„A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico cultural”.
Eugen Coşeriu, 1921-2002
În Republica Moldova paradoxurile lingvistice nu contenesc să surprindă. Le vezi la tot pasul, te ciocneşti zilnic de ele, te miri de nonşalanţa şi toleranţa localnicilor, ridici din umă şi… oftezi când vezi câtă confuzie lingvistică au reuşit să genereze actuala guvernare în societatea moldovenească. După nouă ani de guvernare, comuniştii pot răsufla uşuraţi. În mare parte ei şi-au atins unul dintre scopuri – au reuşit să instituie, cum nici nu bănuiau că se poate, confuzia cu referire la “limba română“ şi “limba moldovenească“. Nu au realizat mari progrese în plan socio-economic sau în domeniul integrării europeme, de exemplu, în schimb, au adâncit plaga sovietică în problematica istorico-lingvistică a statului.
„Capul plecat sabia nu-l taie”?
Chestiunea cu denumirea limbii moldoveneşti, au accentuat-o şi au adâncit-o atât de mult în ultimii ani încât a ajuns o adevărată dilemă, nu doar pentru politicieni, jurnalişti sau oameni de rând, ci şi pentru angajaţii diferitor instituţii. Mai nou, aceştia, de teama de a nu-şi pierde locurile de muncă în vreme de criză, lasă capul plecat în faţa “sabiei” şi îşi ajustează denumirea limbii pe care o vorbesc în funcţie de şeful propriu. Mai rău decât atât nici nu se putea.
Prin această eroare persistentă legată de „limba moldovenească” este evident că politica antiromânească dusă de comunişti, dar mai ales aversiunea lor faţă de expresia “limba română”, generează neclarităţi şi dileme tot mai accentuate în rândurile populaţiei.
„Limbă moldovenească” – limbă de stat
Şi pentru că mă ciocnesc de astfel de situaţii la tot pasul, în articolul de astăzi voi merge pe exemple concrete pentru a reda starea de lucruri de la Chişinău în privinţa chestiunii lingvistice de aici. Pentru început, iată un exemplu elocvent.
Dacă veţi merge la Direcţia Informaţii şi Evidenţe Operative a MAI (sau veţi accesa pagina web a acesteia) şi veţi completa cererea pentru eliberarea cazierului judiciar (vezi fotografia din stânga), aşa cum am făcut eu de curând, veţi vedea că pe acest document scrie clar şi accentuat – „eliberarea se face în limba moldovenească” (Corect, conform articolului 13 din Constituţia R. Moldova, este “limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine”). Ceva mai încolo, la ghişeul la care se depun actele, apare însă o „informaţie”. Pe sticla ghişeului scrie cu litere mari şi roşii: “cererea pentru perfectarea cazierelor judiciare se completează în limba de stat şi limba rusă” (vezi fotografia din dreapta).
Mă uit la cerere, mă uit la informaţia de pe sticla ghişeului şi mă fac că nu înţeleg. Până la urmă, în care limbă trebuie să cer să îmi fie eliberat cazierul: în limba moldovenească sau în limba de stat (deşi nici una din denumiri nu este cea corectă, ştiinţific vorbind)? Alături, o profesoară de istorie sesizează aceeaşi confuzie. Revoltată, ia un pix şi, în timp ce spunea cu voce tare: “Ia uite că la ei cererea se completează în limba moldovenească!”, profesoara taie expresia “limba moldovenească” scriind deasupra “limba română”. Un domn din satul Costeşti, care, ulterior, am aflat că este consătean cu Vice Prim-Ministrul Republicii Moldova Victor Stepaniuc (membru PCRM), a urmat exemplul profesoarei. Alţi câţiva oameni din jur au făcut acelaşi lucru. Până am ajuns să depunem actele pentru cazier am asistat la discuţii foarte interesante… Se simte că se apropie electorala în R. Moldova.
„Română sau moldovenească ori cum se mai numește…”
Iată un alt exemplu mai vechi, la aceeşi temă şi, apropo, de la aceeaşi instituţie. Eram la Direcţia Informaţii şi Evidenţe Operative a MAI. Un cetățean, de undeva de prin sudul republicii, la plata facturii, întreabă: “Să completez foaia în română sau moldovenească ori cum se mai numește, sau în rusă – cum e mai bine?”
Prin urmare, indiferent de cât de mare ar fi aversiunea comuniştilor din R. Moldova faţă de noţiunea de “limba română” şi dorinţa lor de a introduce-o pe cea moldovenească, sau cum spun unii mai “echidistanți” – „limbă de stat” – nu au șanse de reușită. Ei nu înţeleg că se opun cu înverşunare să realizeze ceea ce gândeşte şi percepe populaţia de rând: o limbă moldovenească diferită de limba română, pur şi simplu nu există.
