Legiuni întregi de economişti din Vest şi Est deopotrivă cântăresc săptămânile astea măsurile anticriză de discutat la Summitul G20 din 2 aprilie, în vreme ce guvernele naţionale se scarpină sub căciulă, întrebându-se pe ce butoane să mai apese pentru ca economiile letargice să răspundă la stimulente.
Barack Obama scade substanţial în popularitate pentru că, după cum era de aşteptat, nu e Mântuitorul care va sufla peste ape ca să aducă fericirea omenirii, ci un politician de aparat cu darul vorbirii, dar care trebuie să ţină seama de realităţi, să-şi satisfacă partidul şi grupurile de lobby care l-au susţinut, spre dezamăgirea fanilor naivi. Iar Comisia Europeană are de făcut faţă unui asalt intens de idei periculoase, care ameninţă să slăbească piaţa unică, pilonul de bază al integrării comunitare.
Când politicienii din Franţa, Germania sau Ungaria critică fervent Comisia că nu se implică destul în combaterea crizei, ei vor să spună, paradoxal, că echipa lui Barosso se implică de fapt prea mult: adică îşi îndeplineşte prea energic rolul constituţional de a da peste degete guvernelor care alunecă în protecţionism populist. Aproape toate capitalele europene vor să dea ajutoare de stat discrete propriilor firme; de exemplu, oficiali francezi au sugerat lui Renault şi Peugeot că ar trebui să-şi mute producţia din Slovacia şi Slovenia înapoi în Franţa, pentru a beneficia de susţinere. Doar Comisia poate apăra libera concurenţă şi piaţa deschisă, care a adus Europei atâta prosperitate, de derivele mioape care ţintesc doar termenul scurt şi care pot escalada până la destrămarea Uniunii.
Aşa cum este ea, lipsită de o constituţie grandioasă şi condusă într-un aranjament semidemocratic de o Comisie numită prin negocieri de culise şi un Consiliu care exprimă voinţa guvernelor, Uniunea Europeană este cel mai reuşit exemplu de guvernare comună internaţională şi civilizată. Dacă instituţiile sale vor ceda la încheieturi şi libertatea circulaţiei bunurilor, capitalurilor şi persoanelor va fi restrânsă, aşa cum cer astăzi mulţi lideri speriaţi de criză, nu doar proiectul european va eşua, dar chiar problemele globale vor fi mult mai greu de rezolvat ulterior. Se începe, de regulă, cu sloganuri aparent benigne, gen „locurile de muncă bri tanice trebuie rezervate britanicilor” sau „să apărăm producătorul agricol naţional”, pentru a se ajunge apoi la închiderea frontierelor şi descurajarea investitorilor străini (între care aş pune şi băncile, deşi nu sunt cele mai populare instituţii pe moment).
În special stânga politică cu convingeri hard, gen Martine Aubry în Franţa sau Ion Iliescu în România, găseşte pe fondul crizei ocazia perfectă să reşapeze retorica socialistă clasică, cu moartea capitalismului şi trecerea la un sistem nou, mai bun etc. Poate părea la început o glumă, dar la vreme de spaimă sufletul colectiv e traumatizat şi predispus spre iraţional. Vocalizele actuale se înscriu în această tra diţie: aceea de a proiecta probleme economice la scară cosmică, de a în cu raja mobilizarea socială şi creşterea rolului statului (ceea ce e paradoxal, deoarece aceleaşi persoane ţin în paralel discursuri catastrofice, în care argumentează că cei care conduc acest stat, adică politicienii, sunt rău intenţionaţi şi corupţi).
Panicaţi, în lipsă de altceva, liberalii şi dreapta politică împrumută instrumentele socialiste, simţindu-se ru şinaţi să mai spună ceva în public despre piaţa liberă. Pericolul, în special în state cu tradiţie politică slabă, este deriva către „fascismul de stânga”, cum inspirat l-a numit într-o carte recent apărută un comentator american: control crescut al statului în economie, neîncrederea în „intermediari şi spe culanţi” (adică bancheri), cochetarea cu emoţia populară, lansarea de sloganuri tinereşti care promit „înnoirea din rădăcini”, speranţa difuză şi un nou viitor. După cum bine observă autorul, nici naziştii nu erau mari fani ai proprietăţii private şi ai limitării implicării statului în economie.
