Exista la Paris, pana in anul 2005, “Académie Universelle des Cultures”, condusa de Elie Wiesel, care organiza aproape in fiecare an, din decembrie 1993, un forum international, pe diverse teme, filozofice, sociale, politice, psihologice, culturale, in functie de scopul reuniunii. In decembrie 2002 subiectul a fost “Imaginer La Paix”, iar in noiembrie 2003, “Le Partage” , tradus in engleza “Sharing”. Era sub patronajul presedintelui Chirac si avea loc in cladirea UNESCO din Paris. Sunt mereu invitati sa participe la dezbateri filozofi, scriitori, jurnalisti, istorici, politicieni, laureati ai premiului Nobel… Si, uneori, Vlad Solomon. De ce Vlad Solomon, asta-i alta poveste, poate din greseala, poate din politete, in orice caz, niciodata nu am luat parte, dintr-un sentiment de inferioritate. In noiembrie 2003, datorita marelui meu succes pe listele de Internet (unde imi pierd timpul, dialogand din cand in cand) si dupa ultima sedinta a comitetului de bloc, am prins putin curaj, dar am anuntat ca vin in ultimul moment, doar ca spectator. Intotdeauna, cand plec din Israel, imi car cu mine o groaza de lucruri, de vara si de iarna, de ploaie si de zapada, ca nu se stie niciodata… Astfel, valiza mea e mereu plina, am aproape 30 de kg, plus in geanta de mana inca 15, ghiduri turistice, carti de impartit prietenilor, sticle de Sabra, liqueur israelian, tot felul de fleacuri, parca plec pe 10 ani. Pe 24 noiembrie, ma conduce asistenta mea la aeroport, dar aveam un presentiment neplacut. Se anuntase o greva, a si fost, cu o zi inaintea plecarii mele. Si totusi, totul parea perfect, aveam avionul dupa-masa, trebuia sa ajung la 21:30 la Paris, a doua zi incepea reuniunea, imi rezervasem, fiind membru Accor, camera la hotelul Ibis, imi inchiriasem masina la Europcar, iar cativa prieteni imi trimisesera material despre Elie Wiesel, cu care tineam mult sa stau de vorba, el fusese anuntat in prealabil si stabilisem sa palavragim in prima zi a congresului. Apucasem chiar sa-mi iau ramas bun de la colegii de liste, sa termin tratamentele pacientilor, mi-am luat si discul Adrianei Ausch, sa-l ascult in masina. Nu stiti cine este Adriana Ausch? E o celebra cantareata de folk a anilor `80, originara din Romania, in prezent in USA, o voce de privighetoare. Si fara Adriana (Aditza), sau macar fara trilurile ei nu puteam pleca.
La check-in, probleme: Air France nu permite mai mult de 20 de kg., din cauza grevei de ieri au cumulat doua avioane intr-unul, avionul e plin, nici un gram in plus. Asa ca, dupa o discutie filozofica, incununata de insucces, scot eu citeva lucruri, ajung la 25 de kg., ma lasa cu geanta de mana tot grea, dar asta e, voi avea mai putine boarfe cu mine, ma consolez eu. Eram imbracat destul de simplu, de drum, sportiv, toate accesoriile, inclusiv trusa de barbierit, erau in valiza. Calatoria a decurs fara probleme, am citit in avion, m-am conversat putin cu o pereche de francezi, care aveau idei politice putine, dar confuze, si am aterizat la Paris cu peste o ora intarziere.
La recuperarea valizelor, lipseau vreo 30. Ramasesera la Tel-Aviv cu buna stiinta, avionul fusese prea incarcat. Unii pasageri au sarit cu scandal, eu in panica, eram deja in intarziere, trebuia sa preiau masina, erau orele 23:15, la miezul noptii se inchidea Europcar. Functionarii de la Air France mi-au promis ca valiza va sosi a doua zi la hotel, mi-au dat o posetuta cu trusa de barbierit, o bluzita alba ca neaua Alpilor, mai mare rasul. In trusa era si un prezervativ, vedeti ce inseamna o tara civilizata? Am urlat eu ca a doua zi trebuie sa fiu la congres, ca n-am haine cu mine, ca si-au batut joc de oameni. S-au scuzat ca nu ar fi putut sa ne avertizeze in prealabil, la Tel-Aviv, pasagerii n-ar fi urcat in avion, pe scurt, o magarie planificata. M-au asigurat, insa, ca, fara indoiala, dimineata voi primi valiza la hotel. Deja incruntat, fug cu geanta de mina la Europcar, terminal B, mi se spune ca n-au decit masini mici – eu comandasem Renault Laguna, dar sa ma grabesc la Europcar la terminal A. Iau naveta, un mic autobuz, ajung la 23:45, in ultima clipa, mi se da masina, superba, cu un sistem de aprindere foarte ciudat, un dreptunghi de plastic, in loc de cheie, ca la hoteluri, pana m-am dumirit era deja trecut de miezul noptii.
– Ei, de-acum toate vor merge ca pe roate, imi zic eu, si plec spre Paris, imi aprind o tigara, pun discul Aditzei, fredonez \”Invata\”, \”Calul Albastru\”, totul e in regula, maine vine si valiza, ma simteam ca acasa. Deodata – intrarea in Paris prin Porte de la Chapelle e inchisa, se repara, deviatie, indicatoare-ioc, ma trezesc in toiul noptii intr-un sat necunoscut, nici un caine pe sosea, ma invart prin toate ungherele, in sfarsit, vad trei francezi de origine africana, foarte amabili, ma trimit in alta directie, bineinteles, gresita. Fumam tigara dupa tigara, discul se derula a treia oara, m-a apucat rasul, comica situatia, eu, uitat de lume, cautam Parisul, cu Aditza linga mine, exact acolo unde nu era. Asta-i viata – imi zic, mereu cautam imposibilul. Nu puteam sa ma opresc din ras, tremura si masina cu mine, parca si muzica avea o vibratie ironica. Dupa multe incercari si ajutat de o harta cu litere microscopice, reusesc sa intru in Orasul Lumina, exact unde nu trebuia, traversez tot Parisul si ajung in zona Gare de l’Est, spre hotelul unde sigur ma astepta o baie calda si o cafea pe gustul meu (espresso Vescovi, Illy, sau Segafredo). Eram foarte bine dispus deja, ascultam \”Mi-am amintit de tine\”, dar parca toate strazile aveau sens unic, cum ma invirteam, nu reuseam sa intru pe rue \”La Fayette\”. Pana la urma ma descurc, ajung la garajul hotelului, gasesc o intrare minuscula, masina prea larga, am manevrat la milimetru, aproape s-o zgarii. Cobor, fluierand cintecul de pe disc, era deja 2 noaptea, urc, numai zambet, ma intampina receptionerul cu un aer scandalizat. Eu ii explic ca valiza trebuie sa soseasca a doua zi si cer cheia camerei.
– E tarziu, nu mai avem camere, e noapte, ati anuntat ca veniti pe la 11 seara. Pana la urma imi gaseste o camera, imi face o cafea groaznica, eu, la camera 217, fara valiza, in sfarsit, ma dezbrac, imi pun bluzita de la Air France si ma gindesc ce frumos e la Paris.
Inainte de a adormi (cu greu), ii telefonez Aditzei si-mi povestesc peripetiile. Si inchid ochii cu \”Don Quijote\” in minte. Si cu Yves Montand, si cu Prevert…
(va urma)