Cum arată un adevărat patriot român? Cu siguranţă, unii se gândesc că el trebuie neapărat să fie îmbrăcat în costum popular, să lăcrimeze profund de 1 Decembrie sau de 23 august (după caz) cu aceeaşi sinceritate, să-şi boteze copiii Ion, Gheorghe sau Vasile, să mănânce mititei cu muştar, să-i urască din inimă pe evrei, ruşi sau unguri (nu neapărat în ordinea asta) ori pe toţi laolaltă, să creadă cu tărie că mântuirea este accesibila doar ortodocşilor, să vadă în cuvântul „dor” o întreagă metafizică inaccesibilă ne-românilor…
Ei bine, pentru mine modelul absolut al patriotului român e un grec acuzat de imoralitate şi plagiat, născut prin 1852 într-un sat numit Haimanale. Un individ care scria despre români, prin 1907 (într-o scrisoare adresată lui Vlahuţă): „neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade”. Culmea obrăzniciei, nu? Să vedeţi…asta nu e tot.
Acelaşi individ pe care – repet – îl socotesc modelul absolut al patriotului român, găseşte de cuviinţă să scrie în 1901 o schiţă intitulată „Românii verzi” în care vorbeşte despre români într-o cheie ironică: „Noi, românii verzi, purcedem de la următoarele principii sănătoase de progres naţional: A iubi neamul său e peste putinţă din partea aceluia care nu urăşte celelalte neamuri. Un neam nu poate avea vrăjmaşi în propriile sale defecte; vrăjmaşii lui sunt numai şi numai calităţile altor neamuri”. Infamie…infamie, de trei ori infamie, nu-i aşa?
Şi încă nici asta nu-i tot… omul despre care vorbesc l-a portretizat pe Mitică, individul superficial, care vorbeşte mult fără să spună mare lucru şi care adoptă miştocăreala ca formulă de comunicare. În 1905, profitând de o moştenire primită, dar şi dezgustat de şicanele la care era supus, personajul despre care vă vorbesc se autoexilează la Berlin, acolo unde va şi muri. Numele acestui om este Ion Luca Caragiale.
Şi acum, explicaţiile şi argumentele. Patriotismul este, înainte de toate, un exerciţiu de luciditate; mai mult decât atât, patriotismul este antagonic verbalizării în exces. A fi patriot înseamnă a avea conştiinţa unui medic foarte bun. Ce face medicul? Vindecă. Dar mai înainte de a vindeca, diagnostichează, identifica precis cangrena. Un medic bun îi va spune întotdeauna pacientului care are probleme cu ficatul că trebuie sa renunţe la tutun şi alcool. E asta plăcut? Cu siguranţă nu. Dar util? Cu siguranţă da. Asta a făcut Caragiale. În vreme ce naţionaliştii români ascundeau gunoiul sub preş, Caragiale i-a adus pe scenă pe Tipătescu, Caţavencu, Leonida, Miţa ş.a. De unde şi-a luat maestrul personajele? Păi tocmai din realitatea românească. A exorcizat defectele prin supraexpunere. Şi dacă astăzi trăim aceeaşi vreme a Tipăteştilor şi Caţavencilor, oare nu e cazul să adoptăm aceleaşi soluţii?
În 1885 are loc premiera comediei „D-ale carnavalului”. Publicul fluieră copios… Se pare că mulţi dintre cei aflaţi în sală se recunoşteau într-un fel sau altul în personaje, vedeau dintr-o dată, ascultând replicile lui Caragiale, ce sterile erau ideile pe care le vehiculau, ce ridicole le erau ideile, convingerile şi discursurile. Maiorescu îl apără într-un articol publicat în chiar acelaşi an („Comediile dlui Caragiale”). Şi acum, se naşte întrebarea: cum ar reacţiona patriotul pe care l-am descris la începutul acestui articol daca un alt Caragiale i-ar striga în faţă adevărurile incomode?
