Recentele articole “Mi-e rușine că sunt român” http://www.acum.tv/articol/2225/ și “Nu mi-e rușine că sunt român… Mi-e indiferent!” http://www.acum.tv/articol/9455/ au stârnit un mare interes și o vie dezbatere.
Și nu e de mirare, nu numai datorită titlurilor – aparent provocatoare – ci datorită problemelor de substanță ridicate de aceste articole. Ce înseamnă să fii român în lumea globalizată de azi și cum să faci față provocărilor la adresa identității care apar din ce în ce mai des?
Destule reacții au fost cele de iritare: cum de ne permitem să publicăm articole cu astfel de titluri blasfemice la adresa românismului? Las la o parte faptul că unii din cei care și-au manifestat sfânta indignare nu au citit articolele până la capăt sau nu le-au înțeles, ele fiind o pledoarie pentru abandonarea pudorilor, dar și a fanfaronadelor legate de identitate.
Așa cum am afirmat în repetate rânduri, nu sunt nici mândru, nici nu mi-e rușine că sunt român. Nu am niciun merit că m-am născut român, dar nici nu am vreo responsabilitate, de aceea consider noțiunile de rușine sau mândrie neaplicabile în acest caz.
Mă consider un cetățean al Universului, adică un om care nu e legat de “meleagurile natale”, pentru care nu am nicio nostalgie, și pentru care părăsirea țării în care s-a născut nu a constiuit o dramă existențială.
Așa cum am explicat în articolul “Zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața” http://www.acum.tv/articol/7966/ decizia de a părăsi România în 1991 a fost una motivată nu de considerente politice sau economice, ci de o dorință de lărgire a orizonturilor, de oroarea de a risipi timpul într-o perioadă de tranziție, care ține și de această autoasumată cetățenie a Universului.
Asta nu înseamnă că mi-am negat identitatea, că mi-am ascuns-o vreodată. Mai mult, limba română a rămas instrumentul cu care mi-am câștigat existența (la BBC până în 2008) și cu care mi-o câștig în continuare. Dar acest lucru este legat de avantajul competitiv, de găsirea unei nișe în piață, care mi-a permis utilizarea limbii materne ca instrument de lucru, deci o opțiune utilitaristă și nu una ideologică și naționalistă.
De ce spun toate acestea? Pentru că prea adesea, români pe care i-am întâlnit sau atitudini ale românilor exprimate sasu relatate în mass media păcătuiesc printr-o confuzie dintre afirmarea, uneori zgomotoasă, a identității și patriotism. Mai grav, uneori această atitudine se exacerbează în “buricism”, adică transformă România în buricul pământului, iar românii tratați la extremă, adică ori cei mai buni, ori cei mai răi din lume.
Or realitatea este cu totul alta. Românii, care reprezintă la ora actuală sub 5% din populația Uniunii Europene, nu sunt un caz de excepție. Recentele convulsii (mai mult mediatice) legate de presupusa infracționalitate scăpată de sub control a românilor din Italia este doar un amănunt la scara Uniunii Europene, nemaivorbind de întreaga planetă, unde altele sunt problemele grave.
Și aici intervine provincialismul care-i caracterizează pe destui români: incapacitatea de a pune lucrurile în context, incapacitatea de a fi, decă vreți, cetățeni ai Universului.
Bine, bine, veți spune, dar toți avem de rezolvat probleme concrete, zi de zi, care ne cer să fim cetățeni ai țării, chiar ai comunității unde locuim. Așa este, dar de prea multe ne lăsăm orbiți de această proximitate și acest lucru ne împiedică să învățăm din experiența (adeseori frapant de similară) altora.
În concluzie, înainte de a ne proclama zgomotos românismul (cu toate bunele și relele ce ar decurge de aici) n-ar fi rău să facem o pauză de reflecție și să ne întrebăm dacă e absolut necesară această afirmare a identității într-o lume tot mai globalizată.
