Inginerul nu este un intelectual. Nici scriitorul nu este un intelectual. Nici filozoful, nici profesorul, nici pictorul, nici criticul literar, nici strungarul. Până la un punct.
Acest punct este depăşirea condiţiei de inginer, scriitor, filozof etc. Este sărirea peste propria condiţie meschină şi saltul în intelectualitate.
Intelectual eşti pur şi simplu. Sau nu eşti.
Intelectualitatea este o formă superioară de autopercepţie şi percepţie externă, în acelaşi timp. Întâi trebuie să-ţi depăşeşti condiţia primară de inginer, istoric, filozof, sau poet şi trecerea la condiţia secundară, superioară, de intelectual.
Dacă ai ajuns la aceasta condiţie, e de la sine înţeles că ai capacitatea de a-ţi conştientiza condiţia. Nu mai rămâne decât să poţi demonstra şi altora că eşti intelectual. Dacă reuşeşti să activezi şi percepţia externă asupra ta, eşti un intelectual recunoscut. Nu cunoscut, ci recunoscut; sunt mulţi intelectuali de faţadă foarte cunoscuţi, dar nu recunoscuţi.
Numai intelectualul recunoscut se poate bucura de un succes real. Cunoscuţi sunt şi cântăreţii de manele, şi politicienii, dar aceştia nu sunt intelectuali. Numai intelectualul recunoscut este unul adevărat şi nu presupus intelectual. Să te crezi intelectual sau să te recunoască lumea ca intelectual nu este de-ajuns. Cele două componente, externă şi internă, publicul şi conştientientizarea proprie, trebuie să acţioneze simultan.
Nu mai vorbim de cea de-a treia componentă: cel care recunoaşte şi certifică calitatea de intelectual a cuiva. Dacă am face-o, ar trebui sa analizăm un lucru de la sine înţeles. Dacă un intelectual recunoaşte calitatea de intelectual a cuiva, iar el, este recunoscut de un altul, care este recunoscut de un altul şi aşa mai departe, putem da, în acest lanţ teoretic, peste un intelectual ambiguu şi tot eşafodajul se dărâmă. Lucrul e imposibil deoarece doar un intelectual adevărat poate înţelege şi recunoaşte alt intelectual.
La nivel primar, de inginer, doctor, matematician, cercetător sau scriitor, poţi afirma că nu poţi înţelege ceva. Nu te faci de ruşine. Pui mâna pe carte, citeşti, socoteşti, cercetezi, perfectionezi, inventezi, ajungi la o concluzie.
Profesionalismul lucrează cu adevăruri relative, intelectualitatea cu adevăruri absolute. Trecerea de la profesionalism la intelectualitate e drumul de la dialectică la dogmatism.
Dacă ai ajuns intelectual, nu mai ai voie să afirmi că nu înţelegi ceva. Pentru intelectual nu există lucru de neînţeles; toate lucrurile sunt de la sine înţelese, dogmatice.
Intelectualul trebuie să înţeleagă orice, chiar şi la nivel intuitiv, dacă nu e posibil altfel. O inteligenţă superioară, cum este cea a intelectualului, nu are voie să se dea bătută în faţa enigmelor existenţiale sau de alt fel.
De la inteligenţă, se aşteaptă mai mult decât punerea în practică a unei idei: se aşteaptă ideea.
Condiţia de intelectual este o condiţie ingrată. Oamenii conştienţi de acest lucru se feresc să afirme că sunt intelectuali. Ca intelectual, se cere prea mult de la tine. Sună frumos să fii considerat intelectual şi numai proştii pot cădea în capcana de a se considera aşa, fără a avea vreun merit.
La starea de intelectual ajungi doar dacă îţi vezi de treabă, în condiţia ta primară de scriitor, inginer sau orice altceva. Dacă nu-ţi stă capul la faptul că ar fi bine să fii considerat intelectual, eşti mult mai liber să te perfecţionezi, să inventezi, să şlefuieşti ce-ai făcut. Dacă nu cauţi intelectualitatea ca pe o emblemă, aceasta poate plana asupra ta tot timpul.