Caragiale este patriotul absolut şi pentru că el ne oferă soluţii. Cum ne vindecăm de patetism, cum ne redobândim luciditatea, cum îl facem pe Caţavencu să se retragă în hruba propriei sale mediocrităţi? Prin ironie, prin constanta, nemiloasa şi inteligenta ironie. Asta e lecţia dramaturgului. Atenţie, însă: ironie este definită de subtilitate, ea nu trebuie confundată cu hăhăitul tâmp sau cu miştocăreala suburbană.
Stimabilul Caţavencu declama patetic: „România să fie bine şi tot românul să prospere”… Nu vă sună cunoscut? Avem de un secol obsesia trăitului bine, însă întotdeauna cineva se interpune fatal între noi şi prosperitatea visată de Caţavencu. Personajele lui Caragiale îşi pierd vremea vociferând inutil, făcând politică prin berării, coborând în ridicol ideea de vot şi trăindu-şi existenţa ca pe un spectacol ieftin. Lumea aceasta e putredă nu pentru că apar din afară tot felul de ameninţări (la Caragiale, mitul străinului complotist este practic inexistent), ci se prăbuşeşte sub forţa propriilor metastaze. Se vorbeşte mult, eroii caragialieni nu au proiecte şi nici măcar o retorică veritabilă. Ce lecţie mai intensă de patriotism aşteptăm? Caragiale ni i-a pus în faţă pe aceia de care trebuie să ne ferim. Dacă suntem fascinaţi de Caţavenci într-o asemenea măsură încât le perpetuăm discursul, e propria noastră opţiune.
Ceea ce mi se pare lipsit de onestitate este să adoptăm retorica lui Dandanache şi ne întrebăm totuşi, cu maximă naivitate, de ce nu ne merge bine. Să ne reamintim două lozinci caţavenciene şi să ne gândim că timpul necesar intrării în normalitate e direct proporţional cu frecvenţa vehiculării unor asemenea enunţuri: „noi muncim, nu gândim” şi „nu ne vindem ţara”,.
Caragiale, chiar şi din autoexilul berlinez, oferă lecţii de patriotism. Le scrie în 1907 tuturor acelora care se tem ca ne vom pierde „biata noastră ţărişoară”: „Şi de aceea, este aşa greu de ‘nţeles teama ce o au unii de «înstrăinarea neamului românesc», «de alterarea spiritului naţional», de… «pierderea românismului»! Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!… De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?… fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligente tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critica?…”
Caragiale si-a iubit asa de tare tara, incat in 1907, grav bolnav de inima, a venit de la Berlin la Szaged numai ca sa-l inbarbateze pe tanarul Goga – intemnitat de austro-ungari…
Mi-a placut articolul dv.
Mi-ar fi placut articolul dv mult mai mult daca nu as fi stiut – afland tarziu, mult prea tarziu pentru a stirbi din admiratia mea fata de marele scriitor – cat de patriot (sau mai bine-zis nationalist?) era omul I.L.Caragiale.
Da, patriot roman. Da, si-a iubit tara. Intr-atat incat o voia „curata” (sau „curatata”) de orice alta etnie, si unele dintre articolele sale politice cele mai vehemente au fost impotriva modificarii art 7 din Constitutia tarii, faimosul paragraf impus de tratatul de la Berlin, cel are acorda drepturi evreilor romani. Caci aceasta „primejduia nationalitatea”, citez din memorie…
Pe de alta parte si fara legatura cu aceasta ‘jena’ personala, articolul dv, explicand patriotismul ca o analiza lucida si luand ca exemplu arta de a spune „inversul inversului” determinand astfel contemplarea fiecaruia in oglinda, mi-a facut o impresie excelenta. Felicitari.
Doamnă Gott – Shmilovitch,
Caragiale a fost un om al timpului său, în care atitudinile antisemite erau regula, iar nu excepția.
Dar dacă tot afirmați că „unele dintre articolele sale politice cele mai vehemente au fost impotriva modificarii art 7 din Constitutia tarii, faimosul paragraf impus de tratatul de la Berlin, cel are acorda drepturi evreilor romani.”, vă invit să citiți unele articole scrise pe această temă de contemporanul lui Caragiale, Mihai Eminescu, și pe urmă poate vă schimbați opinia…
Domnule Clej, de ce mi-as schimba opinia referitoare la Caragiale, daca SI marele Eminescu a scris articole antisemite?
