Ce fel de identitate colectivă a dezvoltat regimul Ceauşescu? Există o legătură între ideologia naţional-comunistă şi ideea de naţiune etnică profesată de intelligentsia interbelică? Dar între cultura protocronistă a anilor ’70-’80 şi modul în care gîndesc şi acţionează elitele României de astăzi? Cum poate fi redefinită ideea naţională pornind de la conştientizarea rolului nefast al fascismului şi comunismului în formarea individului şi a societăţii? Este posibilă reinventarea ego-ului colectiv(naţional) în absenţa formării comportamentelor sociale? Ce rol are cunoaşterea noţiunilor privitoare la identitate ? Cred că intelectualul român ar trebui să încerce să răspundă la asemenea întrebări, urmărind construirea proiectelor de reformă îndelung amînate .
Supralicitarea etnicului ca unic mod de raportare la identitatea colectivă – liderii fostei Iugoslavii fuseseră convinşi de justeţea unei asemenea abordări şi au propagat-o la nivelul maselor în dauna oricărei alternative ideologice – are, adesea, consecinţe grave. Respingerea a ceea ce cultural ori cultual este diferit şi imaginarea specificităţii etnice a fost întotdeauna o cauză a conflictelor. Noţiunile şi limbajele create cu ajutorul lor nicicînd nu au fost şi nu sînt inocente. Perpetuarea voluntară ori involuntară a confuziilor pe tema identitară este o cale sigură de alimentare a neînţelegerilor între diferitele segmente sociale diferite. Astfel s-au născut şi se nasc violenţele. În momentele de criză, invectivele pe seama vecinului se înmulţesc, ajungînd pînă la excluderea lui.
Deşi cazul românesc pare o excepţie comparativ cu acela al fostei Iugoslavii, cred că o rediscutare a ideii de identitate colectivă, precum şi a conceptelor ce contribuie la formarea limbajelor social-politice va fi utilă mediilor intelectuale şi politice. Aşa cum cititorul a intuit deja, am în vedere problematizarea modelului cultural. Cred că de regîndirea lui sînt legate proiectele sociale şi politice. Am să invoc un exemplu spre a arăta de ce un atare demers este de actualitate. În articolele şi cărţile multor publicişti, sociologi, istorici, politologi care trimit la trecutul naţional există paragrafe şi capitole dedicate nu doar românilor, ci şi străinilor. De fiecare dată cînd am întîlnit în cuprinsul lor noţiunea de străin, în primă instanţă am crezut că e vorba despre alterităţile de pe glob sau măcar despre acelea europene. Nici pomeneală! Era vorba de străinii din interiorul ţării: maghiari, germani, evrei, ţigani; de minorităţile cultural-lingvistice; de comunităţile integrate ansamblului social-politic, juridic şi administrativ al României; chiar de grupuri sociale educate în limba majorităţii româneşti, uzînd de referinţe culturale asemănătoare ori identice cu ale acesteia, de cetăţeni români. Şi, atunci, despre ce fel de străini e vorba? În ce caz este relevantă noţiunea de străin sau ce anume vrea să sugereze folosirea ei atunci cînd în discuţie se află ideea de naţiune? Ce fel de temeri are intelectualul ce admite drept firească folosirea noţiunii de străin ca mod de definire a unora dintre concetăţenii săi? În caul aşa-zisului străin, vorbim de un grup cultural şi social-politic diferit sau doar de o multiplă identitate culturală ce este integrabilă aceluiaşi concept de cetăţean al statului naţional român?