Ei, da, ati fost intelept la timp.
Cat despre provincialism, de aici multe i se trag. Dar cu atata prostie, e risipa inutila de energie sa lupti.
„Dar cu atata prostie, este inutil sa lupti!”…Fals, nimic mai fals ca acest lucru!
Exista atatea exemple cand un singur om a schimbat mentalitatea timpului sau sau chiar istoria lumii! Tonul defetist este legat de credinta (falsa) ca noi suntem mici, nu putem face nimic, ca Romania este o tara mica (fals), saraca (fals), ca totul s-a stabilit pentru noi de altii fie la Balta, fie la Yalta, fie in Malta!!! (Fals!)
De ce este atat de nociv acest ton? Pentru ca in realitate mentalitatea defetista are un efect clar: submineaza dorinta de a schimba lucrurile care trebuie schimbate.
Iar atunci cand exista atatea dovezi ca in realitate chiar si un singur om poate schimba soarta lumii, de ce oare au aceste viziuni defetiste atata importanta in societatea romaneasca contemporana? Simplu, pentru ca justifica inactiunea! daca esti lenes si inactiv, nu ai cum sa gresesti, nu? Bun silogism. Te scuteste sa incerci.
Mi s-a intamplat odata in tara sa chem militienii stationati fara treaba in statia de metrou Politehnica sa ma ajute sa scot din zapada studentii beti morti cazuti in zapada alaturi de statie pentru a-i duce la caldura, sa nu inghete in frig. Militienii m-au ascultat (culmea!) si m-au ajutat, dar la observatia mea ca la rusi militia are datoria sa salveze pe betivi, ei au raspuns: „da ce, ne putem noi compara cu rusii?”
Cu alte cuvinte noi suntem neputinciosi, ca ne cade mana daca ajutam, nu? Mai bine sa le taie a doua zi chirurgii mainile sau picioarele, cum am vazut ca se face cu organele degerate!
In acest sens nu sunt de acord nici cu dl Clej (desi poate ca diferenta nu esrte enorma intre ceea ce cred eu si dansul).
O anumita mandrie, fie ea si nationala, trebuie sa avem. Nu in sensul protocronismului prostesc, ci in sensul ca daca oamenii sunt invatati sa fie indiferenti fatza de nationalitatea lor si fatza de natura lor, bineinteles ca vor avea standarde cu mult mai joase. Acesta este motivul pentru care in Occident se practica „gay pride”, „Irish Pride” etc. etc.
Mai ales cand multi romani cred ce crede doamna care semneaza aici, ca noi suntem mici si nu putem lupta cu nimic, ca suntem incapabili, trebuie sa intelegem ca puterile noastre sunt in realitate enorme.
De atatea ori am vazut cum persoane handicapate fizic, despre care s-ar fi crezut ca nu pot face nimic, au invins prejudecatile si au castigat concursuri pe care nici persoanele bine dotate fizic nu le-au putut castiga in mod obisnuit!
Am vazut cu ochii mei un baiat de 18 ani, care si-a pierdut trei membre (doua maini si un picior) de mic copil, a castigat o cursa de alergari. Cum a putut? De ce a putut? Pentru ca evident, se poate!
Anton, poți să-mi spui și mie de ce „trebuie”? De ce nu „ar fi bine”, „ar fi de dorit”?
Pentru că „trebuie” de cele mai multe ori eșuează în protocronimsm prostesc, ca să te citez.
Imi permit sa aduc, ca ecou, un citat- paragraf din articolul meu:
„Israel la 60 de ani – Independența din noi”
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=8585
care imi exprima crezul.
Desi ideea, in acest caz, are un alt punct de plecare, identitatea si apartenenta, atita timp cit nu derapeaza in nationalism, nu contrazic conceptul de cetatean al universului, chiar in aceasta lume „globalizata”, ci il intaresc. Desigur, in cazul meu e vorba de o alegere.