E bine, totuşi, ca această aripă de înger să te atingă cât mai târziu posibil, să te lase să-ţi trăieşti viaţa şi să-ţi vezi de meseria de inginer, cercetător, filozof, scriitor de vagoane sau orice altceva.
Dacă vrei să distrugi un profesionist, dă-i iluzia că e intelectual! Începi să-l lauzi, să-l premiezi, să-l minţi că e peste măsură de frumos, talentat şi inteligent.
Desfiinţarea prin supraînfiinţare e o metodă cunoscută de veacuri, mai ales de cei vicleni. Se ştie că nu ţi-e prieten cel ce te laudă, ci acela care te critică, numai că puţini au predispoziţie să recepteze critica în mod pozitiv. Cei mai mulţi au predispoziţie să fie linguşiţi, lăudaţi, premiaţi sau retribuiţi fără merit şi văd intelectualitatea ca pe un scop în sine.
Între intelectualism şi intelectualitate e mare diferenţă; atât de mare, încât foarte puţini o văd.
Problema nu e dacă un inginer, filozof sau poet e un intelectual, ci faptul că, dacă vrea să fie un intelectual adevărat, de marcă, trebuie să sară cât mai târziu de pe treapta de meseriaş pe aceea de intelectual. Nu trebuie să ajungă la destinaţie, uitând staţia de plecare.
Intelectualul forţat, cel care urmăreşte succesul facil, nu are viitor; fără trecut, nu există nici un viitor.
Condiţia de intelectual nu e legată neapărat de cognitiv, de diplome, premii sau medalii. Şi un sudor poate fi intelectual, cum, tot atât de bine, un academician poate să nu fie. Umbra Elenei Ceauşescu planează asupra multora.
Pseudointelectualii, cei care se denumesc singuri intelectuali, de un mic grup de prieteni sau de un mic grup de interese, deţin, pe moment, pârghiile puterii: reviste, televiziuni, rubrici permanente în ziare de mare tiraj sau funcţii bine plătite. Lor le convine să afirme că avem democraţie, dar aceasta nu e decât o pseudodemocraţie, o putere a poporului influenţat de ei. Puterea mârlanului nu poate susţine decât puterea pseudointelectualului, cel autoimpus şi fără nici un fundament profesional.
Un profesionist de excepţie poate deveni intelectual. Invers, drumul e imposibil. Intelectualul nu se denumeşte şi nu se autodenumeşte, intelectualitatea fiind mai mult sau mai puţin inefabilă.
Din păcate, avem prea mulţi intelectuali fabricaţi, doar aşa, să nu zicem că nu avem şi noi intelectuali. Până la o pătură de intelectuali adevăraţi, mai avem de mers. Aceştia nu se formează doar printr-o simplă schimbare de regim.
Orice tranziţie creează psudointelectualitate. De aceştia, se scapă greu. Cei ce se autointitulează azi intelectuali au de mâncat nişte bani; chiar şi de la UE. Când se va forma o intelectualitate adevărată, va fi nevoită să plătească oalele sparte de intelectualitatea actualei tranziţii. Tragic e faptul că adulatorii, sinceri sau falşi, te pot face intelectual pentru numai un vot, un sejur în Germania sau, mai rău, pentru o bere sau o friptură.
Epoca pe care o trăim e asemănătoare anilor ’50. Pseudointelectualii primilor ani de comunism au trăit din împrumuturi, pe care le-au platit intelectualii comunişti ai anilor ’70.
Există tendinţa de a-i considera intelectuali pe filologi, pentru că stau mai mult între cărţi. Nu timpul pierdut în bibliotecă te face intelectual, ci puterea de percepţie a ceea ce citeşti. Pot exista intelectuali care n-au citit decât o carte în viaţa lor. Depinde care este acea carte şi, mai ales, dacă ai înţeles-o bine, foarte bine chiar, altfel decât cel cu inteligenţă limitată. Marii teologi, revoluţionarii religiei, nu au avut nevoie decât de Biblie pentru a-şi fundamenta propriile concepte.
Degeaba stai în bibliotecă; numărul cărţilor citite nu-ţi foloseşte decât dacă ai înzestrarea naturală de a te ridica deasupra lor. Nu este intelectual cel ce a citit mult, ci acela care a citit cu folos.
