Odată cu lansarea ipotezei că oficialii de la Bruxelles manevrează scandalul Popoviciu- DGIPI pentru a face jocuri politice în România sau „pentru a da un semnal”, cum se zice – contra (sau pentru) Băsescu, Morar, Geoană, Predoiu, servicii secrete, nu mai contează – pălăvrăgeala politică din România a păşit într-un nou stadiu de paranoia provincială.
Nu contează că asemenea chiftele de opinie apar pe canale de nişă: ele sunt lansate special cu scopul de a fi preluate de kommentariatul oficial sub formă de citări, nu-i aşa, imparţiale, pentru a fi apoi respinse şmechereşte, din vârful buzelor, cu ocheade complice către public: noi, românii, am văzut multe la viaţa noastră, şi chiar dacă lucrurile n-or sta aşa de data asta, e bine să fim vigilenţi, că nu se ştie niciodată…
Cu asta, intrăm oficial în reţeaua globală de cluburi vigilente care pândesc noaptea OZN-uri pe dealuri, combat clonarea de dinozauri sau cifra 666 prin codurile cu bare în supermarket şi stau cu ochii pe Comisia Europeană, care vrea să declanşeze sfârşitul lumii producând găuri mici şi negre într-un reactor de la graniţa franco-elveţiană. Nici n-are rost să vin cu argumente contra acestor teorii: în primul rând, sunt atât de aberante că n-ai ce să mai adaugi; iar, în al doilea rând, fiindcă cine vrea să creadă în ele nu poate fi convins cu argumente şi oricum nu citeşte această rubrică.
Habar n-am ce ramificaţii subterane o avea afacerea Popoviciu-DGIPI. Tocmai de aceea, gândind naiv şi neromâneşte, sunt dispus ca, până la proba contrarie, să iau de bun ce văd, fără dedesubturi. Anume că se ridică în fine capacul de pe o gigantică afacere cu terenuri în Băneasa, caz ilustrativ pentru modul cum cioflingari de la marginea societăţii, dar cu conexiuni tari la centrul ei, au ajuns miliardari în ultimele decenii; că generali de poliţie postrevoluţionari fac trafic de influenţă exact ca ăi bătrâni; şi că există o şansă ca acest caz încâlcit să ajungă în justiţie. Nu avem garanţii că se va face lumină, că se vor găsi vinovaţii, că procurorii lucrează bine – ci doar o şansă, care se poate materia liza sau nu. Dar e bine că lucrurile se dau pe faţă şi încep să mişte.
Însă nu asta este interpretarea canonică ce ni se serveşte. Diverşi domni Catastrofoiu argumentează, în esenţă, că atunci când se stă, e rău, dar când se face ceva, e jale. Dl Catastrofescu, instituţie naţională, zice că anticorupţia oricum nu mai contează ca temă de campanie: cui îi mai pasă că acum şapte ani s-au dat ţepe cu sute de hectare pe spinarea statului? Cetăţeanul e ocupat cu criza. Aşa că degeaba Băsescu îl pune pe Morar să îşi arate muşchii, lumea s-a plictisit. Subtextul fiind, desigur, că Băsescu e la butoane şi controlează dosarul, lovind într-un om de afaceri cu lipeli prin partide, deci prin ricoşeu în Geoană, Tăriceanu, Videanu, Berceanu – hopa, staţi un pic, dar ăştia doi nu sunt din PDL? Nu contează, vrea să scape de ei – Băsescu-primarul – păi, cum adică, îşi dă singur în cap? Ei da, vedeţi ce pervers e individul.
Cu anticorupţia, când nu mişcă nimic, e nasol, grangurii sunt desupra legii şi avem disoluţia autorităţii. Când se încearcă ceva, e tragedie: dacă pică în plasă oameni dintr-un singur partid, e vendetă politică, deci disoluţia autorităţii; dacă pică de la mai multe, este semn că ţara e în rahat, nu te mai poţi baza pe nimeni, deci asistăm la disoluţia autorităţii. De când autoritatea asta se tot dizolvă, România a intrat în NATO şi UE, n-a cedat Transilvania ungurilor, Serbia nu ne-a declarat război după ce a fost bombardată de Occident cu concursul nostru etc. – dar de când a face constant predicţii care se infirmă tulbură pe cineva?
Nu e vorba că n-am avea o ţară coruptă, în care justiţia merge precum căruţa cu roţi pătrate, sau că partidele româneşti n-ar avea toate găşti de indivizi venali în rândurile lor – suntem toţi de acord cu acest diagnostic. Interesant în discursul domnilor Catastrofoiu este că ei şterg graniţa dintre descriptiv şi normativ, adică dintre prezentarea a ce este şi pledoaria pentru ce ar trebui să fie, ferindu-se să distingă între corupţi şi cei care se luptă cu corupţii, sau măcar încearcă s-o facă. Retorica aceasta, a reiterării apocaliptice a unor vicii reale, pentru a le împrăştia la grămadă asupra tuturor, constituie o pledoarie subtilă pentru ideea că nimeni nu poate schimba niciodată nimic, toţi sunt la fel, deci vedeţi şi voi, oameni buni, cum vă descurcaţi.
Sau nici măcar atât de subtilă: dl Catastrofel, un alt maestru a monologului avântat, opina deunăzi, în direct, că dacă la noi lucrurile merg în stilul cunoscut, e normal ca omul de rând să se adapteze la sistemul şpăgii şi influenţei, lăsând să se înţeleagă faptul că, în context, această strategie e demnă de laudă. Pentru publicul român, mă tem că asta este exact maneaua jurnalistică de succes: abia aştepta el să-i spună cineva că toţi e hoţi şi ne fură, numai noi – săraci şi cinstiţi, iar când furăm şi noi, o facem de nevoie, ca să dăm o pâine la copilaşi sau ca să arătăm că nu suntem mai proşti ca duşmanii.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro