M-am ridicat din nisipuri
ca un vârtej de lumină
orbitoare
să vă povestesc
de setea
celor rătăciţi în deşert…

M-am ridicat din tăcerea
pustiului
să vă vorbesc în şoaptă
de spaima cerului
ce nu putea opri
paşii celor ce credeau
în apa salvatoare…

M-am înălţat – ca un ţipăt de vultur –
să vă avertizez
că nu vă puteţi agăţa
de speranţă
într-un vârtej de nisip…

M-am ridicat cu greu
– din oboseala pietrei –
arsă de soare
să văd:
setea, spaima,
pustiul…
şi-am încercat să povestesc…

… dar sunetul nisipului
m-a avertizat
că a fi „înţelept”
la ora amiezii
în deşert
e o lipsă de măsură…
(sau poate… pragul nebuniei?)