„Există trei tipuri de minciuni: minciunile simple, minciunile sfruntate şi statisticile”
(Mark Twain)
În pofida recentelor negocieri între cele două „părţi” în conflict, RM şi Transnistria, desfăşurate la Moscova sub oblăduirea ocupatului preşedinte rus Dmitri Medvedev, mizele electorale din stânga Prutului sunt în altă parte. Pentru că la Moscova nu s-a petrecut, în esenţă, nimic. Documentul semnat – care în traducere „moldovenească” înseamnă „votaţi comuniştii lui Vladimir Voronin” – a reconfirmat că Rusia rămâne în Transnistria, indiferent în ce format sau uniformă, şi l-a îndatorat, încă o dată, pe liderul PCRM pentru sprijinul oferit în actuala campanie electorală. În plus, dl Voronin a minţit senin semnând, până la urmă, ce i-a pus Moscova în faţă, deşi anunţase contrariul. Nicio noutate, nici aici. Nu acest lucru va marca însă decisiv alegerile din 5 aprilie, ci altceva: jocul cifrelor electorale şi al statisticilor din RM. Dar să o luăm pe rând.
Sarabanda statisticilor
Prima chestiune este tehnică şi vizează baza procesului electoral. Pe 10 martie, liderul unui partid de opoziţie anunţa că „autorităţile ar pregăti o fraudare masivă a alegerilor din 5 aprilie” prin „denaturarea numărului de alegători cu 600 mii de persoane”. Argumentul principal era discrepanţa dintre cifrele publicate de Ministerul Dezvoltării Informaţionale (3,026 mln. de alegători) şi datele Comisiei Electorale Centrale (2,451 mln.). Recent, analiştii de la Chişinău au exprimat dubii faţă de creşterea cu 100 de mii a numărului de alegători comparativ cu scrutinul anterior, în condiţiile unei mortalităţi în RM care excede cu mult natalitatea. Mai mult, a fost corect sesizat impactul negativ pe care ambiguitatea cifrelor îl poate avea asupra validării alegerilor, în condiţiile în care 50% nu înseamnă acelaşi lucru când lucrezi cu baze de calcul diferite. De unde au apărut aceşti electori? Cine sunt ei? Cărui partid viu îi vor sluji sufletele moarte”? Problema ar trebui să genereze o dezbatere publică mai intensă decât prezentele reacţii, inclusiv la nivelul instanţelor internaţionale care pretind că au un ochi asupra campaniei electorale de la Chişinău. Nu credem că exagerăm spunând că statisticile divergente care există acum în RM sunt de departe mai periculoase pentru rezultatul din 5 aprilie decât documentul semnat la Moscova.
Manipulare sau clarificare?
Toată lumea aşteaptă Barometrul de opinie al IPP. Aşteptarea e justificată, la fel însă şi temerile. Prima ambiguitate se referă la modul în care divergenţele statistice sunt clarificate în investigaţia sociologică. Pot afecta ele construcţia eşantionului şi, prin urmare, rezultatele sondajului, mai ales că nu se cunoaşte repartiţia teritorială a sutelor de mii de „suflete moarte”? A doua ambiguitate ţine de momentul realizării Barometrului şi, respectiv, momentul publicării. Campania electorală din RM s-a declanşat la începutul lui februarie, iar chestionarele au fost culese tot în această perioadă. Dacă aşa stau lucrurile, sondajul final – publicat la finele lui martie – nu va surprinde modul în care campania electorală propriu-zisă a afectat electoratul, deşi momentul publicării ar sugera contrariul. Chestiunea ar trebui lămurită pentru că, în realitate, ultimele săptămâni se pot dovedi decisive în conturarea opţiunii de vot. Nu doar prin disputele generate de campanie – care a demarat greu, dar s-a încins pe parcurs – cât prin criza economică care se face simţită din ce în ce mai acut cu cât ne apropiem de 5 aprilie. Ignorarea decalajului de timp poate genera confuzie la nivelul electoratului şi semne de întrebare relativ la relevanţa Barometrului…
Cât contează exit-poll-ul?
