Dan Predescu
PLACIDO
dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni
în prezenţa unui cotoi abstinent
care are şi el părerile lui
Drag oaspe
Izgonit de fiecare
François Villon
Succesul: să treci din eşec în eşec
fără să-ţi pierzi din entuziasm.
Winston Churchill
– 1 –
– Două lucruri nu poţi să faci cu placa: să rozi morcovi şi să muşti o gagică de cur. Marcel vine de la dentist, fericit că şi-a recuperat proteza reparată în douăzecişipatru de ore şi că, deci, n-a trebuit să lipsească de la slujbă decât o zi. De fericire, s-a amendat cu optsprezece sticle de Stella, aşa a socotit el, că şase de căciulă le-ar fi tocmai bune.
– Gata cu plăcerile de iepuraş, dragă ierbivorule, face Harry. Nu ţi-a mai rămas decât rumegatul.
– De rumegat, rumegi tu, viţelule. Eu voiam să spun doar că acuma e exclus să mai rămân cu o halcă de cur de damă în dinţi.
– Da, dar în schimb, e posibil să plece ea în goana mare. Şi anume, cu placa ta înfiptă-ntr-o bucă, zice Adrian.
– Puşchea pe limbă, nici nu ştii cât m-a costat. Iar chestia cu apucăturile mele canibalerotice nu e aşa, aiurea, din senin, aţi văzut ce prăvălie am la parter.
Ce-i drept e drept: la intrarea blocului din Berceni unde locuieşte Marcel, se află firma EROS MEZELURI & CARMANGERIE, de unde Harry a cumpărat, de altfel, un salam uscat excelent, chiar săptămâna trecută.
Întâlnirile lor au loc la Harry Goebel pentru că, dintre cei trei, el e singurul care nu locuieşte la bloc, ci într-o căsuţă minusculă, însă proprie, personală şi dotată cu o curte la fel de minusculă, dar agreabilă, pe o stradă liniştită, paralelă cu bulevardul Dinicu Golescu. Casa a fost o moştenire a soţiei lui, moartă anul trecut de un cancer gastric. Biata Doina a dat, probabil, în boala asta cumplită care ţine, într-un fel, loc de Dumnezeu (oamenii nu se mai tem de El, dar de cancer, da), după ce s-a muncit timp de şase ani să-şi recupereze moştenirea şi apoi, încă cinci ca să scape de cei doi chiriaşi aferenţi. Au reuşit cu chiu cu vai să le ofere acestora două garsoniere, să scape de ei şi în cele din urmă, să-şi ia în primire căsuţa, dar, tocmai când lucrările de renovare erau în toi, au apucat-o nişte dureri insuportabile. N-a durat mult, s-a dus în trei luni. O poveste banală din zilele noastre. N-avea decât cincizecişidoi de ani.
Îşi face apariţia şi Placido Domingo, un cotoi voinic de rasă Ragdoll, cu doi superbi ochi albaştri pe o mutriţă neagră-tuci, care, acum, stă frumos pe fund şi îl priveşte ţintă pe Adrian.
– Te-ai aşezat pe locul lui, zice Marcel. Simte-te.
Se simte şi se mută mai încolo, iar Placido se instalează demn pe băncuţă, lângă el. Adrian l-a botezat aşa, fiindcă are un mieunat mai sonor decât al oricărei pisici pe care a văzut-o el vreodată, se aude de la o poştă.
– Te-ai întors, craiule? îl mângâie Harry. Bine că n-ai mai venit cu vreuna după tine. N-aţi văzut de când sunteţi aşa cotoi galant, invită gagici la masă. Zău, n-o să vă vină să credeţi, degeaba vă uitaţi aşa la mine, e adevărat.
Ei ne uită „aşa” la el din alt motiv: fiindcă au mai auzit povestea de două-trei ori. Că Placido a dat de o pisică străină în curte şi că aceea, timidă, îndrăznea doar să amuşine pragul de după care venea un miros interesant, dar nu să treacă de acesta. Atunci, Placido, aflat în spatele ei, a împins-o uşurel cu umărul, mă rog, cu partea care se află la pisici deasupra labei din stânga-faţă, iar tânăra domnişoară din cartier a intrat, s-a dus glonţ la străchinuţa lui Placido din vestibul şi a golit-o cât ai clipi din ochi. În acest timp, marele tenor şedea cuminte şi privea tandru cum ea îi termină porţia de mâncare pe două zile. În scurt timp, însă, i-a venit o idee şi a devenit mitocan: a încercat să o violeze chiar în timp ce talentata, dar necunoscuta soprană se lupta cu ultimele grăunţe de Whiskas. Atunci, ea s-a întors incredibil de rapid şi i-a ars o labă zdravănă peste bot.