Experienţe lingvistice cotidiene
Continuăm şirul exemplelor. Într-un articol mai vechi scris pe blogul personal – Vor face-o şi pe asta: limba rusă – limbă de stat? -, în discuţie cu forumiştii, am dat un exemplu, credeam eu, semnificativ. În timp ce ne aflam la Andy’s Pizza, în centrul Chişinăului (care se presupune că ar face parte din afacerile lui Oleg Voronin, fiul preşedintelui V. Voronin), împreună cu o colegă jurnalistă, am fost nevoită sa chem şeful pizzeriei să ia masurile de rigoare faţă de un chelner. Angajatul, deşi înţelegea pefect româneşte, refuza categoric să mă servească, pentru simplul motiv că vorbeam cu el doar în limba română. După ce mi-a aruncat superior “gavari na normalinom iaziche”(trad.din rusă – vorbeşte într-o limbă normală), nu am mai tolerat comportamentul agresiv al angajatului şi, după cum spuneam, am apelat la superiori.
Colega mea poate să confirme această întâmplare. Totuşi, pe forum, au apărut voci care contestau veridicitatea celor spuse şi spuneau că ar fi vorba de nişte “clişee utilizate de Frontul Popular în anii 90 în isteria anti-rusă”, iar “replica “gavari na normalinom iaziche“ e ceva de domeniul trecutului, poate în anii 70-90″. Mai mult, un forumist a catalogat cuvintele mele drept “paranoia”, iar un altul, care îi ţinea isonul, a afirmat că cele povestite de mine “miroseau a complex de inferioritate” (vezi aici). M-am gândit că nu e cazul să abandonez aceea discuţie, de aceea am revenit cu noi elemente.
De curând, o cunoştinţă de a mea, plecată de ceva timp în Italia, a revenit acasă. “Dacă e vorba de Italia, atunci hai să mergem la Pizza de Italia”, mi-a propus buna mea prietenă. Zis şi făcut. Pentru cine nu cunoaşte, localul dat este situat pe bulevardul Renaşterii, tot în centrul Chişinăului. Aici, strategia chelnerilor e un pic mai şmecheră decât cea a înverşunaţilor de la Andy’s Pizza (locul de care povesteam mai sus). Dacă primul chelner, care te întâmpină, vede că vorbeşti doar în română nu se mai apropie a doua oară, ci lasă pe un altul care o cunoaşte. Ok. Ei cu ei, noi cu noi. Toate bune şi frumoase, până la achitarea facturii. Când o primim, constatăm că, de sus până jos, este scris doar în rusă (vezi fotografia alăturată). Am achitat şi am luat această foaie ca să o plasez pe bog şi să îi întreb pe acei forumiştii, care cred că limba rusă are un statut “normal”, dacă nu e cazul, totuşi, să ne arătăm nemulţumirea.
Se poate şi altfel!
În paralel, pentru comparaţie, plasez o altă factură (vezi fotografia alăturată), emisă tot în R. Moldova, de la operatorul de telefonie Orange. După cum vedeţi, informaţia este scrisă, conform legilor în vigoare, în ceea ce guvernanţii numesc “limba de stat” (adică limba română) şi nu în rusă. Prin urmare, două facturi care exprimă două realităţi diferite, într-o singură ţară.
În articolul 13 din Constituţia R. Moldova scrie negru pe alb în capitolul “Limba de stat, funcţionarea celorlalte limbi”:
• (1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine.
• (2) Statul recunoaşte şi protejeaza dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării.
• (3) Statul facilitează studierea limbilor de circulaţie internaţională.
• (4) Modul de funcţionare a limbilor pe teritoriul Republicii Moldova se stabileşte prin lege organică.
iar în articolul 10 este stipulată “Unitatea poporului şi dreptul la identitate”:
• (1) Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi.
• (2) Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
Să ne uităm acum atent la punctele pe care le-am subliniat din aceste două articole din Constituţie.
În articolul 13, la punctul (2), scrie că “Statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”. Este corect ca statul să garanteze acest lucru, dar oare de ce, reducând exemplul la cazurile de mai sus, patronii localurilor menţionate nu recunosc şi nu respectă dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbii de stat pe teritoriul unei ţări care are în Constituţie (vezi mai sus artic.13 (1)) limba băştinaşilor ca limbă de stat? Fie ea măcar şi “moldovenească cu grafie latină”.
Este normal ca statul să “recunoască şi să garanteze dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. Oare nu demonstrează cele două exemple de la pizzerii că el, statul, metaforic vorbind, este afon la ceea ce se întâmplă şi acordă, de fapt, indirect, limbii ruse prerogative egale cu cele ale limbii de stat? Or, aceasta nu înseamnă numai protejarea limbii ruse, ci oficializarea ei indirectă!
