Dacă țin bine minte, era în 2003 când Joe Stiglitz a făcut un turneu în România și a ținut un discurs în Aula mare de la ASE. Era una din ultimele sale apariții în calitate de Economist Sef al Băncii Mondiale. Rezervele sale fața de politica îngustă, inflexibilă și restrictivă a FMI-ului de atunci deveniseră manifeste. Si atunci a povestit o întâmplare absolut hilară: Pe la începutul anilor ’90 niste economisti ai Fondului , probabil foarte analitici au facut o serie de calcule, regresii și estimari din care a rezultat că reforma economică în Europa de Est va dura circa patru ani și 8 luni. Dupa ce s-au linistit hohotele de râs, Stiglitz a continuat demistificând analiza economiștilor de la FMI. Acestia erau oameni foarte calificati, aplicaseră instrumente econometrice verificate dar incluseseră în analiza lor premiza ca toate contractele se vor respecta…
Mi-am adus aminte de această anecdotă citind seria de articole admirabile ale “Washington Post” care descriu istoricul și cauzele crizei financiare. Si atunci, am avut revelația faptului că s-a întîmplat același lucru cu operatorii produselor derivate din creditele ipotecare, care în esență sunt valori intangibile bazate pe promisiunea că ”o sa platesc daca pot”. Au aplicat o altă paradigma de genul “ceteris paribus” a rezultat ca derivata respectivă este un titlu de valoare cu evolutie predictibila, i-au dat un nume, și dintr-o entitate abstractă a devenit ceva concret, o marfă care se poate tranzacționa și în loc să conserve gradul de risc al emitentului initial a preluat gradul de risc al institutiei care i-a dat un alt nume și altă înfățișare, o falsă pasăre Phoenix.
O altă paralela între cele două situații este similtudinea comportamentelor arogante ale ”stăpânilor” din lumea financiar bancară. Când în România devenise clar pentru cei care aveau acces la datele financiar- bancare ( de altfel, tinute foarte la secret) ca Bancorex devenise polul care concentra majoritatea ineficiențelor din economie, prudențialitatea bancară fusese înlocuită de ”considerente de politică și strategie economică”, închidera acesteia se lovea de aceleași argumente care le aud și azi despre AIG: “Este prea mare ca să poată fi lichidată !” , “Nu se poate închide pentru ca s-ar bloca toata economia României!” Ei, uite ca s-a putut ! Tot așa, când Bancorex-ul pierdea cam două milioane de dolari pe zi ( și încercați să extrapolati la proporția economiei SUA) șefii Bancorex-ului dadeau dovada de aceiași aroganță de stapâni: își construiau vile imense la Snagov și la Predeal, cumpărau iahturi și șalupe ultraperformante, salariile (foarte confidențiale) erau mult mai mari decât în restul sistemului bancar, se sponsorizau diverse cauze culturale și sociale. La AIG doar ca-i mai simplu: își trag direct ”malaiu”.
Exista însă o totala antiteza între dureroasa reformă economică românească, pacienta aproape omorâtă între oligarhii locali și rigiditatea aplicării ”Washington Consensus” si actuala teorie practicată pe malul Potomacului. Daca sectorului industrial deficitar românesc i se spunea: ”ori privatizare, ori lichidare”, iar sectorului privat emergent i se spunea: ”flexibilitatea structurală a sectorului privat îi va permite sa se replieze și să supraviețuiască și în condiții de acces limitat la credit”, în America de acum pachetele de stimulente din bani publici duc la naționalizări parțiale, rata de referintă se îndreaptă catre epsilon iar statul mai are puțin și pune la zid băncile care nu creditează economia reală. Mi s-a parut ca visez când am vazut acum câteva zile că mai multe bănci regionale au returnat banii publici din pachetul de stimulare (de ordinul sutelor de milioane), decât să fie puse în situația de a primi ordine de la Trezorerie, de nu da prime sau de a le face publice. Si exemplele ar putea continua…
Daca filozofia FMI este dirijată de SUA, așa cum susțin multi, morala este clara: proverbul ”Să faci ce zice Popa, nu ce face Popa!” are valoare universală.