– Iar Placido, ca să vedeţi ce înseamnă, totuşi, un gentleman, a încasat această palmă morală, s-a aşezat din nou pe coadă şi n-a mai întrebat-o nimic. Mare lucru să fii pisic de familie bună, educat.
– Mie-mi spui, face Marcel, e aşa de educat că a-nceput să miorlăie cu accent evreiesc. Ai observat că nu mai zice „miau”? Mai nou, pronunţă „meau”!
– Taci dracului, antisemit notoriu ce eşti. Mai întâi, că, de când suntem singuri, nu mai miorlăie decât afară, în curte sau pe acoperiş. Când e cu mine, vorbeşte. Adică, cum să spun, miorlăie articulat. Când e surescitat, când simte miros de peşte, vine la mine, mă priveşte în ochi şi mormăie ceva confidenţial, aproape în şoaptă. Ceva de genul „mamau”. Sau „maumau”. Dar e clar, e limpede, pronunţă articulat. „Nu fi sadic, nu fi bestie, scoate dracului peştele din frigider!” Nemaivorbind de faptul că a devenit foarte religios. De dimineaţa până seara se închină la frigider. Stă acolo şi se roagă în tăcere, iar pe faţă i se citeşte evlavia. Eu ştiu cum arată Dumnezeul pisicilor. Nu e pisicomorf. E un schelet de peşte.
Tatăl lui Goebbels (prietenii aşa îi zic, numai de-al naibii) a fost un ceasornicar de pe bulevardul 11 Iunie. Cei doi l-au cunoscut în 1968, când au intrat în prăvălia lui ca să rezolve o problemă urgentă. Aflaţi pe Calea Victoriei, într-o după amiază de vară, Adrian şi Marcel au dat peste un cârd de turişti polonezi, care-şi întinseseră marfa pe trotuar: nişte gumă de mestecat, un radio cu tranzistori (în stare de nefuncţionare) şi o brăţară metalică de ceas. Pe aceasta a cumpărat-o Marcel şi apoi l-a târât pe Adrian prin tot oraşul, în căutarea unui specialist care să i-o monteze. Nu l-au găsit decât hăt după Piaţa Unirii, pe 11 Iunie. La urmă, după ce a plătit şi şi-a pus, mândru, ceasul la mână, Marcel a întrebat:
– Domnu’ Anghelescu (aşa scria pe firmă, dar s-a dovedit, apoi, că Anghelescu era fostul ceasornicar de acolo, răposat de vreo două decenii), eu am dat douăşcinci de lei pe brăţara asta. Ce ziceţi, merită?
– În orice caz, ăl de ţi-a vândut-o nu s-a păcălit, a răspuns, cu accent cântat-evreiesc, domnul pseudo-Anghelescu.
S-au prăpădit de râs la vorba asta, ei şi băiatul care intrase, între timp, în dugheana minusculă. Aşa l-au cunoscut, era Harry, care, pe atunci, era student la Fizică. Era cu doi ani mai mare ca ei, Adrian fiind în primul an la Istoria şi Teoria Artei, iar Marcel, colegul lui de şcoală primară, care nu intrase la facultate şi se oftica rău din cauza asta (a intrat la doi ani după aceea – tot la Fizică), făcea o chestie pur şi simplu ştiinţifico-fantastică, fiind operator APT, asta însemnând Automatic Pictures Transmission, adică Poze de la Sateliţii Artificiali, pe româneşte, dar fiind plătit ca muncitor necalificat, fiindcă meseria asta nu figura pe nici un tabel. Iar el, în loc să fie mândru că era unul dintre cei doar trei oameni din România şi dintre cele doar câteva zeci de oameni din întreaga lume care se ocupă cu aşa ceva, nu ştia decât să-i înjure întruna pe şefii lui care nu voiau să înţeleagă că ce făcea el acolo era o muncă de înaltă calificare, meritând mai mult decât salariul acela al lui de o mie treizeci de lei pe lună.