Nimeni nu poate citi cât ar vrea; totdeauna rămâne ceva de citit. Totul e să ajungi în punctul în care nu te mai mulţumeşte nimic, să ajungi la inteligenţa superioară de a scrie ceea ce ţi-ar plăcea să citeşti. Dacă se întâmplă să-i placă şi cititorului acest lucru, sari de la nivelul de scriitor la acela de intelectual.
Nu toţi filologii sunt scriitori; intelectuali, nici atât.
Dacă eşti un inginer deprofesionalizat de sistem şi îţi găseşti un refugiu, de exemplu, ca redactor la o editură, nu prea înţelegi ce e cu tine acolo; editezi cărţi după ureche. Nefiind tu însuţi talentat, nu poţi descoperi talentul. Editurile n-ar trebui să angajeze redactori „pârâţi”, adică redactori care n-au ajuns la puterea de a înţelege mai mult; pot da faliment. Când nu înţelegi ce e cu tine într-o funcţie, e normal să nu înţelegi ce faci.
Dacă are vocaţie, profesionistul caută să sară la condiţia de intelectual şi să participe la formarea gustului public pentru ceea ce face el, să educe o masă de cititori. Dacă nu, rămâne ca-n piaţă.
De fapt, editurile noastre funcţionează ca magazinele din Bagdad; dau faliment şi se înfiinţează într-un ritm ameţitor. Un bun profesionist ia masa de cititori ca atare, lansând cartea şi urmărind ce se întâmplă. Cartea nu e, totuşi, varză, să o supui unei bune politici de piaţă şi atât. Neprofesionistul procedează la fel, duce o bună politică de piaţă, dar lansează chiar varză pe post de carte. În ambele cazuri, de-o fi bine, de-o fi rău, profesionistul şi neprofesionistul coexistă. Cine mai stă să-i identifice şi să-i separe?
O ţară dă lumii forte puţini intelectuali veritabili. Datorită bunului simţ, aceştia nu se exhibă, de cele mai multe ori rămânănd simpli anonimi.
Cei mai mulţi sunt profesionişti rataţi, care, în paranoia lor, chiar se cred intelectuali.
E greu să deosebeşti un pseudointelectual, un meseriaş ratat, de profesionistul veritabil, cel îndreptăţit să aspire la o nouă calitate, cea de intelectual.
Dintre profesionişti, unii îşi văd de treaba lor, alţii fac saltul spre intelectualitate. Dacă au bani, se autosusţin. Dacă nu au, devin slugile celor ce se cred intelectuali, dar pe bani. Din cauza asta, discuţia diferenţei dintre intelectualii adevăraţi şi cei ce se cred nici nu trebuie pornită.
Privind întrebarea dacă inginerul este sau nu intelectual, părerea mea este că problema e falsă. Orice meserie, nu numai cea de inginer, trebuie să se raporteze la intelectualizare. E bine să fii intelectual, dar acest lucru nu trebuie să fie un scop în sine, ci o tendinţă firească a profesionistului veritabil de a-şi depăşi condiţia.
Mulţi deprofesionalizaţi şi-au făcut o meserie din a fi intelectuali. Fluturând intelectualitatea ca pe un steag, ei au devenit: activişti culturali, redactori după ureche, vorbitori de meserie, comentatori universali, secretari la filiale de partid sau de organizaţii internaţionale.
La urmă, judecătorul suprem este timpul, intelectualul inefabil care trebuie să cearnă totul. Oamenii se mai pot înşela sau pot fi cumpăraţi; timpul, nu.
Stimate domnule Victor Martin,
Scrieti „Intelectualitatea este o formă superioară de autopercepţie şi percepţie externă, în acelaşi timp. Întâi trebuie să-ţi depăşeşti condiţia primară de inginer, istoric, filozof, sau poet şi trecerea la condiţia secundară, superioară, de intelectual” Trecand peste inabilitatea cu care ati construit a doua fraza (voi reveni daca este cazul)lasati a se intelege ca intelectualul este de o inconsistenta infioratoare. Cum poate fi un intelectual suma de perceptii externe si interioare? Criteriul e lax rau de tot. Potrivit lui, tatucul Stalin e mare intelectual. Intelectualul e intelectual tocmai impotriva tuturor perceptiilor posibile, pentru ca o perceptrie nu e altceva decat un context emotional.