„Identitate si apartenenta
Personal, nu am fost niciodata impresionat in mod deosebit de ceremonii, festivitati, imnuri, simboluri. Nu m-am batut in piept ca patriot israelian si nu simt o emotie speciala la implinirea acestor 60 de ani de independenta, intr-o perioada atit de dificila pentru Israel, atit politic, cit si social. Nu sint singurul. Multi comentatori, in ziarele de limba ebraica, sau la TV, considera chiar ca aceasta zi a independentei nu are nimic deosebit fata de altele, ba chiar e umbrita de o stare de tristete a populatiei, influentata de al doilea razboi din Liban, de rachetele din Gaza, de avansarea prea lenta a procesului de pace, de discrepanta economica tot mai pronuntata, de saracie, de amenintarea Iranului, de periclitarea caracterului evreiesc al Israelului, chiar de primejdia disparitiei sale ca stat suveran.
Si totusi, din 21.1.1970, ziua in care am aterizat in Israel, acum 38 de ani, am capatat o noua identitate, un sentiment continuu de apartenenta, m-am rupt definitiv de conditia evreului minoritar, caruia i se aminteste cu ton condescendent „toleranta”, „ospitalitatea”, de la care se asteapta ” sa fie la locul lui”, care se izbeste de stupide prejudecati si xenofobii, sau caruia i se pretinde, declarat sau nu, sa ” ia pozitie” vis-a-vis de fiecare incident in care e implicat un alt evreu, sau sa inghita in sec cind e plasat intr-un sistem de referinta ” noi si voi”.
Nu trebuie sa asigur pe nimeni ca ” nu toti sintem asa”, nu sint nevoit sa ma confrunt cu absurda acuzatie de deicid, nu ma preocup permanent de imaginea mea, in ochii unei populatii majoritare, prin prisma etniei mele si a mitului evreului ratacitor. Imi pot permite sa fiu eu insumi, autentic, cetatean ( la bine si la rau) al Israelului, fata de care mi-am indeplinit si continui sa-mi indeplinesc datoriile, si care, cu toate defectele lui, cu toate cutremurele prin care trece, ma apara de o alta criza, acea a identitatii, daruindu-mi totodata sentimentul, lipsit de orice ambiguitate, al apartenentei. Si tocmai aceasta apartenenta imi confera si calitatea de cetatean al universului.”
Petrica, e greu sa raspund prin cateva cuvinte. Totusi, pe scurt, situatia este urmatoarea: din studii de psihologie rezulta ca una din conditiile sanatatii mintale este si sentimentul de apartenentza la un popor, grup, etc. In viata curenta s-a vazut ca atunci cand acest sentiment exista si este dublat de stima de sine, personalitatile respective sunt sanatoase mintal.
De exemplu prin infiintarea parazilor gay s-a urmarit in primul rand contracararea efectelor distructive pe care le are societatea in general asupra minoritatii gay. In fiecare zi multi dintre noi primesc mesaje negative, pe care unii si le „internalizeaza”, adica pe care unii le adopta. Mandria prosteasca „protocronista” da a apartine unui popor care se afla deasupra altor popoare (caracteristica nu numai anumitor romani, dar si pentru alte nationalitati) este destructiva, dar sentimentul de a face parte din istoria unui grup uman respectabil este pozitiv si ajuta la stabilirea unor standarde de actiune mai ridicate.
In exemplul pe care l-am dat aici, acest sentiment a contribuit la crearea identitatii gay sanatoase, care respinge aurtodistrugerea ca varianta onorabila. Se poate si altfel, cum sugerezi tu: respingerea oricarei identitati si deci a oricarei mandrii legate de apartenentza, pe motiv ca nu conteaza. De fapt putem vedea rezultatele acestei in cei care renuntza la orice standard de viata. Putini cunosc faptul ca exista si „comune” in care membrii respectivi se infecteaza cu virusul AIDS in mod special, ca sa elimine orice bariera in calea „libertatii absolute” de actiune. Nu le mai pasa de nimic!