Goebel e un nume absolut nemţesc, sută la sută nemţesc, s-ar zice, dacă te gândeşti la unul celebru, foarte asemănător. Dar familia Goebel, care locuia pe o străduţă de pe lângă bulevardul Carol, era curat evreiască, din Austria (probabil că numele adevărat fusese Göbl sau Göbbl, credea Harry). Străbunicul lui Harry fusese ceasornicar la Viena, iar străbunica lui era fata unui cârciumar din Ceske Budejovice.
Faptul de a poseda un astfel de nume a avut tot felul de efecte asupra familiei Goebel, în ultimii şaizeci de ani. În ’40, când cu rebeliunea, tatăl lui Harry a fost înhăţat pe stradă de o patrulă de legionari şi dus la sediul acestora de pe strada Roma. Acolo, în curte, se mai aflau câteva zeci de evrei, majoritatea bătuţi, unii aproape morţi sau chiar morţi de-a binelea. Unul dintre tartorii de acolo, cu diagonală şi pistol atârnat de centură, s-a apucat să-i scrie într-un registru pe cei care mai erau în stare să-şi spună numele.
– Cum te cheamă?
– Josef Goebel.
Aşa că tartorul a sărit într-un mod foarte acrobatic peste lada pe care se afla registrul, iar Josef Goebel s-a ales cu un pumn care l-a lăsat fără doi dinţi. Dar, în clipa următoare, tartorul i-a cerut actele şi citindu-le, s-a înnegurat. A dat să se întoarcă şi a alunecat, aproape să cadă, într-o băltoacă de sânge.
– Caramihai, unde dracu’ eşti, pune-i dracu’ p-ăştia să cureţe aici!
– Să nu ţipi la mine, camarade Caranica. Mă vezi că stau? Sunt şi eu la fel de ocupat.
– Ce-i cu numele ăsta pe tine, mă Iţic? a mârâit apoi Caranica. Nici Bercovici, nici Rabinovici… nici Eminovici, ca ăsta… face el, înghiontind uşor cu vârful cizmei cadavrul din care s-a scurs băltoaca. Ce-ai avut, mă, cu rabinu’, de-ai stricat muniţia pe el?
– Nimic, da’ m-a călcat pe nervi, că el a fost ziarist şi că-i mai român ca mine… ş-atunci m-am inervat… i-am zis că Căpitanu-i ziarist, nu jidanii din Buzeşti… (1)
Tartorul râse şi scuipă pe barba lungă, albă, vârstată cu roşu, de la picioarele lui.
– Ia zi, mă …Goebel, parcă te-ar fi făcut mă-ta la Berlin! Cum îţi permiţi tu, mă Iţic, să porţi aşa un nume?
– Nu-mi permit, da’ ăsta-i numele meu, s-a jeluit tata Goebel. În original, se scria Goebbels, cu doi de bî, da’ secretaru’ de la primărie mi l-a scris, acu’ zece ani, cu unu’ singur, ca să fie mai pe româneşte. E nume german, domnu’ comisar!
Pistolarul se înegrise cu totul la faţă. Se vedea cum i se învârt rotiţele şi pinioanele în cap, a pretins mai tîrziu tata Goebel: da’ dacă ăsta-i neamţ? da’ dacă ăla de la Berlin e…? da’ dac-or fi ceva neamuri? Cu ăştia nu-i a bună, în orice caz… Ceea ce nu povestea tata Goebel chiar la toată lumea era amănuntul că legionarul l-a pus să-şi dea jos pantalonii şi în clipa aceea, i-a mai ars una în chip de confirmare a intuiţiei sale care, iată, se dovedise corectă.
Tartorul l-a suit pe tata Goebel în camionul care-i ducea pe evrei la abatorul Văcăreşti, dar l-a pus să coboare undeva, pe la Chirigii. Totuşi, nu era foarte sigur dacă intuiţia lui funcţionase, într-adevăr, bine.