„Intelectualul trebuie să înţeleagă orice, chiar şi la nivel intuitiv, dacă nu e posibil altfel. O inteligenţă superioară, cum este cea a intelectualului, nu are voie să se dea bătută în faţa enigmelor existenţiale sau de alt fel.” Credeti dvs. ca cine vrea sa inteleaga „orice”, e intelectual sau pur si simplu ignorant. Blaga cultiva ideea de mister spunand ca el crede in oamenii care potenteaza misterul, nu in aceia care il deconstruiesc inginereste. Pentru ca nu aspira la intelegerea totala, Blaga nu poate fi, deci intelectual.Cine nu se da batut in fata enigmelor existentiale e doar incapatanat, nu neaparat intelectual.
„La starea de intelectual ajungi doar dacă îţi vezi de treabă, în condiţia ta primară de scriitor, inginer sau orice altceva”. Pai tocmai spuneati ca nu e de ajuns. Hotarati-va: ori trebuie sa iti depasesti conditia ori trebuie sa „iti vezi de treaba” (o alta formulare cel putin nefericita).
„Epoca pe care o trăim e asemănătoare anilor ’50. Pseudointelectualii primilor ani de comunism au trăit din împrumuturi, pe care le-au platit intelectualii comunişti ai anilor ’70”. O exagerarea evidenta. Desi nu am trait pe viu anii `50 sau `70, va pot spune cel putin cateva diferente care invalideaza comparatia dumneavoastra.Totusi, dvs. va apropiati de anii astia prin urmatoarea afirmatie: „Dacă are vocaţie, profesionistul caută să sară la condiţia de intelectual şi să participe la formarea gustului public pentru ceea ce face el, să educe o masă de cititori. Dacă nu, rămâne ca-n piaţă”… profesionistul „trebuie” sa formeze gustul public si sa educe? Legitimati cumva proletcultismul? Junimistii sfarsitului de secol XIX faceau asta, dar in contextul unei societati moderne, intelectualul nu are rolul de a educa masele. Conform celor spuse de dvs., cei retrasi in turnul de fildes se invalideaza prin faptul ca nu educa masele.
„Privind întrebarea dacă inginerul este sau nu intelectual, părerea mea este că problema e falsă.” Pai dvs. ati pus intrebarea si ati creat „problema” in chiar prima fraza a articolului. Daca e falsa, de ce ati mai creat-o?
Definitivati-va ideile, domnule Martin, si incercati sa castigati in claritate. Nu e de ajuns sa stiti ceea ce vreti sa spuneti (pronesc de la aceasta prezumptie), trebuie sa mai gasiti si formula potrivita pentru a o spune.
Eu am interpretat diferit articolul lui Victor Martin.
In rezumat, interpretarea mea suna astfel: preocuparea de a fi sa a nu fi intelectual este complet inutila. Mai bine ne vedem fiecare de serviciu, de pasiuni, de lucrurile pe care le facem, efectiv, decat de incadrarea acestora in canoanele intelectualismului. Iar timpul decide in final.
Domnule Martin, ma insel? Ce ati vrut sa spuneti, in rezumat, in propriile cuvinte?
— Mi se pare un articol foarte slab. Se vrea rational, dar argumentatia e subreda. Lasa in aer notiuni, fara a le defini, in schimb declara ca nu sint acelasi lucru. Se incurca in perceptia dinafara si in depasirea profesiei, e foarte neclar, apoi se imbata cu cuvinte. Pacat. Nu e un eseu, e o compunere, o alaturare de fraze, fara ca sa razbata o logica interna a dezvoltarii articolului.
Nu am inteles nimic si nu am simtit nimic.
Dar- o exceptie.
Articolul contine o axioma cu care s-ar fi mindrit si Eugen Ionesco, in Cintareata Cheala:
„Intelectual eşti pur şi simplu. Sau nu eşti.”