Paralela poate fi dusă mai departe: în manualul tineretului hitlerist, se spune că „alimentaţia nu poate fi doar o chestiune privată”, statul având un rol decisiv în a promova obiceiuri corecte în această privinţă, deoarece „ai o datorie socială de a fi sănătos”. Asemănarea cu încercările actuale, vag eugeniste, de a face din alimentaţie sau sport subiecte de politică de stat, interzicând aia sau promovând ailaltă, nu poate fi decât tulburătoare. Sigur, n-am ajuns încă acolo, iar proiectul european are destule mecanisme de atenuare a şocurilor, care-i permit să reziste la o aterizare economică forţată. Dar e nevoie de vigilenţă pentru ca nişte mecanici speriaţi de trepidaţii să nu scape cheia franceză din mână sau nişte ideologi cu cagulă şi bricege să nu-l deturneze spre o direcţie necunoscută.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei – evz.ro
Domnul Sorin Ionitza scrie niste lucruri infioratoare si mi-e teama ca scrie adevarul. Suna ca si cum am zbura la mare inaltzime si dintr-odata nu mai functzioneaza motoarele. Gata, s-a terminat, a venit sfarsitul lumii! Ce mai facem pe-acolo pe sus, cate minute mai avem pana la contactul cu solul. Si ce-o sa fie dupa aia, daca o sa mai fie… N-are importantza momentul acela. Important e ce facem pana atunci.
Mi-aduc aminte povestea cu parasutistul cel calm. A sarit deja din avion si cam pe la ceva mai putzin de 1000 metri se gandeste ca mai are ceva timp pana la 500 metri cand va declansa deschiderea parasutei… A ajuns deja la 500 metri si se gandeste ca ar fi bine acum sa atace recordurile mondiale (adica cine deschide parasuta mai tarziu)asa ca a dezabilitat si aparatul CAP3… si uite-asa trecede 300 metri, trece de 200, trece si de 100… Cam pe undeva intre 50 si 10 metri se gandeste ca da, acuma ar fi timpul sa o deschida… A intarziat putzin, asa ca iata-l deja la 5 metri privind cu uimire solul care se apropia vertiginos. In clipa aceea decide ca nu mai vrea sa foloseasca parasuta si zice hotarat: „Ce dreaku bre, n-am mai sarit eu de la cinci metri?”
Deci solutzia la criza economica mondiala: Cate doua parasute pentru fiecare pasager in fiecare avion.
Ceea ce face America, este „redistribuirea” plăţilor generaţiilor următoare, concomitent cu un plan de control al sistemului „capitalist american”, în încercarea de creere de locuri de muncă de către guvern.
Administraţia caută să readucă Bursa la factor de reglementator economic, nu la factor de propulsare economică.
Dacă asta-i soluţia? Greu de spus.
G-20,UE,China,Rusia, fiecare în parte şi împreună trebue să rezolve problema în perspectivă, nu în criza momentului actual.
În trena acestor „coloşi” economici (cu sau fără picioare de lut)restul lumii va fi tîrîtă.
Cred si eu ca este ingrijoratoare paralela pe care o face dl Ionitza, in finalul articolului dsale si legat de acest lucru, profit de ocazie sa completez un raspuns dat de mine pe un alt fir, la o intrebare pe care mi-a pus-o dl Maier, firul fiind:
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9416
iar intrebarea fiind, care este opinia mea despre corectitudinea politica , intrebare pusa ca raspuns la o alta pusa de mine anterior, si anume care este pozitia redactiei Acum fata de exagerarile corectitudinii politice, care exagerari, mie mi se pare ca in ultima vreme tind sa se prezinte ca opinii politice corecte si nu doar ca simple exagerari.