Băiat bun, Tanganika ăla, până la urmă, obişnuia să spună tata Goebel, la douăzeci de ani după aceea (bătrânul prefera să-i zică oricum, Gambia, Rhodesia, Mozambic, numai pe numele lui adevărat nu). (2)
La zece ani după aceea, familia Goebel a fost vizitată de un băiat în civil, dar tot cu pistol atârnat la brâu, pe sub haină. Locotenent Caragheorghe, s-a recomandat acesta. El voia să afle dacă familia mai are rude în Germania, Austria, sau în Ardeal şi anume, care dintre acestea au luptat în Wehrmacht şi care, în SS. Toate jurămintele şi protestele vehemente ale lui Josef Goebel n-au ajutat la nimic. A doua zi, la poartă a oprit un camion cu prelată kaki, în care familia Goebel s-a cocoţat, cu câteva boccele cu boarfe, ajutată de şase soldaţi. În vagonul de tren unde-au nimerit apoi, se vorbea numai germana stricată din Banat. Au coborât cu toţii undeva, pe câmp. Şvabii din vagon aflaseră că, la treizeci de kilometri, e un oraş, dar habar n-aveau cum îi zicea.
De jur împrejur, numai trei barăci, ale miliţienilor, o fântână veche cu ciutură şi încolo, doar câmp neted, până la marginea zării. Au început să facă, aproape cu mâinile goale, chirpici pentru bordeie. Nu puteau rămâne aşa, pe câmpul gol.
După aproape o lună, Josef Goebel a reuşit să ajungă în faţa unui ofiţer, în clipa când acesta cobora din maşina care-l adusese acolo.
– Tovarăşe colonel, i-a zis el, deşi acela n-avea pe epoleţi decât trei steluţe mici, prizărite, eu nu sunt şvab, sunt evreu şi n-am avut nici fraţi, nici feciori în armata lui Hitler. Verii mei din fosta Austrie au murit toţi în lagăre!
– De unde să ştim noi că-i aşa, măi Goebbels? a mârâit el.
– De unde? Poftim! şi lăsându-şi nădragii să cadă, Josef Goebel i-a prezentat ofiţerului dovada irefutabilă a iudaităţii sale.
Obectu’ ăla m-a salvat în clipele cele mai grele din viaţa mea, îşi amintea, mai târziu, bătrânul. Şi culmea, fără nici un efort din partea lui. Ăştia nu te cred până nu ţi-l văd. Pe lumea asta se petrec lucruri de mirare, într-adevăr.
După încă o lună, familia Goebel a fost trimisă acasă. Care casă, de unde casă? aceasta era, însă, noua problemă, căci în a lor locuia acum directorul general al unei mari uzine, a cărei construcţie trebuia să înceapă în cel mult trei ani. Taman bine, fiindcă, până atunci, urma să-şi termine directorul liceul şi să-şi ia diploma de inginer.
Până la urmă, alde Goebel s-au descurcat, ba chiar foarte bine, cu casa. Lângă aeroportul Otopeni, fostul aeroport militar construit de nemţi, în timpul războiului, pentru Messerschmidt-urile care apărau rafinăriile de la Ploieşti, se afla o vilă a marelui industriaş Malaxa, unde, altădată, cică ar fi venit adesea regele Carol al II-lea la câte-un mic poker cu gazda şi prietenii acesteia. La etaj erau cartiruiţi, acum, câţiva ofiţeri sovietici. În holul, sau sala de bal, de la parter, mare cam cât un cinematograf de prin vreun cartier al Bucureştiului, ruşii îşi parcaseră caii. Meritau şi ei, săracii, un pic de confort, că doar bătuseră drumul până la Berlin înhămaţi la tunuri.
Aşadar, în vilă nu mai era loc. În schimb, în cele două căsuţe ale servitorilor de altădată, era. Iar tata Goebel a descoperit că toate ceasurile de la mâinile drepte şi stângi ale eliberatorilor erau stricate. În scurt timp, ceasurile capturate din vreo şase ţări funcţionau iaraşi, iar familia Goebel se afla instalată în căsuţele servitorilor. Desigur, nu numai de dragul ceasurilor de la mână l-au lăsat ruşii pe Goebel să stea acolo, ci şi al caloriferului vilei, pe care ei îl cam făcuseră praf, iar acesta a reuşit să-l repare în câteva zile şi să-l ţină în viaţă tot timpul cât a locuit acolo – fix cincisprezece ani. S-au mutat din nou în oraş numai atunci când tata Goebel a reuşit să facă un schimb de locuinţă avantajos, pe o străduţă din preajma bulevardului Republicii, fost Carol I.