Domnule Martin,
In general apreciez ceea ce scrieti dar modul in care ati conceput acest raspuns la criticile care v-au fost aduse, centrat pe ideea ca numai cei care v-au citit cartile au cum sa va inteleaga, nu sta in picioare.
Fiecare articol pe care il publicam in ACUM trebuie sa se sustina prin sine, sa fie cat mai clar si cat mai bine argumentat. Cititorii nostri nu ar trebui sa-si procure carti pentru a desprinde ceva util sau frumos sau interesant, etc. dintr-un articol.
La un moment dat, in revista ‘Vatra’ din Targu Mures, a fost publicata reproducerea grafica ‘Invingatorul’. In aceasta, fiecare cauta sa se ridice pe spinarea altuia, in tendinta sa fireasca de a ajunge sus de tot. Fiecare se gaseste intr-un echilibru instabil, dar, in ansamblu, piramida functioneaza si, sus de tot, se gaseste un singur invingator. Acesta depinde de suma dezechilibrelor de mai jos. In articol, frazele se gasesc intr-un dezechilibru evident, prea evident ca sa nu fie observat si de domnii Ivancu sau Solomon. Cantonati in analizarea frazelor, scoase din context, cei doi nu vad ideea, ‘Invingatorul’ de mai sus. Nu eu sunt paradoxal; eu doar cultiv paradoxul. Cei care nu mi-au citit cartile, nu au cum sa ma inteleaga. Articole plate poate scrie oricine. Nu mi-am propus asta; e plina lumea de ziaristi-oglinda. Nici nu mi-am propus sa emotionez pe cineva, desi am observat ca reusesc sa provoc reactii fel de fel. Daca m-as apuca si eu sa scot din context frazele celor care ma critica, as adanci si mai mult misterul blagian si as transforma piramida amintita intr-o constructie oglindita in lac. Cum laudele trebuie sa fie enervante pentru rationalitate, eu le multumesc celor doi pentru criticile aduse!
Eu n-am înțeles, domnule Martin, folosiți cumva revista ACUM ca să faceți publicitate cărților publicate de dumneavoastră?
În orice caz îi deplâng pe cititorii prezumptivi ai cărților dumneavoastră. Căci, așa cum a arătat Ovidiu Ivancu, dumneavoastră nu sunteți capabil să scrieți un articol clar, darmite o carte clară.
Dacă nu mă credeți, citiți articole de opinie, elevate, așa cum aveți pretenția că este acest articol, în limba engleză și vedeți cam cum sunt scrise.
Într-un fel, e bine că a fost publicat acest articol mediocru și plin de platitudini (false paradoxuri), deoarece reprezintă o exemplificare a ceea ce înseamnă un „intelectual” român, tagmă din care, din fericire, nu fac parte.
Michel Foucault: „Frontierele unei carti nu sunt niciodata clar delimitate; dincolo de titlu, de primele randuri, de punctul final, dincolo de configuratia sa interna si de forma sa autonoma, ea este prinsa intr-un sistem de referinte de alte carti, de alte texte, de alte fraze; este un nod intr-o retea”.
Faptul că Victor Martin îl citează pe Michel Foucault mă determină să citez maxima latinească: „Quod licet Ioves non licet boves”.
Domnule Martin, cu un lucru sunt cu totul de acord: nu am depistat pana acum existenta vreunui intelectual in Romania. As fi dorit sa cunosc un asemenea caz, dar nici macar cei care au fost ministri ai culturii nu sunt apropiati de notiunea respectiva, iar personalitati romanesti de gen Tutea arata ca a fi ortodoxist nu rezolva nimic in aceasta directie ci presupune a se merge in directia contrara.
Si nici vorbaria alambicata a altora nu rezolva problema; ma refer la „teoria chibritului” care rezulta din lucrarile domnului Plesu, in care dansul „da explicatii” despre homosexualitate. Cel mai deranjant la dl Plesu mi s-a parut faptul ca el se exprima mereu ca si cand homosexualii ar fi „o entitate” care poarta legate de gat niste comportamente generale, ca si cand ar spune „pe de o parte (acest grup uman) face asa, dar (alt grup uman) spune altceva, iar homosexualii spun…cutare”. Nu exista stereotipuri, evident, in viata reala, si nici pe departe „homosexualii” nu fac la fel cum crede dansul oricand si oriunde. Si ei, ca membrii oricarui grup uman, sunt foarte diferiti intre ei.