Dl Maier nu a fost multumit de raspunsul meu consierand ca am prezentat numai opinii nepersonale, si-l citez:
„Eram interesat ce intelegeti dv. prin corectitudine politica, nu ce SE intelege prin corectitudine politica, si tot nu am aflat”
Eu cred ca ar fi aflat daca citea mai atent, dar nu e nici-o suparare, asa ca de acum incolo voi folosi fiecare ocazie pentru a-mi exprima cat mai detaliat acesta opinie fata de exagerarile corectitudinii politice, caci fata de sensurile ei initiale nedeformate de prostie si dogmatism, mi-am spus clar opinia, in sensul ca pe acestea le sprijin de cate ori am ocazia.
Revenind la articolul dlui Ionitza, am gasit in partea finala citatele scoase din manualul tineretului hitlerist, exemple de aberatiii ale corectitudinii politice naziste, caci daca cea normala si corecta este una singura, exagerarile sunt legiune, unele cum am mai spus caracterizand toate totalitarismele, altele diferitele mode, obscuramtisme, autosuficiente etc, etc.
Deci iata un exemplu de aberatie a corectitudinii politice, dar pe care dl Ionitza fara sa-l atribuie acestei sintagme, il infatiseaza pentru a trage un semnal de alarma, si-l citez:
„Asemănarea(nota mea: a dogmelor naziste referite anterior) cu încercările actuale, vag eugeniste, de a face din alimentaţie sau sport(nota mea: si nu numai) subiecte de politică de stat, interzicând aia sau promovând ailaltă, nu poate fi decât tulburătoare. Sigur, n-am ajuns încă acolo, iar proiectul european are destule mecanisme de atenuare a şocurilor, care-i permit să reziste la o aterizare economică forţată. Dar e nevoie de vigilenţă pentru ca nişte mecanici speriaţi de trepidaţii să nu scape cheia franceză din mână sau nişte ideologi cu cagulă şi bricege să nu-l deturneze spre o direcţie necunoscută.”
Ei bine, eu consider ca ce-l sperie pe dl Ionitza( si constat ca si pe dl Titusz), din ce ar putea sa se intample daca am ajunge acolo unde „nu am ajuns inca”, se afla exact in inima domeniului considerat de mine, cel al exprimarilor sau actiunilor conforme acestor exprimari, de tip corectitudine politica exagerata sau chiar aberanta.
Intradevar, sa ne fereasca Dumnezeu de lumea orwelliana.
Pt Dl Gross: Intr-adevar exista acest pericol, ca bursa de valori sa fie folosita in sensul respectiv. Totusi, am urmatoarele observatii de facut:
– situatia de azi nu este rezultatul unei asemenea abordari a lucrurilor de catre G. Bush. Una din cauzele acestei situatii este tocmai politica iresponsabila dusa in cei 8 ani de guvernare republicana, in care prin repetate deregulari ale pietei si prin cheltuielilenemaipomenite legate de razboiul din Irak, datoria externa a ajuns catastrofal de mare. Bineintele ca va fi nevoie ca o generatie sau alta sa plateasca aceasta datorie. Daca generatia actuala nu o poate plati, oare cine o va plati? Genarati trecuta nu are cum. Ramane loc numai pentru generatia viitoare.
– Lagat de bursa: ar fi o catastrofa daca s-ar intampla ce preziceti. Dar nu exista nimic ce sa confirme aceasta orientare. De fapt, unul din cei mai calificati observatori economici americani, Jim Cramer, a aratat ca Obama a corectat cu succes unele greseli de inceput. Ca dovada ca Bursa de valori a luat-o in sus de atunci. Indicatorii economicii sunt deja pozitivi pentru acest an!
Anton, înainte de a te lansa în bine cunoscutele și partizanele tale tirade anti-Republicane, poate e bine să-ți reamintești că excesele piețelor și exuberanța, cum a numit-o fostul șef al Rezervei Federale, Alan Grrenspan, își au originea în vremea administrației Democrate Clinton.