Apropo, le-am citit, tot foarte tarziu, doar in urma lecturii cartii lui Andrei Oisteanu, „Imaginea evreului in cultura romana” care mi-a provocat un adevarat soc, relevandu-mi ca traisem (si citisem) in tinerete intr-o izolare totala fata de adevarul istoric.
Aveti dreptate, asa era ‘norma’ in acel timp, dar cu asta nu vad ca ati fi contrazis cu ceva cele scrise de mine. Ca in orice domeniu, oriunde si oricand, faptul ca „si altii” procedeaza in acelasi fel sau mai rau, nu scuza unele fapte. Dar, recunosc, Caragiale putea fi considerat pro-semit in comparatie cu Eminescu.
Relatia, mai bine-zis diferenta dintre „creator” si „omul” din el ar fi un alt subiect bun pentru discutii. Wagner sau Mozart, Eminescu sau Bialik , Francois Villon sau Mircea Eliade, nu pentru oamenii care au fost ei ii iubim sau admiram.
Dar aici discutam despre articolul dlui Ivancu, pe care l-am considerat excelent, sa nu uitam.
„…recunosc, Caragiale putea fi considerat pro-semit in comparatie cu Eminescu.”
Este exact ce vă sugeram, doamnă Gott-Shmilovitch.
Citez o fraza din „Moftul Român” – mai actuală ca oricând – , scrisă după ce, datorita restricţiilor bugetare din 1901, I.L. Caragiale s-a văzut „suplimentat” de la şefia registraturii generale R.M.S, adresată prea stimatului director general: „Înţeleg şi, dacă voiţi, împărtăşesc chiar regretul d-voastră pentru ceea ce mi-aţi făcut cunoscut pe ziua de 1 Aprilie. Trebuie însă să resemnăm: ţara are atâta nevoie de economii! Când mă gândesc că numai prin suprimarea postului meu de registrator, regatul face o economie enormă! Dv., ca om de calcule, veţi înţelege îndată…” după care eminentul dramaturg înşirue o serie întreagă de demonstraţii contabile. „Să nu regretăm dar, stimate domnule, când prin sacrificiul nostru, fie chiar silit, se poate aduce atâta folos Statului, înecat aproape în ruină prin atâtea risipe, atâtea lefuri exagerate şi pensiuni exorbitante.”
O politeţe ucigătoare pe care scriitorul o manipula cu o singulară dexteritate, lăsând loc nedumeririi cititorului neavertizat de ironia cu care celebrul ploieştean îşi „asasina” victimile.
Remarcabil text al d-lui Ovidiu Ivancu.
PS:tema iudeofobiei scriitorilor români, poate ocupa un spaţiu mult mai larg şi necesar, dar cu un alt prilej şi, de ce nu, pe marginea eseului lui Oişteanu.
Va multumesc tuturor pentru aprecieri. Doamna Mariana-Gott Shmilovitch … aveti dreptate. Dar stiti foarte bine… sfarsitul de secol XIX si jumatatea celui de-al XX-lea au excelat in nationalisme de tot felul. E vorba, asa cum sugera si dl Petru Clej, despre un zeitgeist caruia cu greu i te puteai sustrage integral. Stiti, cateodata ma gandesc cu groaza care ar fi fost propria mea reactie in timpurile acelea si de multe ori trebuie sa recunosc ca e foarte posibil sa fi „deraiat” fara sa am constiinta enormitatii nationalismului. Cred ca principala lectie a acelor vremuri este urmatoarea: trebuie sa incercam sa facem tot ce ne sta in putinta pentru ca restaurarea acelor timpuri sa nu mai fie posibila. Cat despre Caragiale… a avut nenumarate si uneori violente excese, insa a avut un soi de incredibila luciditate…o politete care devenea insesizabil ironie… un simt al „realului” greu de egalat. Si (asta e si mai fascinant) e unul dintre scriitorii romani pe care nu ii prea poti mitiza (asa cum s-a intamplat cu Eminescu si multi altii). Va multumesc pentru lectura.
Sunt de acord atat cu faptul ca scriitorul I.L. Caragiale trebuie dat ca exemplu demn de apreciat si in anumite privinte si de urmat, cat si cu autorul acestui articol.
