ACUM.TV

Teoriile lui Galbraith sunt din nou la modă

Potrivit unor estimări, dacă am mai putea da crezare vreunei estimări, întreaga avuţie a omenirii s-a înjumătățit. Şi nimeni nu caută vinovaţii.

Faimosul economist John Kenneth Galbraith publica în 2004 un eseu cu titlul paradoxal “Economia Fraudei Inocente.” Cum e posibil ca frauda să fie inocentă? Inocenţa, explică Galbraith, derivă din lipsa de conştientizare a vinei. Frauda din deservirea unor interese speciale care se ascund sub termenul de “economie de piaţă”. Atribuirea vinei este aproape imposibilă atâta timp cât mai persistă convingerea că mecanismul economiei globale este la cheremul forţelor anonime şi impersonale ale pieţei.

Propagarea mitului mâinii invizibile a pieţei

Au trecut multe, prea multe luni de la primul mare colaps bancar şi aproape nimeni nu-şi asumă pe deplin responsabilitatea pentru prăbuşirile care au urmat. Propagarea mitului mâinii invizibile a pieţei n-a făcut decât să insulte inteligența colectivă şi să adâncească neîncrederea şi incertitudinea.
Treptat am aflat că trăim în mai multe economii. O economie bazată de jocuri digitale cu instrumente financiare care au dus la pierderi cu atât de multe zerouri că nici măcar bancherii nu sunt în stare să le numere. O altă economie bazată pe datorii garantate de active reale a căror cădere liberă a intoxicat tot sistemul. O economie cu bănci atât de nereglementate şi corporaţii cu cifre atât de umflate încât guvernele reacţionează cu stupefacţie la pierderile colosale pe care se văd nevoite să le acopere cu sume fabuloase de bani publici.

Cum este posibil ca nimeni, cu excepția poate a Martorilor lui Iehova să nu fi fost în stare să prevestească aproprierea cataclismului?

Până şi speculantul suprem, George Soros, care a scris convingător despre deficienţele sistemice ale fundamentalismului monetar a cumpărat acțiuni in Lehman Brothers cu câteva zile înainte de falimentul colosului bancar.

Alan Greenspan, fostul preşedintele al Rezervei Federale, arhitectul prosperității americane ale cărui pronunţări au avut mai bine de 20 de ani puterea unui oracol infailibil, compara criza cu „un tsunami care l-a luat prin surprindere”. Gordon Brown, în discursul pronunțat în faţa camerelor reunite ale Congresului american descria şi el criza în termenii unui dezastru natural „un uragan economic care s-a dezlănțuit asupra lumii”.

Să fi apărut această criză chiar din neant?

Cu tot curajul noului venit care nu se simte responsabil de haosul creat de predecesorii săi, Barack Obama îşi permite să fie mai concret: „Dacă e să reconstruim economia, să restabilim onestitatea şi disciplina bugetară, trebuie să ne lepădăm de năravurile washingtoniene vechi, de nonşalanţa cu care trucuri contabile au deghizat cheltuielile iresponsabile, de risipă, fraudă şi abuz”.

David Kelley, avocatul care reprezintă câteva victime ale lui Bernard Madoff, unul din puţinii escroci care au ajuns după gratii, declara că „actul de acuzare reprezintă doar partea vizibilă a iceberg-ului şi mai rămâne enorm de făcut pentru a scoate la lumina reţeaua de complicităţi care a facilitat aceasta infracţiune”.

Finanţiştii, foştii copii minune răsplătiţi regeşte pentru ingeniozitatea cu care au creat “boom-ul” şi-au pierdut poate joburile sau bonusurile şi sunt înfieraţi în presă că au transformat instituţii venerabile în cazinouri. Dar nu sunt pedepsiți.

Care ar putea fi explicația?

Faptul că bancherii nu sunt aduşi în faţa legii dovedeşte că au acționat cu acordul băncilor centrale si al guvernelor. În esenţă au respectat regulile unui joc a cărui regulă principală a fost tocmai lipsa de reguli. Modelul liberalizării a fost prescris de experţi în economie şi preluat cu entuziasm de băncile centrale care, spre deosebire de sectorul privat, nu erau motivate de profit. Credeau cu convingere că pieţele financiare tind spre echilibru, că fluxul internaţional de capital produce distribuţie optimă şi diversifică riscurile, că inovațiile financiare vor facilita expansiunea economică. Astfel, controlul inflației a devenit un obiectiv prioritar relativ uşor de controlat prin manipularea ratei de dobândă.