Dvs aveti aici unele afirmatii care sunt fie adevarate in parte, fie banale observatii. Ceea ce supara insa este absenta spiritului critic la dvs. Toate sunt puse gramada cu furca. Asta cred eu. Dar adaug ca fiecare din aceste fraze si constatari poate constitui un inceput bun de discutii, poate necesar. Cu asta sunt de acord.
Dar ma voi referi in continuare numai la citatul dvs din Michel Foucault.
Sa va spun cinstit: eu i-am citit toate lucrarile lui Foucault, dintre care cele mai importante sunt cele referitoare la sexualitate si la rolul psihiatriei in societate, in „tratarea nebuniei”. Nu vad absolut nici o legatura intre aceste subiecte si ceea ce scrieti dvs. Daca l-ati citit sau nu pe Foucault, asta este alta problema, dar citatul dvs ma face sa ma intreb daca putem oare gasi in Manifestul Partidului Comunist vreo fraza despre cresterea pisicilor. Poate ca exista!
Pentru ca nu vad nici o legatura intre ceea ce citati din Foucault si ceea ce ati scris.
Ca sa lamuresc putin lucrurile: Foucault, ca filosof si teoretician al sexualitatii in general si al homosexualitatii in special, a incercat sa inteleaga si el, ca multi altii, cum se face ca in antichitate sexualitatea masculina era atat de mult indreptata spre adolescenti (baieti intre 12-18 ani) si foarte putin , prin comparatie, spre barbati adulti. Volumul al doilea din opera lui despre homosexualitate nu trateaza decat acest subiect, in contextul vietii din Grecia Antica.
Opera lui este acum considerata ca o parte din „The Queer Theory” si este respinsa partial alti filosofi pe motiv ca el nu a reusit sa furnizeze explicatii care sa stea in picioare.
In ultima instanta concluzia lui seamana cu concluzia lui Ion Neculce: „Nu sunt vremurile sub oameni ci oamenii sub rugul vremii” . Ceea ce, chiar daca este adevarat, nu furnizeaza nici o explicatie cauzala. Altfel spus, „asa erau timpurile” (am rezumat lucrurile).
In privinta opiniei lui Foucault despre nebunie si rolul psihiatriei in societate, pot spune ca el a fost puternic influentat de opiniile psihiatrului si folosofului Thomas Szasz, care neaga existenta oricarui beneficiu al psihiatriei in societate sustinand ca de fapt nu ar exista boli mintale, si ca in totalitate psihiatria este represiva, si deci toti psihiatri ar fi jandarmi care se ignora.
Nici aici nu sunt total de acord cu el, intrucat am cunoscut in viata si schizofreni si va pot asigura ca schizofrenia este totusi in proportie de 100% o boala mintala care are nevoie de tratament si chiar si de „jandarmii” respectivi.
Oricum, Foucault nu mai poate raspunde, pentru ca a murit relativ tanar, din pacate, in perioada cand „toti homosexualii” mureau de SIDA ca „pedeapsa divina”. Ei, nu chiar totii au murit; eu am supravietuit si slava domnului sunt sanatos tun, fara virusul ala.
O corectura pt Petru:
„Quod licet Iovis, non licet bovis”. Sau tot corect „Quod licet Iovi, non licet bovi”.
Citatul din Faucault venea in continuarea unui ‘ecou’ anterior, postat de mine, in care cautam sa explic faptul ca un text e o lume si, o lume mai buna, ideea, e cu atat mai buna cu cat entropia e mai mare. Ce altceva e ideea, daca nu suma defectelor sale? Scotand frazele din context, cautam sa explic, nu mai ajungi niciodata sa percepi sau sa intuesti ideea. De relevat sau de priceput, nici atat.Ma bucur ca ati prins ideea si nu v-ati lasat ‘agatat’ de multitudinea frazelor! Va rog sa cititi si acel ecou! Restul e, mai mult sau mai putin, liniste; adica fraze fara obiect.