Insultaţi la noi acasă
În acelaşi context al ignorării prin exces al Articolului 10 (2) – legat de recunoaşterea şi garantarea drepturilor cetăţenilor la identitate etno-lingvistică – poate fi inclus şi exemplul unui nou val de susţinători ai partidului pro – rus “Ravnopravie”, membri ai Ligii tineretului rus din R. Moldova, precum şi câţiva comsomolişti nostalgici, care au mărşăluit prin centrul Chişinăului, acum câteva luni, scandând în gura mare că vor: „Limba rusă – limbă de stat!” Ei motivează că nu înţeleg ce scrie în documentele întocmite în română. Dar oare moldovenii de ce trebuie să înţeleagă, ipotetic vorbind, facturile emise în limba rusă? Oare de ce aceştia preferă să tacă, sau, şi mai rău, să replice pe forumuri că nu există “gavari na normalinom iaziche”? Nu sunt oare astfel de manifestări xenofobe un fel de a spune, indirect, “gavari na normalinom iaziche” ?
Nu sunt oare, astfel, vorbitorii de limbă română/moldovenească, neglijaţi şi insultaţi când trebuie să achite o factură într-o altă limbă decât cea proclamată în Constituţie? Nu sunt ei oare, pe drept cuvânt, neprotejaţi când, după 18 ani de la proclamare a independenţei, un simplu angajat într-o pizzerie îşi permite să arunce în faţă clientului un “gavari na normalinom iaziche” ? Nu ne simţim noi, oare, neglijaţi când majoritatea ambasadorilor, acreditaţi la Chişinău, preferă să înveţe limba rusă motivând că aşa se fac înţeleşi de toată lumea? Tind să cred că DA, se simt marginalizaţi, neglijaţi şi frustraţi într-o asemenea atmosferă.
Şi asta în condiţiile în care, potrivit datelor ultimului recensământ efectuat în R. Moldova (în toamna anului 2004), 75,2 la sută din populaţia republicii (fără Transnistria) a declarat că vorbeşte, de obicei, în limba română/moldovenească şi doar 16 la sută – în limba rusă. Totodată, potrivit, recensământului din 2004, se mai relevă faptul că moldovenii/românii constituie populaţia majoritară în spaţiul dintre Prut şi Nistru, adică 78 la sută din numărul total de locuitori. Ucrainenii reprezintă 8,4 la sută din populaţie, ruşii – 5,9 la sută, găgăuzii – 4,4 %, bulgarii – 1,9 procente, alte naţionalităţi – unu la sută şi pentru 0,4 la sută din locuitori nu a fost înregistrată naţionalitatea.
Amintiri şi rămăşiţe din URSS
Şi, în final, un exemplu de no comment. Cum se simte vorbitorul de română/moldovenească, atunci când, de la un medic angajat la Centrul Republican de Diagnosticare, îi este eliberat cetificatul în limba rusă (vezi în stânga o factură eliberată la acest spital), sau, culmea, când pe un simplu certificat de analiză a sângelui, eliberat de Spitalul Republican, pe lângă aceeaşi rusă, mai este semnat că actul este eliberat de “Ministerstvo Zdravoohranenia RSSR” !!! (trad. din rusă – Ministerul Sănătăţii din URSS) (vezi certificatul din dreapta).
RSSR / URSS în 2008? – Riscul promovării „limbii moldoveneşti”
Nu voi înşirui aici parcursul istoric al noţiunii de „limbă moldovenească” (care, văzută ca limbă de sine stătătoare, diferită de limba românâ, a apărut ca reacţie la crearea României Mari). Precizez însă că, în ultimul timp, după atâtea intervenţii publice sau după vizitele preşedintelui Voronin prin Europa, tot mai multă lume din afară se întreabă ce e cu această „limbă moldovenească” sau de ce mulţi dintre diplomaţii veniţi în R. Moldova preferă să înveţe limba rusă decât cea a ţării în care ajung?
Explicaţia este, într-un fel sau altul, dată în lucrarea „The language of the Moldovans. Romania and Russia, and Identity in an Ex-Soviet Republic”, semnată de Matthew H. Ciscel (Lexington Books, 2007), care afirmă că: „din 2001, guvernul a insistat în mod repetat că limba moldovenească este o limbă separată şi a susţinut, până la momentul când s-a confruntat cu o opoziţie virulentă, că limba rusă trebuie ridicată la acelaşi nivel cu ea”.
Precum a sesizat şi Matthew H. Ciscel în cartea sa: „limba română nu este încă percepută de mulţi moldoveni educaţi din mediul urban ca o limbă cu prestigiu…” El adaugă: „În unele ocazii, am fost rugat să scuz utilizarea limbii ruse la evenimentele formale, protocolare, unde era utilizată pentru că toată lumea o cunoştea. Nu am participat niciodată la un eveniment în R. Moldova unde limba română să fi fost folosită pentru aceleaşi motive!”.
