Spre sfarsitul secolului al XIX-lea iesirea Romaniei dintr-o epoca feudala, in care civilizatia statului abia se infiripa dupa preluarea carmei de catre regele Carol I avea sa insemne o turburenta greu de stapanit cu ecouri pana in zilele noastre. Luptele pentru putere, dezbateri si discursuri sterile, promisiuni desarte, mancatoria si multi detractori, cam acesta ar fi peisajul real de epoca transpus cu succes in comediile caragialesti.
Manualele scolare comuniste vorbeau mereu despre scriitorii neintelesi, oprimati si redusi la tacere in timpul burghezo-mosieresc. Realitatea se dovedeste a fi fost alta.
Alexandru Macedonski ramane un deschizator de drumuri in poezia romaneasca, si contrar junimistilor cu care era in conflict deschis, a fost capabil sa intuiasca saltul artei poetice la acea ora (1880-1890) prin parnasianism, simbolism. Si astazi ar trebui amendata eroarea amfitrionului Titu Maiorescu de-a nu fi detectat sau acceptat talentul lui Macedonski care vorbea perfect franceza, a trait si a scris in Franta, fiind constient de necesitatea apropierii poeziei romanesti de cea franceza. Junimistii o ocoleau.
Publicarea unei epigrame in Literatorul (august1883) :
“Un X… pretins poet – acum/S a dus pe cel mai jalnic drum…/L aş plânge dacă n balamuc/Destinul său n ar fi mai bun/Căci până ieri a fost năuc/Şi nu azi decât nebun” semneaza o sentinta fara drept de apel care ii va pecetlui lui Macedonski condamnarea la trecere in umbra a activitatii sale de poet si publicist. Un detractor tipic al acelor vremi, Grigore Ventura (boier si scriitor fara talent) confirma ca epigrama cu adresa la Eminescu, apartine lui Macedonski. Acelasi detractor anunta politia denuntandu-l pe Eminescu ca fiind bolnav (episodul Mitrasevski). Grigore Ventura era un dusman declarat al lui Macedonski.
Eminescu la randul sau se declara impotriva tinerilor ce studiaza la Paris.(Ai nostri tineri) cu sarcasm. In acea vreme saradele, epigramele, luptele intre scriitori si rivalitatea egocentrica apareau ca un deliciu comun oferit cititorilor.
Interpetarea aparitiei, publicarii epigramei ca un element antieminescian, chiar element al unui complot politic sunt dezbatute pe larg contribuind si mai mult la inhumarea lui Macedonski inainte ca acesta sa moara.
Alexandru Macedonski era un excentric, visator, imprevizibil ca orice alt poet. A avut insa puterea si flerul sa remarce exagerarea “vrajii” romantice, ca gen poetic depasit. Ca mentor al cenaclului Literatorul lanseaza scriitorii: Cincinat Pavelescu, St. Petica, G. Bacovia, T. Arghezi, I. Pillat s.a.
Aparitia epigramei a carei adresare este atribuita lui Eminescu il costa pe Macedonski reprobatoriul opiniei publice, al presei. Poetul se autoexileaza pentru o perioada in Franta. Reproduc un pasaj din memoriile lui Cincinat Pavelescu legate de Alexandru Macedonski tocmai in a accentua injustitia comisa unui poet de mare talent :
„Chiar dacă epigrama ar fi aparţinut maestrului deşi el a tăgăduit-o necontenit încă suferinţa şi pedeapsa îndurate de el şi de familia lui au fost în disproporţie cu imprudenţa sau chiar cu vinovăţia autorului.
Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern! Şi infernul lui Alexandru Macedonski a fost în adevăr dantesc! Pe la începutul cunoştinţei noastre ducea o viaţă grea. Slujbă nu avea. Dna Macedonski primea, lunar, o mică subvenţie de la Eforia spitalelor civile, strămoşii ei, Ralet Slătineanu fiind dintre vechii donatori.” (Amintiri literare, de Cincinat Pavelescu)
Dupa cum aminteam despre acea epoca a confuziei, a interferentei obiceiurilor turco-fanariote cu societatea moderna s-a instituit modelul detractorului gen Salieri pe baze de invidie, intentionata dorinta de distrugere a valorii pe ratiuni josnice. Cazul Grigore Ventura se poate continua si cu Caion, acuzatorul lui Caragiale. Sa nu uitam ca si Caragiale a fost nevoit sa aleaga calea exilului.
Recitesc versurile sale impregnate de un inedit mestesug in poetica romaneasca de pana la acea data. Macedonski crede in virtutea travaliului stilistic in scrierea poeziei. Lectura in franceza a unor poeti magistrali ca Paul Verlaine, Stephane Mallarme, Maurice Maeterlinck, Émil Verhaeren, François ViéléGriffin, José Maria de Heredia il va convinge ca viitorul poeziei romanesti apartine curentelor devansatoare romantismului (Victor Hugo, Lamartine).
Meritele sale incomensurabile il claseaza ca inovator, deschizator al simbolismului romanesc, si mi-as permite sa denumesc apropierea de elementele citadine, prin desprinderea de poezia exagerat pusa in spatiul idilico-pasunist.
Poetul se foloseste de o poezie cu forma fixa, numita rondel cu radacini in evul mediu francez (perioada Pleiadei) . Ideea de rondou, deci de o forma de tehnica poetica aparte cu un refren- laitmotiv al temei incorsetate in versurile de scurta lungime, lapidare chiar si nicidecum in exces metaforizant, dezvolta un gen propriu de expresie artistica.
Temele rondelurilor nu sunt nu numai declaratii de dragoste (specifice rondelurilor franceze originare), ci sunt un pretext de inserare de noi motive-simboluri din civilizatia europeana, exotica in imaginarul poetic romanesc.
Propun lecturii doua rondeluri macedonskiene ce vadesc sensibilitate, abilitati de versificatie perfecta, si un mare observator al detaliilor culturale universale, altele decat acelasi idilism obositor :
Rondelul cupei de Murano
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o sustin.
E datatoare de extaze,
Cu ea-n onoarea ta inchin.
In schinteierea-i de topaze
Coprinde-al nemuririi vin.-
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o sustin.
E arta pura, fără fraze,
E cerul tot de soare plin.
Talaze largi, dupa talaze,
E sufletescu-avant deplin,
Nu e de aur: e de raze.
Rondelul apei din ograda japonezului
Apei lui de prin ogradă,
Prea domol curgând la vale,
Bolovani, dintr-o grămadă,
Japonezu-i pune-n cale.
Spumegată, vrea să vadă,
Împrejurul casei sale,
Apa lui, ce prin ogradă
Prea domol o ia la vale.
Şi schimbând-o-ntr-o cascadă
De consoane şi vocale,
Uită-a vieţii grea corvadă,
Dând răsunet de cristale,
Apei lui de prin ogradă.
Rondelul insusi reprezinta forma fixa a cercului (rondou), tema regasita si in muzica (Rondo alla Turca, de Mozart; Bolero, de Maurice Ravel etc)
Ambele poeme reconstruiesc in versuri de rostire distanta, aproape detasata de propriul sau eu o arta a mestesugului, al poeziei despre cum sa scrii o poezie, tema dezvoltata in poezia moderna si contemporana. Cupa de Murano simbolizeaza perfectiunea artei in a seduce lumina(poezia) si a o repune in cristal pur. Arta gradinarului japonez in a reface universul cu economie de mijloace(elemente descriptive) traduce aceeasi tema situand poezia lui Alexandru Macedonski printre valorile eterne.