În rest, alte probleme serioase n-a mai avut tata Goebel. Dar fiul lui a tot scris, în toate declaraţiile şi autobiografiile (pe vremea aceea, compuneai la tot pasul lucrări dintr-astea), ori că nu are rude în străinătate, ori că e posibil să aibă, dar n-a auzit de ele, ori că nu are nici un contact cu ele. Asta, deşi verii lui din Elveţia, Canada şi Israel treceau cam în fiecare an pe aici şi îi aduceau câte ceva de îmbrăcăminte, ţigări şi cafea. Prin anii 80, Adrian şi Marcel îşi îndesiseră vizitele la Doina şi Harry, unul dintre motive fiind, cu absolută şi evidentă certitudine, cafeaua.
– Să trăieşti, coane, surâde Harry – şi ai grijă pe unde-ţi mai pierzi placa. Sau dacă ţi-o pierzi, măcar să fie cu folos.
– Adică să nu se lase cu scârbă la aşternut, la ceas de seară, completează Adrian, ca să înţeleagă Marcel despre ce-i vorba.
– Moşule, zice Marcel, scârbă e doar atunci când dai chix, când ratezi ruşinos. Nu ştiu de ce, întotdeauna când mă gândesc la eşecuri, îmi vine în minte treaba de la Sibiu. Asta era în primul meu an de după facultate, lucram la IFA (3), la Măgurele. M-au trimis la o aşa zisă sesiune de comunicări ştiinţifice ale studenţilor. De fapt, comunicările alea erau cel mult nişte lucrări cuminţi de seminar şi probabil din cauza asta, fiindcă ştiau bine care-i nivelul, nu s-au mai deranjat boşii. În plus, era şi o economie pentru Institut: dac-ar fi trimis un conferenţiar sau profesor, ăla ar fi tras la Împăratul Romanilor. Cu mine, abia angajat ca asistent, era mai simplu, m-au cazat la un cămin, împreună cu studenţii. Sesiunea a fost aşa cum trebuia să fie, vorbitorii se prefăceau că spun ceva, iar asistenţa, că-i ascultă cu atenţie. În fond, singurul câştig al întâlnirilor astea e că aşa mai ajung şi oamenii să se cunoască unii pe alţii. Eu am cunoscut-o pe Tina, care stătea în primul rând şi semăna leit cu Claudia Schiffer.
Tina Messenhauser, pe numele ei întreg, era în anul doi, tot la Fizică, dar la Iaşi. În această calitate se afla la conferinţă, adică la ea acasă, căci era sibiancă. Tina era bucuroasă de ocazia asta nesperată, nu mai dăduse pe acasă de câteva luni, după cum i-a spus lui Marcel în timp ce au băut o cafea la barul improvizat de la parterul Bibliotecii Judeţene, unde avea loc conferinţa. El i-a spus că l-ar tenta să hoinărească un pic prin oraşul acesta care nu seamănă de loc cu Bucureştiul şi a întrebat-o dacă n-ar vrea să-i fie ghid. Cum să nu, a răspuns frumoasa Tina, râzând cu toată gura – şi avea o dantură superbă, zice Marcel. N-au ajuns, însă, prea departe. Au poposit la prima cafenea cu mese întinse pe trotuar, unde nici n-au apucat bine să termine o sticlă de vin, Marcel nu-şi mai aducea aminte despre ce au vorbit, în orice caz, nu despre fizică – şi s-au trezit sărutându-se. Activitate care a continuat, cu mici întreruperi, până la lăsarea întunericului.
E cam răcoare, a zis Tina. Mergem, a hotărât Marcel. Stai departe de aici? Câteva minute, pe jos, i-a răspuns ea.
S-au oprit în faţa porţii şi au continuat să-şi ia rămas bun, cam o jumătate de oră, îşi aminteşte Marcel. Pe mâine, a oftat el, într-un târziu, mă duc la cămin. Dacă vrei, poţi rămâne la noi, a şoptit ea, căminele sunt oribile.
Marcel a intrat cu un pic de reţinere, ba chiar de teamă, în încăperea mare, înaltă, cu ghirlande de ştuc pe tavan, în care se pătrundea direct din holul de la intrarea clădirii. Doamna Messenhauser, însă, l-a primit absolut cordial, ca pe o veche cunoştinţă. De ce nu mi-ai spus că vii cu el, i-a reproşat în treacăt Tinei, pe nemţeşte şi a dispărut în camera vecină.