Sînt destui cei ce identifică o persoană cu o comunitate în funcţie de limba sau limbile vorbite, de religia sau numele purtate de aceasta . Iată de ce, aidoma altor teme, aceea identitară presupune mult mai multă rigoare atunci cînd conceptele ce o definesc contribuie la elaborarea limbajelor şi a judecăţilor de valoare. Nu cred că cel ce uzează de noţiunea de străin cînd e vorba de cetăţeanul român vorbitor nativ de maghiară sau germană are neapărat în vedere discriminarea ori delimitarea. Ceea ce nu înseamnă că neglijenţa limbajelor astfel construite nu poate avea consecinţe catastrofale la un moment dat. Istoria mai îndepărtată, dar şi aceea recentă arată cum neajunsurilor culturale au provocat discrepanţe ori rupturi vizibile între oamenii ale aceleaiaşi ţări. Nu poţi fi indiferent la mesajul subsumat noţiunii de străin – noţiune folosită, conştient sau inconştient, spre a delimita statutul social-politic şi administrativ al unui individ în interiorul aceluiaşi stat – şi care trimite la aşa-numitele particularităţi ale concetăţeanilor derivate din criterii precum culoarea pielii, limba maternă sau religia. O asemenea abordare e iresponsabilă şi ea devine explozivă în caz de criză social-politică. Însăşi incitarea la violenţă are adesea o legătură cu folosirea noţiunii de străin. Mă gîndesc acum doar la atomizarea socială prin accentuarea diferenţialismului etnocultural în cazul relaţiei român-ţigan (cu înţelesul: român-străin) în cîteva din satele României sau la modul în care a fost înţeles şi rezolvat episodul conflictual româno-maghiar de la Tîrgu-Mureş din martie 1990.
Exemplele din genul celor de mai sus sînt suficiente şi ele motivează faptul că noţiunea de minorităţi naţionale este inadecvată contextului românesc, ea fiind folosită în locul aceleia de minorităţi culturale şi care graţie unei abordări înnoitoare se va subsuma ideii de naţiune. În sfîrşit, precizia conceptuală – pe fondul în care o parte a intelectualilor din România acordă interes constant identităţii şi face trimiteri la relaţiile majoritar-minoritar uzînd termeni precum autohton şi străin – este direct legată de decodarea aşa-numitelor criterii etnice ori etnonaţionale. Conflictele gen Kosovo au ca punct de pornire tocmai greşita raportare la identitatea colectivă, fapt ce ar trebui să provoace nelinişti oricărei intelligentsii. Cît despre noţiunea de străin, purtînd un mesaj exploziv, nu văd de ce să fie reluată cunoscînd sensurile ei şi avînd originea lui în limbajele social-politice din alte timpuri. Ca o primă concluzie, voi spune că între politica recunoaşterii dreptului de a vorbi o altă limbă maternă decît aceea a majorităţii şi normele civice există o relaţie foarte strînsă.
Plurilingvismul şi multiculturalitatea sînt teme ce merită toată atenţia, dar pînă la a deveni aplicabile pe scară largă, ele presupun comprehensiunea şi acceptul lor din partea elitelor intelectuale. Un anume consens în utilizare este binevenit. Preocuparea pentru normele de coabitare socială este însă fundamentală în demersul intelectual de astăzi şi ea este îndreptăţită cu atît mai mult cu cît handicapul generat de absenţa societăţii civile crează mari neajunsuri în toate domeniile. E adevărat că apare o dificultate în asocierea diversităţii cu civismul, dar aceasta nu mă împiedică să observ că se cuvin acordate şanse egale ambelor direcţii formatoare: comportamentului social şi politicii recunoaşterii. Dacă naţiunea etnică şi neocomunitarismul rămîn preferinţa programelor şcolare, universitare şi a instituţiilor culturale, chiar şi a acelora respectabile, înseamnă că nu s-a înţeles rostul reformei culturale. Dacă educaţia are un rol esenţial în formarea clasei de mijloc, atunci tot atît de adevărat este că aceasta are o directă legătură cu orientarea ideatică a intelligentsiei.