Eu cred ca mai ales in situatia de azi a societatii romanesti este de-a dreptul distructiv sa eliminam orice parghie de influentzare a lucrurilor! Am primit mesaje disperate din tara din care rezulta ca a devenit aproape un loc comun indiferentza totala la problemele sociale.
De aceea cred ca solutia acestei probleme nu este desfiintarea sentimentului de mandrie, apartenentza etc, ci din contra, contracararea acestei distrugeri.Iata ce mesaj am primit de la un tanar:
„”In Romania degeaba spui ca cineva si-a taiat venele sau ca a fost, batut, imuscat etc. ca nimanui nu-i pasa. Singurul gand comun din tara este : „Fiecare pentru el”.”
Sigur ca putem afirma: „se poate si asa”. Se poate, dar eu sunt convins ca TREBUIE sa evitam asta.
In relatiile personale ce le-am avut, in momentul cand am spus: „eu sunt mandru de ceea ce sunt, tu sa fi mandru de ceea ce esti” efectul a fost exclusiv pozitiv.
Anton, tu faci o confuzie între mândrie națională și identitate.
Dacă nu-ți pasă că ești sau nu român, nu înseamnă că ești mai puțin om de omenie, căruia îi pasă de ce se petrece în jurul său.
Eu aș spune că prea mulți sunt aceia care sub masca românismului s-au dedat la acțiuni extrem de criticabile.
Înainte de a fi români suntem OAMENI și ăsta e lucrul cel mai important.
Cu cat universul se largeste omul se simte mai instrainat si mai mic.
Te simti apartinand unei comune, unei zone, esti Ardelean, Banatean, Oltean Moldovean etc.., suntem romani si traim pe terra.
Patriotism local primeaza in fata celui national, si cel national in fata omogenizarii globale.
Fiecare are o identitate si crede ca grupul de care apartine este un grup care merita sa fie in „fruncea”.
Nu e rea dorinta de a fi in frunte, ideea de competitie duce la progres, dar este condamnabila ideea de a recurge la metode de dominare, pentru a impune unei minoritati valorile proprii.
Daca suntem OAMENI nu conteaza nationalitatea sau rasa.
A fi OM inseamna sa fi democrat sa respecti si sa-l ajuti pe cel de langa tine.
Problema este ca „tonul face muzica”, si in societate politicienii promoveaza valoarea sau „lichelismul”.
Politicul daca vrea, poate schimba societatea. Intrebarea este, de ce sa o faca?
Ce castiga ei din schimbarea/democratizarea societatii?
Nu castiga nimic, dimpotriva, risca sa-si piarda influenta.
Atomizarea societatii romanesti, lehamitea, deceptia sunt cultivate pentru a mentine socitatea fragmentata, si astfel privilegiatii sa se conserve la puterea.
Domnule StefanB, nu e prea clar ce vreți să spuneți. Cine sunt „ei”, cei care s-ar opune schimbării/democratizării societății?
Și pe urmă, după ce faceți o pledoaria pentru regionalism și naționalism, spuneți că naționalitatea nu contează. Până la urmă cum este?
Respect oricui dorința de a fi sau nu mândru de a fi român și cer reciprocitate în a mi se respecta dorința de a NU fi nici mândru și nici a-mi fi rușine că sunt român.
Am oroare și sunt sătul de vorbe mari și de fanfaronade, de demagogie patriotardă. M-am săturat de vorbe umflate, a trecut vremea vorbelor, a venit vremea faptelor.
În toamnă am prezentat de mai multe ori demersul românilor din Marea Britanie în vederea deschiderii pieței muncii:
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=8309
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=8344
De asemenea, am transmis mai multe reportaje la Radio România pe această temă. În engleză am publicat acest articol:
http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/7668976.stm
Deci, să tot fie vreo câteva sute de mii, dacă nu peste un milion de persoane care au aflat de această acțiune. Nu am făcut-o neapărat pentru că sunt român, ci în primul rând pentru că era o știre interesantă și pentru că eram în cea mai bună poziție ca jurnalist de a o împărtăși, atât unei audiențe de limbă română, cât și engleză.