Nici exit-poll-ul nu e scutit de probleme, una dintre care – majoră – ţine de antecedentele controversate ale acestei proceduri sociologice în RM. Acum, dată fiind miza fiecărui procent electoral în parte, importanţa sondajului la urne devine strategică. În 2005 a existat o diferenţă de circa 5% între datele estimate prin exit-poll şi cele finale (45,98% a câştigat PCRM faţă de estimarea de 40%, 9,07% a câştigat PPCD faţă de estimarea de 14%). Coincidenţele sunt mari (cât a „pierdut” un partid a „câştigat”, de fapt, celălalt), dar, din păcate, clarificările oficiale nu au existat. Nici IPP nu a pus deschis problema unei eventuale fraude, nici CEC sau opinia publică pe cea a unei posibile erori de procedură ştiinţifică. Alegerile au fost considerate valide, ca şi cum sondajul efectuat la ieşirea de la urne nici nu ar fi existat! Este însă absurd să neglijezi acest instrument atunci când evaluezi un proces electoral. Pentru ce îl mai faci, în definitiv? Care mai e rostul lui, dacă oricum nimeni nu îl ia în serios? Viziunea trebuie să se schimbe de data aceasta şi de aici importanţa strategică a instrumentului în cauză: este gata cineva să îşi asume până la capăt exit-poll-ul la alegerile din 5 aprilie?
Nehotărâţii – eterna poveste
Ultima chestiune – nehotărâţii. Dacă în sondajul pre-electoral din 2005 aceştia exprimau o opţiune de 75,8%, sondajul din septembrie-octombrie 2008 al IPP arăta o cifră de 49,8% şi tendinţa este posibil să se menţină. Nu puţine voci afirmă că respectivele voturi sunt decisive pentru rezultatul final al acestor alegeri, şi nu fără temei. Ce este de făcut? În situaţia creată cele mai avantajate sunt partidele cu afinităţi doctrinare, cu condiţia să fie dispuse să acţioneze în consecinţă. Şi iată de ce. Iluzia că un partid ar putea, de unul singur, atrage de partea sa nehotărâţii rămâne o simplă iluzie. În realitate, cercetările sociologice indică faptul că repartiţia nehotărâţilor urmează, tacit, repartiţia opţiunilor de vot exprimate. Cei care nu exprimă o opinie de vot sunt, de fapt, nehotărâţii unuia sau altuia dintre partide. Nu sunt nehotărâţi din aceleaşi motive, deci, un singur partid nu îi poate pune în buzunarul său electoral. Aşa se explică şi scorul peste aşteptări pe care, în 2005, l-a obţinut Blocul electoral „Moldova Democrată”. Prin unificarea mai multor partide, acesta a reuşi să dea un semnal de forţă şi să aducă la vot nehotărâţii fiecărui partid component în parte. Ceea ce, cu siguranţă, niciunul dintre partidele componente nu ar fi putut să facă.
Concluzia e una: avantajul teoretic este acum de partea Opoziţiei. Dacă vrea să culeagă aceste voturi potenţiale, chiar şi în absenţa unui bloc electoral, singura soluţie a celor trei partide cu afinităţi doctrinare şi cu şanse de a trece pragul este un semnal solid, coerent şi unit înainte de votul final. Niciun partid nu va reuşi de unul singur ceea ce pot reuşi împreună. Nu e niciun paradox sociologic faptul că manifestarea comună a celor trei partide va aduce fiecăruia în parte mai multe voturi „nehotărâte” decât ar putea să acumuleze, acţionând singur… Depinde doar de abilitatea lor ca pe ultima sută de metrii să fie capabile, împreună, să transmită coerent acest mesaj. Aici s-ar putea juca rezultatul final de pe 5 aprilie.