E singură, a spus Tina, tata a murit acum zece ani şi e atât de fericită când mă prinde pe aici…
Nu numai prezenţa Tinei o făcea fericită pe maică-sa, ci şi a băiatului care o însoţea, de astă dată. Şi care rupea câteva fraze pe nemţeşte, era o limbă pe care o învăţase la liceu. Doamna Messenhauser a intrat în starea de agitaţie specifică gospodinelor de pe la noi, din Bălăciţa, atunci când se trezesc cu musafiri neaşteptaţi, zice Marcel. I-a poftit să se aşeze pe canapeaua din faţa televizorului, urma un film cu Marlene Dietrich, era păcat să-l piardă. A apărut de îndată o carafă din cristal, de modă veche, plină cu un lichid gălbui-auriu. Aveau să guste imediat ceva care să meargă cu vinul, le-a promis mama Tinei şi a dispărut în camera vecină, nu erau decât două, de altfel. Spre surprinderea lui Marcel, femeia nu se afera, însă, cu farfurii şi tacâmuri, ci cu nişte aşternuturi. A scos din scrinul sculptat de lângă televizor două perne mari cât toate zilele pe care le-a dus la iuţeală dincolo şi a revenit cu nişte pânzeturi ce păreau a fi cearceafuri, pe care le-a mutat în baie.
– Să nu te miri prea tare, i-a şoptit Tina, roşind. Ne face patul. N-am apucat să-i spun cine eşti …dar acum, cred că nici n-o să-i mai spun.
Cineva era victima unei confuzii, fără îndoială. Marcel crede că, în ce-l privea, era beneficiarul acesteia. N-au apucat să o descâlcească, pentru că a apărut doamna Messenhauser cu două platouri cu bunătăţi – chiar şi cu salam de Sibiu!
– Doar te afli la Sibiu, a surâs doamna Messenhauser.
Apoi a urmat catastrofa. Filmul de la televizor era Procesul de la Nürnberg, iar Marcel şi-a găsit ceva de spus la una din replicile avocatului apărării din filmul acela. Cu inspiraţia mea caracteristică de după trei pahare de votcă, dar nici măcar nu băusem aşa ceva, am emis o cugetare de genul „sigur că nu i-au gazat şi nici nu i-au omorât în bătaie, i-au dus în excursie la Weimar, acasă la Goethe, că era la doi paşi”, îşi aminteşte el, melancolic.
Tina şi mama ei au încremenit. Marcel a continuat să mestece timp de câteva clipe, până când a realizat că femeile rămăseseră ca două statui, privindu-l ţintă. Apoi a înţepenit şi el. A durat mult până ce doamna Messenhauser a început să vorbească.
Pe nemţi îi priveşte toată lumea aşa cum îi priveşte, după război. Dar trebuia să înţeleagă că ei sunt nişte victime ale ştim noi cui, i-a explicat mama Tinei. Dacă n-ar fi fost complotul ăsta monstruos, ar fi încheiat pacea cu americanii şi lumea ar fi fost fericită. Hitler a fost victima unei tragice confuzii. Eşti un om cult, crezi că un meloman ca el s-ar fi putut gândi la aşa ceva? a mai zis doamna Messenhauser. A fost greşit înţeles, fără îndoială. Oricum, el nu ştia ce se întâmplă prin lagăre. Şi de altfel, chiar s-a întâmplat? Pozele alea nu erau trucate? Imposibil să fi făcut germanii aşa ceva. Deţinuţii au fost omorâţi tot de deţinuţi, toţi Kapo erau evrei şi polonezi. Fratele ei, unchiul Tinei, care a murit în cincizecişidoi, undeva pe lângă Cercul Polar, în mină la ruşi, le dădea deţinuţilor din raţia lui de ţigări şi rachiu, i-a povestit un coleg de-al lui, sergent major, care acum e în Argentina. A, dacă vrei să vezi cum arată un popor cu adevărat şovin, uită-te la norvegieni. Ai văzut ce i-au făcut fetei ăleia, bruneta de la Abba? Numai pentru că maică-sa, norvegianca, a făcut-o cu un soldat neamţ, în timpul războiului? A trebuit să se mute în Suedia ca să nu mai ştie nimeni de ea şi să-şi vadă de viaţa ei, să ajungă o cântăreaţă celebră!