Pe plan personal consideram și consider că deschiderea pieței muncii pentru români este atât în interesul României cât și în cel al Marii Britanii.
N-au făcut acest gest pentru că „sunt mândru că sunt român” ci pentru că era un lucru de bun simț.
Germanii din Germania de vest au învățat după 1945 să nu mai fie mândri că sunt germani și nu le-a cauzat. De aceea, repet, doresc să mi se respecte indiferența față de identitatea românească, mie și altora, așa cum și eu respect altora mândria (sinceră și decentă, nu ostentativă și artificială) de a fi român. Iar în acest context, verbul „trebuie” nu are ce căuta.
As adauga ceva: am cunoscut concret cazul unei persoane folosita ca servitoare in casa de la varsta de 12 ani. Ea nu a avut o copilarie normala, si lucrand pentru o familie minoritara i s-a bagat in cap in decursul timpului ca natiunea din care face parte (era romanca) este „neam de slugi” si a trait cu aceasta convingere, care ii denigra identitatea. Sa nu uitam faptul ca negandu-i-se acestei persoane orice posibilitate de a avea mandrie nationala, rezultatul a fost ca i s-a nesocotit si ponegrit tocmai identitatea personala. Parerea mea este ca acest caz este patologic, si in viata mea am incercat sa exprim respect pentru mandria nationala a celor cu care am venit in contact. Ziua de 15 martie reprezinta de fapt o sarbatoare a exprimarii mandriei nationale a ungurilor; altfel nu ar avea sens.
Aceasta mi se pare a fi atitudinea corecta: de respect pentru mandria nationala a fiecaruia. Cu alte cuvinte eu pot fi mandru de natiunea din care fac parte asa cum astept ca si cei cu care sunt in contact sa fie mandri de natiunea din care fac parte ei, de traditia lor culturala, etc. Aceasta abordare permite de fapt cresterea tolerantei nationale, nu scaderea ei. Sa le fie permise aceleasi lucruri minoritarilor pe care ni le permitem noua insine.
Continui sa cred ca indiferenta nu este o solutie.
Pentru a da un exemplu american, voi cita cazul fostei echipe de conducere a SUA. G. Bush si mai ales Dick Cheney nu au luat in considerare faptul ca multi americani, mandri de natiunea din care fac parte (cea americana) s-au impotrivit incalcarii normelor stabilite la Geneva privind tratamentul prizonierilor de razboi, spunand: „noi suntem mandri ca suntem americani si aplicam un tratament uman tuturor”. Mandria nationala favorizeaza ridicarea stachetei morale, pe cand respingerea acestui argument determina aproape automat coborarea stachetei.
Cu asta sunt intru totul de acord!
Insa in tara, in ziua de azi, cliseul cel mai raspandit nu este de mandrie nationala si nici macar de acceptare a realitatii, asa cum este ea, ci este expresia „in tara asta de kkt”!
Expresie folosita ca sa justifice orice, de la necinstea cotidiana („daca toti fura, de ce sa nu fur si eu?”), la indiferentza cotidiana in fatza degradarii unor institutzii (cum este invatamantul) pana la jaful la drumul mare.
Toti au asteptari sa li se dea si foarte putini se gandesc cum ajute, cum sa participe la efortul colectiv.
Chiar si ideea de intr-ajutorare este absenta, nu numai din societate, in general, dar si de la biserici, care ar trebui sa aiba initiative constructive. Limbajul patriotard si gol de continut poate fi inlocuit cu unul corect si activ. Poate ca sunt eu prea idealist cand spun ca „trebuie”.