Acuzat că o dobândă mică a fost una din principalele cauze ale crizei, Alan Greenspan şi-a justificat deciziile explicând că sfârşitului Războiului rece a permis, în special, Chinei să replice succesul economic al aşa numiţilor tigrii asiatici. Acest fenomen a dezlănţuit o explozie de exporturi ieftine şi a contribuit la necesitatea de a menţine o dobândă redusă în țările dezvoltate. Piaţa a trecut printr-o fază de euforie. Riscurile au fost finanţate cu bani din ce în ce mai ieftini. Efectul a fost o datorie cu o creştere exponenţială.

“Eu am depus jurământ că voi urma deciziile Congresului şi nu preferinţele mele personale”, a ţinut să sublininieze Greenspan, care a servit ca preşedinte al Rezervei Federale sub patru preşedinţi.

Şi este adevărat că liderii politici, chiar şi cei cu predilecţii mai sociale s-au lăsat şi ei seduşi de magia pieței. Au crezut că pieţele libere şi o intervenție redusă din partea statului, cuplată cu o taxare moderată, vor crea echilibrul între cerere şi ofertă şi vor garanta cea mai bună alocare a resurselor. Eşecul universal al economiilor bazate pe planificare centrală n-a făcut decât să întărească convingerea în superioritatea modelului.

Clinton, Blair şi Brown au continuat politica economică începută de Thatcher şi Reagan, nu neapărat fiindcă împărtăşeau acelaşi principii ideologice, ci fiindcă au văzut că acest tip de model monetarist creează prosperitate pentru un număr suficient de mare de oameni. Au reuşit să câştige voturi fără să zburlească marile interese. S-au debarasat de ideologie şi au lansat “cea de-a treia cale”. .

De la „laissez faire” la intervenţionism şi reglementare

Doctrină neintervenţionistă, abordarea „laissez faire” a câştigat din ce în ce mai mult teren şi a dominat gândirea economică a ultimilor 30 de ani. A funcţionat un timp şi ca orice doctrină a căzut pradă propriilor excese. Într-o schimbare senzaţională de poziţie, Nicolas Sarkozy declara ca „ideea atotputerniciei pieței care nu trebuie contrazisa de nici o reglementare, de nici o decizie politică, este o idee nebunească”.

Gordon Brown se vede ca erou salvator al omenirii şi vorbeşte acum de nevoia de reglementare cu aceeaşi convingere cu care se mândrea în trecut că a liberalizat pieţele financiare.

Leitmotivul „reglementării” se încadrează perfect în vocabularul imprecis al politicienilor. Poate însemna orice. Un concept la fel de impersonal şi anonim ca şi cel al forţelor pieţei.

Analiştii vorbesc de maladia incurabilă de care suferă sistemul anglo-saxon. Se vorbeşte chiar de sfârşitul capitalismului, o sintagmă care ar fi sunat ca o erezie acum un an sau doi. În realitate se revine la un alt model, tot anglo-saxon. Doctrinele pieţei libere ale scoţianului Adam Smith şi americanului Milton Friedman sunt înlocuite acum cu ideile intervenționiste ale americanului James Robin, laureatul Premiului Nobel care a readus pe agenda politică teoriile englezului John Maynard Keynes.

În Statele Unite, Barack Obama lansează planuri atotcuprinzătoare şi extrem de costisitoare, un alt New Deal! Opoziția republicană adulmecă sânge. Europa încearcă să cânte de pe aceeaşi partitură şi se împotmoleşte la fiecare vers. China, semnalează că se va împotrivi la orice formă de protecţionism. Vocile se reunesc doar în repetarea la nesfârşit a aceluiaşi refren „O criza globală are nevoie de soluţii globale”.

Acest articol a fost publicat duminică, 29 martie 2009 la rubrica Economic.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.