Doamna Messenhauser, care, al naibii, nu-şi arăta de loc vârsta, ai fi putut s-o iei drept sora mai mare a Tinei, era absolut convingătoare, susţine Marcel. Chiar mai convingătoare decât una de vârsta ei, de la Feteşti, sau aşa zicea, cu care el s-a aflat odată singur într-un compartiment de clasa a doua câteva ceasuri bune şi care, în tot acest timp, i-a explicat, cumplit de insistent, ce afacere senzaţională ar face dacă ar împrumuta-o cu şase mii de lei ca să scoată din vamă Chevroletul nou nouţ trimis de unchiul ei de la Chicago. Roşu – şi lung de şase metri, Chevroletul.
Ajuns în acest punct, Marcel s-a uitat cu tristeţe la ceas, apoi a zis că s-a făcut foarte târziu şi că le mulţumeşte doamnelor pentru seara agreabilă, dar, din păcate, nu mai poate să le ţină companie. Oricum, bag sama că despre futai nici nu mai poate fi vorba, pretinde că şi-a spus el, cu lehamite în suflet. În dimineaţa următoare, la conferinţă, el şi Tina s-au ignorat reciproc într-un mod penibil.
Va urma (4)
– – – – –
NOTE
(1) Ironia sorţii face ca bătrânul de pe strada Buzeşti, omorât doar fiindcă n-a avut de lucru şi „s-a luat în gură” cu un militant politic înfierbântat, în iarna lui 1940 şi fiindcă în actele sale figura un nume terminat în „ovici”, să fi fost unul şi acelaşi cu cel care publicase, în tinereţe, sub pseudonim sau fără semnătură, articole precum cele de mai jos:
Poporul cel mai liber şi îngăduitor şi-a plecat capul sub jugul celei mai mizerabile şi slugarnice rase omeneşti. Pămîntul cel mai înflorit încape, palmă cu palmă, în mîinile cele mai murdare, raiul Moldovei se umple de neamul cel mai abject. Şi fiindcă la toate aceste procese de expropriere, agenţii de împlinire au tantiemele lor, de aceea, jidovimea şi judecătorii merg mînă în mînă sub pajura creştină cu două capete.
Fără a vărsa o picătură de sînge, fără muncă, fără inteligenţă, fără inimă, o rasă care, în înjosirea ei, nu are asemănare, pune astăzi mîna pe un pămînt sfînt…
(Curierul de Iaşi, 30 septembrie 1877)
*
Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioţilor, n-am avut clasă de mijloc decît ca slabe începuturi şi că această clasă – excepţie făcînd de olteni şi ardeleni – e cea mai mare parte de origine străină. De aici abia am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domnia lui Carol Îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin decît proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă pînă azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărît pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămînea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici.
(Materiale etnologice privind în parte şi pe d. Nicu Xenopolus, criticul literar de la <
*
Pe acest ton sînt din nefericire ţinute toate aprecierile cîte ne vin din partea maghiară, sau mai bine, a gazetarilor pseudomaghiari de origine semitică.
Pentru a aprecia după adevărata lui valoare psihologică articolul din \”Pester Lloyd\” am trebui să fim semitologi. Dar valoarea lui istorică şi politică ne rezervăm plăcerea de-a o discuta punct cu punct, căci, dacă nu putem descoperi originea etnopsihologică a impertinenţei parveniţilor ovrei, cunoaştem însă bine, istoria română, maghiară şi polonă…
(Timpul, Bucureşti, 24 iunie 1883)
*
Citatele reproduse în această notă au fost preluate din volumul I de Opere politice de Mihai Eminescu, ediţie fără aparat critic, publicată cu sprijinul Ministerului Culturii din România (editura Timpul, colecţia Politikon, Iaşi, 1997, ISBN 973-9210-58-9, pag. 194-195, 81, 111).
(2) Fişă de Cadre
UNGUREANU GHEORGHE
De-a lungul anilor, a fost învăţător, apoi muncitor necalificat (primitor-distribuitor, aşa scria pe cartea lui de muncă) la uzina 23 August, apoi muncitor necalificat la ICAB şi în fine, şef de echipă la acelaşi ICAB, de unde a şi ieşit la pensie. Despre viaţa lui de până în 1945, când a fost demobilizat din Divizia Tudor Vladimirescu, nu povestea niciodată nimic, nimănui. Nici despre faptul că, până în 1945, îl chemase Caranica.