Anton, tocmai cei de care vorbești sunt cei care se bat cu cărămida în piept și invocă mândria de a fi rrrrromân. Aceștia sunt cei care au rostit celebrul „Noi nu ne vindem țara!”, ei au votat feseneul la 20 mai, ei au aplaudat minerii, ei îi înjur pe ungruri, pe romi și pe evrei, ei se indignează de câte ori le atragi atenția că sunt patriotarzi.
Așa încât, Anton, îmi pare rău dar nu sunt dispus să mă asociez „idealismului” tău, atitudinea pe care o descriai mai sus va dispărea pe cale naturală, sunt sceptic cu privire la succesul educației.
Domnule StefanB, dar pe „ei” cine-i alege, nu „noi”? „Ei” nu provin dintre „noi”? „Noi” suntem cumva neprihăniți?
Și cum se găsește echilibrul între naționalism și globalism, două curente antagonice?
P Clej – „Cine sunt „ei”, cei care s-ar opune schimbării/democratizării societății?”
Era vorba de cei de la putere.
In ce priveste globalizarea si nationalismul in doze moderate sunt benefice, duse la extrem ambele sunt nocive.
Inainte de a fi romani suntem OAMENI si este sfasietor ca prejudecatile ne distrug pe toti incet si sigur.
Depinde de fiecare cetatean al Universului daca pe viitor va combate prejudecatile.
Suntem cetateni ai Planetei Pamant inainte de a fi cetatenii unei tari.
Cred insa in patriotism, indeosebi in ideea de unitate pentru o lume buna si care se va salva de la distrugere.
Globalizarea n-are nimic de a face cu afirmarea identitatii sau chiar cu nationalismul.Ele pot coexista si vor coexista altminteri omenirea nu are nicio sansa de a supravietui.Eu sunt mandru ca sunt roman, dupa cum sunt mandru ca sunt un louitor al planetei si al Universului.Sunt deci pe deplin mandru ca exist.Daca as avea oricare alta nationalitate as fi la fel de mandru. Eu deci nu sustin ca sunt mai madru decat neamtu’ sau grecu’ sau oricare altul.Mandria mea nu vrea sa se afirme in dauna altuia.La fel sunt mandru de parintii mei cum sunt de nationalitatea mea. Ce e rau in asta. Dumneata scriitorule de articol,exagerezi si imi pare rau de tine fiindca nu ai nicio identitate si”esti mandru de asta”. Vezi, pana si tu esti mandru de ceva, de faptul ca esti un „nimeni”.
Treaba ta daca asta te face fericit.Cat despre globalizare versus nationalism am sa-ti dau doua exemple la care te rog sa cumpanesti inainte de a mai pune pixul pe hartie.
Japonezul vine acasa de la „jobul” lui, sa zicem de la mare banca, se dezbraca de costum si cravata,se imbraca in kimono, se aseaza pe tatami si-si toarna un whiskey cu gheata, ascultand la un I-phone ultimul hit american.
In Quebec, Canada, unul dintre cele mai civilizate locuri de pe pamant, semnele de circulatie pentru stop la intersectie au forma
si culoarea celor internationale dar pe ele nu scrie „stop” ci „arete”.
Domnule Nicholson,
Este dreptul dumneavoastră de a fi mândru că sunteți român, după cum este dreptul meu, repet, de a nu fi nici mândru și nici de a nu mă rușina că sunt român, deoarece nu am niciun merit și nicio responsabilitate pentru acest fapt.
Exemplele dumneavoastră nu au nicio relevanță, pentru că și eu pot să vă dau exemple de extremiști – naționaliști sau fanatici religioși – care folosesc tehnologii sofisticate ale lumii globalizate în scopuri destructive.
Vremea naționalismelor a trecut, iar acum ele nu mai au decât un rol distructiv. Iar pentru mulți români naționalismul îi trage înapoi.
Articolul nu se adresează acelora ca dumneavoastră, care nu văd o amenințare în globalizare, ci practicanților demagogiei patriotarde, care din păcate sunt încă destul de mulți. Îi puteți citi și în ecouri postate în revista ACUM.