, nu au formulat mesaje clare în acest sens, axându-se pe cerinţa privind numărarea repetată a voturilor (poziţie susţinută de Vladimir Filat) şi pe criticarea generală a faptului fraudării alegerilor (PL, AMN). Acest lucru indică asupra unei nesustenabilităţi şi incapacităţi a forţelor politice de a fuziona energiile sociale generate de societatea civilă pentru a pune bazele unei revoluţii colorate identice celor de pe spaţiul sovietic din perioada anilor 2003-2005.
Altă dovadă a faptului că “revoluţia colorată” este puţin probabilă este şi circumstanţa că, în realitate, o mare parte din populaţie a votat în favoarea stabilităţii “iluzorii” propagate de PCRM în timpul campaniei electorale, în schimbul schimbării “nepopulare şi imprevizibile” oferite de forţele politice de opoziţie.
Spre deosebire de revolta de la Chişinău, evenimentele din Ucraina şi Georgia nu au avut loc în contextul unei crize financiare mondiale cu repercusiuni adânci asupra propriilor economii naţionale. Prin urmare, fraudarea alegerilor propriu-zise de către comunişti nu poate fi considerată principala premisă pentru victoria lor, ci utilizarea resurselor administrative, accesul disproporţionat la sursele de informare, implicarea factorului rusesc, dar şi victoria “stabilităţii” asupra “schimbării”.
Revoluţie „colorată”?
Dacă în cazul revoluţiei din Georgia şi Ucraina am fost martorii unei coeziuni/ mişcări naţionale, atunci în evenimentele din Chişinău sunt angrenaţte grupuri particulare şi specifice de cetăţeni, în special tineri (antrenaţi în acţiunile directe şi cele mai violente, spre deosebire de liderii partidelor şi categoriile mai în vârstă de populaţie). Un motiv este lipsa accesului la informaţie pentru cei din regiuni, dar şi din capitală, din cauze obiective – blocarea sau bruierea surselor online de informare naţionale şi locale, ascunderea sau dezinformarea populaţiei etc. -, dar şi subiective – dezinteresul unei părţi ale electoratului care în mod benevol au votat pentru PCRM.
În plus, anumite segmente de protestatari sunt de orietare „unionistă” (studenţi basarabeni care îşi fac studiile în România sau simpatizanţi ai acestei mişcări), care urmau să fie susţinuţi şi de alte grupuri de studenţi basarabeni, care însă au fost împiedicaţi să intre pe teritoriul RM.
Implicarea minimă a opoziţiei (timide, insuficient interesate /motivate sau incapabile să organizeze masele şi să declare o acţiune naţională de neacceptare a rezultatelor alegerilor), precum şi combinaţiile nesigure şi uneori incompatibile de protestatari (unionişti, anti-comunişti dar statalişti) reprezintă principalele obstacole pentru înfăptuirea unei veritabile revoluţii „colorate”.
Totodată, evenimentele din RM sunt în afara unui trend regional general caracteristic pentru mişcările “revoluţionare” din cele 3 republici post-sovietice. De asemenea, acţiunile protestatarilor moldoveni nu exprimă aspiraţiile împărtăşite de cei ucraineni şi georgieni, la timpul lor, care condiţionau repetarea alegerilor cu necesitatea ruperii de Estul anacronic şi avansării către Vest, pronunţându-se pentru integrarea europeană şi euroatlantică. Spre deosebire de Kiev şi Tbilisi în zilele revoluţiilor colorate, în centrul Chişinăului persistă puţine drapele ale UE şi nici-unul din cele ale ţărilor străine care ar susţine poziţia protestatarilor – cu excepţia tricoloarelor basarabenilor unionişti.
Toate aceste particularităţi denotă deocamdată o inputinţă internă de a propulsa o „revoluţie colorată”, dar şi o ezitare şi indecizie din partea Occidentului de a susţine in/direct demersurile opoziţiei privitor la fraudarea alegerilor.
Articolul a apărut inițial pe pagina www.adevarul.ro