Naţiunile formate în absenţa societăţii civile sînt imprevizibile. E încă un motiv pentru care cred că România nu este în situaţia de a-şi permite să refuze categoric ideea de“corectitudine politică”. Cît despre schimbarea modelului cultural moştenit de la generaţiile precedente, ea va fi un pas util spre asumarea unei optici moderne în pedagogia socială. Mutarea accentului de pe etnic pe civic – nici aici nu abordez tranziţia de la naţiunea etnică la diversitatea etnonaţională şi nici elogiul diversităţii-, va face ca ideea de naţiune română să devină mai credibilă şi mai respectată în context european şi mondial. Asumarea civismului ca gen de relaţie între semeni, ca mod de raportare la lume, adică, însuşirea normelor create de un model cultural emancipat de dependenţele etnice, va încuraja alternativele pedagogice şi formarea reperelor fundamentale ale gîndirii social-politice. Cred că experienţa tragică a vecinilor sîrbi şi a foştilor lor concetăţeni iugoslavi ar trebui să mobilizeze interesul intelectual pentru invocatul proiect de reformă culturală.
Prof.univ.dr. Victor Neumann, Coordonator Scoala Doctorala Internationala de Istorie
Universitatea de Vest din Timisoara
1.Nu inteleg bine ce intelegeti prin natiunea etnica si ce ii opuneti, de fapt nu inteleg nici ce intelgeti prin natiune.
Sunt notiuni destul de vag definite si uneori diferit asa ca pentru consistenta si coerenta textului dvs simt nevoia sa lamuritzi aceste aspecte.
2. In ceea ce priveste notiunea de strain eu as porni de la sensul ei la poporul roman.
Intr-un sat in care toti se cunosc intre ei, unde de multe ori sunt si destul de rude motiv pentru care in satele romanesti mai izolate, sunt familii care nici nu mai tin minte daca sunt sau nu rude de sange(biologic, toti suntem, desigur intr-o masura infinitezimala si rude de sange prin eva mitocondriala si y-adam), strain este veneticul sosit din alta parte , parte care poate fi un sat de pe alta vale, care in timp stabilindu-se devine localnic si intra in obstea romaneasca sateasca primitoare.Evident, ca cel de alta rasa este vizibil si neindoielnic de la bun inceput un strain, caci unul asemeni tie ar putea sa nu fie un strain(vezi piesa Malentendu de Camus) adevarat ci poate un localnic plecat cu ceva timp in urma.
3. Mai departe cand suntem in alta tara unde se vorbeste o alta limba, orice roman este imediat recognoscibil si poate ca de aceea este de-al tau isi pierde conotatia de strain pe care uneori si colocatarul blocului o poate detine in reprezentarea ta.
Iata deci si o alta fateta a notiunii de „strain” si vreau sa spun ca deci lucrurile nu sunt chiar simple .
4. Cred ca ar trebui sa vedem daca termenul de strain se suprapune fara rest peste termenul de alogen?
Oricum ce ati inceput poate deveni un subiect interesant.
Domnule Victor Neumann, in general sunt de acord cu dvs. Termenul de „strain” ar trebui sa nu fie folosit aici in acest context. Dar nu pot da ca exemplu cazul Americii, unde autoritatile au inventat nu mai putin de 8 „etnicitati” dintre care trebuie sa alegi una la vot sau la angajari: caucasian (adica alb sau european), African American, Tongan, Pacific Islander, Asiatic, etc etc.
Evident ca asta este „overkill”!
La fel de evident ca toate astea nu au de a face deloc cu nici un criteriu stiintific.
Dar in America scopul declararii „etnicitatii” nu este legat de ostracizarea lor, ci de evaluarea progresului lor social.
Pentru Romania trebuie gasit un termen care nu ostracizeaza, dar care, din contra, incurajeaza minoritatile. Din pacate inca nu vad care ar fi acel termen, intrucat din cauza izolarii Romaniei de centrele de cultura din Europa aproape oricine e foarte putin diferit este ostracizat din start.
Eu sunt totusi optimist din acest punct de vedere. In curand si Romania va avea un influx masiv de arabi si alti asiatici si perceptiile se vor schimba cu siguranta. De altfel s-au schimbat deja fatza de situatia anterioara. Va citez un incident criminal in care romanii si ungurii s-au aliat contra…rromilor intr-un sat din Ardeal. Perceptia alteritatii (desi inca restrictiva) se schimba pe zi ce trece.