Intotdeauna am regretat ca opera lui Caragiale ca si opera lui Hasek (Epopeea bravului soldat Svejk) nu au fost cunoscute in SUA, la timpul lor, pentru ca ar fi avut urmari foarte pozitive asupra mentalitatii americane. Si acum se intalnesc in SUA, din cand in cand situatii politice care seamana leit cu cele din Caragiale sau Hasek.
Problema „pacatelor personale” ale fiecaruia dintre oamenii de cultura sau dintre personajele istorice importante nu ar trebui sa fie judecata in termenii de azi pentru situatiile din trecut. De exemplu, este adevarat ca Eminescu a fost antisemit. Dar cine nu a fost antisemit atunci? Cand intreaga cultura bisericeasca, inclusiv „Cartile sfinte” ca Torah si Biblia erau anti-iudaice, cine si de ce sa se mai mire ca exista antisemitism?
Sau in cazul lui Caragiale: nu numai ca a avut accente antisemite, dar a avut si accente homofobe (vedeti bancul despre… muzicianul Paderewski, „transformat” de Caragiale in …Pederaski (:)) sau altele. Ba mai era si contra animalelor, daca e sa citam scena in care bietul Bubico este aruncat fara mila pe fereastra trenului. Dar noi nu avem voie sa-l judecam numai pentru aceste fapte, dupa normele noastre de azi, daca toata lumea era la fel pe atunci.
Sa amintim cazul actorului evreu bucurestean Goldenberg, care s-a plans ca pleaca din Romania din cauza antisemitismului. Era poate adevarat, dar daca situatia ar fi fost mai buna in SUA, unde a emigrat, atunci de ce acest actor a considerat sa-si schimbe numele evreiesc pe care il purta in Romania in Edward G. Robinson, ascunzand la Holywood originea sa evreiasca?
In acelasi mod, unii il condamna pe George Washington si il acuza ca a avut sclavi. Dar cand a trait el, asta era situatia curenta.
Post factum, mersi, e altceva; acum nu se mai pune problema ca sunt alte vremuri: nimeni nu se mai poate lauda ca nu poseda sclavi, pentru ca paradigma vremurilor noastre este diferita decat cea reprezentand vremea respectiva.
Daca ar fi sa excludem azi pe toate personalitatile care nu au fost politic corecte dupa normele de azi, nu ar mai ramane nimeni dintre cei admirati de noi acum …in picioare!
Ei, da, perfect diagnostic ati pus si dumneavoastra. Fara luciditate, ne vom face mereu de ras si apoi ne vom lamenta ca suntem nedreptatiti, bla, bla, bla… Si asa nu evoluam. Dar poate nici nu se doreste colectiv, ci doar individual. Asa ca unii nu trebuie deranjati. E plina tara de Dandanache.
Totusi, Caragiale era aroman. Si nu putea sa nu fie, in cele din urma, detasat si ironic…
Pt „Cami”: recunosc ca nu am inteles nimic din ce ati spus. La ce va referiti?
Articol pertinent si scoate in evidenta calitatile de mare scriitor ale lui ILCaragiale.Anton Constantinescu are dreptate, nu trebuie judecat in contestul zilelor de azi.
Caragiale s-a desprins de pandelasi si fluierasi pasunisti.( ca si Macedonski)
Caragiale a fost si un exilat, sa nu uitam acest aspect si de ce.
Cami a mentionat ca IL Caragiale a fost aroman ? Anton are dreptate ca nu prea intelege ce zice persoana in acel ecou.
Cu ce schimba sau deranjeaza ca a fost aroman ?
Opera in sine vorbeste, si nu apartanenta etnica a autorului.
Ori daca imi amintesc eu bine aromanii ( ca si meglenoromanii, istroromanii) ar fi populatii tot romanesti. Nu stiu si nu inteleg de ce Cami a facut remarca cu pricina … Poate ne face sa intelegem.
Cred ca e timpul sa ne dezbaram de remarci de genul(mai ales la adresa scriitorilor ori artistilor): „Ahhh,ala a fost evreu sau ungur, sau aroman, moldovean etc…”