Era un om singuratic acest Ungureanu. Unul dintre foarte puţinele locuri în care se mai întâlnea cu lumea, după ce rămăsese văduv şi, la puţin timp după aceea, ieşise la pensie, era bufetul Tismana de pe Calea Plevnei, unde se bea, la halbă, o bere neaşteptat de bună pentru preţul ei. Ca pensionar, devenise un pic mai vorbăreţ, el, care toată viaţa fusese un Mutulică.
Într-o seară, puţin înainte de ora închiderii, a emis o teorie revoluţionară cu privire la sfârşitul Germaniei lui Hitler. Năiţă Suru şi Georgel Pandele, comesenii, băuseră, la drept vorbind, mai mult ca el, fiindcă se aflau înşurubaţi pe scaunele Tismanei încă de la prânz, în vreme ce el îşi făcuse apariţia abia pe la cinci şi jumătate. Va să zică, Năiţă şi Georgel treceau în revistă ultimele luni din existenţa Reich-ului, când a început Ungureanu să-şi dezvolte propria teorie.
– Hitler a fost un om mare, da’ l-a mâncat Goebbels. Ăsta, vă spun eu, era jidan. Ştiu io ce zic, era jidan. Bă, eu l-am cunoscut pă un văr d-al lui, de-aici din Bucureşti. Goebbels l-a făcut, Goebbels l-a terminat pe Hitler. N-a murit, bă, cu Hitler, astea-s basme, propagandă. A turnat benzină pă el şi i-a dat foc după aia.
Şi n-a mai scos un cuvânt toată seara, deşi Năiţă şi Georgel l-au somat să prezinte dovezi în sprijinul alegaţiilor sale.
(3) IFA = Institutul de Fizică Atomică
(4) Pentru că subsemnatul nu este primul autor care s-a aplecat, în ultima vreme, asupra interesanţilor ani ’40, mi se pare oportună reamintirea păţaniilor domnului Dumitru Crudu, un confrate pe care nici măcar n-am avut ocazia de a-l cunoaşte în persoană – şi care, după cum se vede, a fost tras de urechi pentru oarece „obrăznicii” chiar mai nevinovate decât cele din paginile mele de mai sus. Iată o parte din interviul acordat relativ recent de domnia sa pe această temă, care arată că în România de azi, democrată nevoie mare şi membră a Uniunii Europene, mai există oameni de bine care mor de grija lui Mihail Sebastian – şi se inflamează cam în stilul băieţilor de la Teheran când vine vorba de o caricatură apărută în Danemarca. Ştiu că au murit şi de grija prezentului text al meu, dar nu-mi bat, deocamdată, capul cu asta (revista Euromuseum şi-a încetat existenţa odată cu publicarea capitolului 3 al acestui roman, respectiv în momentul când următorul, cel în care e vorba de celebrul film „Puterea şi adevărul”, era „pe ţeavă” – simplă coincidenţă, nu-i aşa?)
Sunt obişnuit cu grija lor încă de prin 1980 (ba chiar şi cu ei, ca animale, fiindcă sunt cam aceiaşi), aşa că-mi văd de drumul meu. Fiecare cu ale lui: eu cu scrisul, ei cu funcţiile de purtători de grijă. De-aia-i ţară democrată, ca să încăpem toţi în ea. Iar securistul să pască alături de miel, aşa cum scrie la scripturi că o să fie după Judecata de Apoi.
În altă ordine de idei, reamintesc că uzanţele mă obligă să dezvălui provenienţa citatelor pe care le utilizez.
Aşadar, cele citite de către un personaj de aici într-o revistă literară (Şi atunci, toată drama vine din folosirea vagă a unui cuvînt căruia nu i se precizează întocmai semnificaţia – şi anume fascismul. Vag fiind, el poate fi aplicat oricărui curent naţionalist interbelic, iar, în cazul românesc, răsfrîngerea acestui termen asupra Mişcării Legionare aduce cu o ajustare ideologică făcută din nevoia de a-i încadra pe intelectualii legionari într-un orizont politic în care ei de fapt nu pot încăpea.) provin din cuprinsul articolului A fost Eliade fascist? de Sorin Lavric (România literară nr. 7/22.02.2006, pag. 15).
www.ciocu-mic.ro
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=909