Deci, până la urmă, greşeala este în primul rând în noi, cei din dreapta Prutului.
Dar autorul american mai spune şi un lucru la care trebuie să luăm aminte în legătură cu limba română şi identitatea românească: „Dacă va ajunge să prevaleze până la urmă o identitate moldovenească, este puţin probabil că va fi vreodată suficient de performantă pentru a provoca sau contrabalansa continua dominaţie de facto a limbii ruse în anumite domenii, cel mai semnificativ, în domeniul economic, dar şi, într-o măsură mai mică, în piaţa culturală a ţării. Dacă, pe de altă parte, va prevala o identitate românească, minorităţiile vorbitoare de rusă vor trebui, până la urmă, să facă trecerea spre bilingvism, în limba română”.
Revenirea la sintagma „limbă română”?
Primarul liberal al capitalei, Dorin Chirtoacă, spunea într-o emisiune difuzată la PRO TV Chişinău că „limbă moldovenească” din Constituţia R. Moldova trebuie schimbată în în cea de „limba română”. Auzindu-l pe edil cu o asemenea iniţiativă, am salutat ideea, desigur, dar, în acelaşi timp, m-am întrebat cum va reuşi tânărul liberal să aplice în practica un lucru atât de dificil pentru actualul context socio-politic de la noi, sau pentru cel care va fi în urma alegerilor? Uşor de zis, greu de realizat! Să nu uităm că etnicii basarabeni nu gândesc unanim la acest capitol. La fel e şi cu cei din Parlament. Totodată, nu cred că Dorin Chirtoacă ar găsi acele 2/3 din legislatori care să voteze „limba română” în Constituţie. Să nu uităm că pentru unii e mai lesne să o facă pe „imparţialii” şi, mai aproape de interesul lor, să utilizeze noţiunea de „limbă de stat”, decât cea de „limbă română”. În plus, să nu neglijăm nici etnicii ruşi de aici.
Din 2001 încoace, aceştia se simt tot mai puternici şi fără scrupule când vine vorba de limba rusă. Prea puţini vorbitori de rusă mai pun astăzi mâna pe o carte de studiere a limbii române, aşa cum o făceau în anii 90. În plus, pe lângă „înzdrăvenirea” limbii ruse după 2001, aceasta a devenit nu numai limba business – ului în Moldova, ci şi „una de prestigiu”, sau „cool” cum scriam într-un articol anterior. În acest context e greu de spus dacă va reuşi sau nu Chirtoacă să-şi ducă la bun sfârşit intenţia. O fi ea buna, dar impedimente sunt încă multe.
Domnule ion ic,
Nu știu unde vedeți dumneavoastră și la cine vă referiți când vorbiți de stârnirea urii și neîncrederii.
Chestiunea identității și a limbii sunt probleme politice în Republica Moldova și discutarea lor în public este perfect legitimă.
Ascunderea lor sub preș este cea care generează suspiciune și neîncredere.
Ar fi bine să se clarifice lucrurile şi să se evite eroarea, precum că intre noţiunile de „moldav, moldovenesc” pe de o parte si „roman, romanesc” pe de alta parte – numaidecât ar exista, chipurile, raporturi de excludere reciproca, incompatibilitate, adversitate, trădare, ură si vrajbă. Cine are nevoie de o asemenea interpretare şi cui serveşte ea, dacă nu dezbinării? Mai important e să se vadă continuitate istorică intre aceste noţiuni ca etape pe aceeaşi linie de evoluţie şi completarea lor reciprocă in timp şi spaţiu. In caz contrar se încearcă a stârni o neîncredere şi o ură nefirească intre rădăcină şi tulpină, intre ramuri şi muguri, intre flori si fruct. E contraproductiv pentru pomul vieţii unuia şi aceluiaşi neam.
In toate campaniile de alegeri din trecut unele partide, din neputinţa de a aborda probleme de fond, mereu reveneau la interminabila dispută despre denumirea limbii. E un subiect care deja trezeşte alergie, la care moldoveanul de rând îşi are replica sa: „Să avem, domnilor, mai întâi ce pune pe limbă si apoi să discutăm despre limbă”.
Exista totuşi in domeniul lingvistic mari probleme. Lipsesc CD, DVD-uri cu programe de învăţare a limbii romane pentru alolingvi si ale limbilor moderne pentru romani. Lipsesc soft-urile cu programe, subliniez – profesioniste de traducere din/in limba română – traducători electronici ce ar incorpora dicţionare bilingve sau poliglot pe domenii de activitate, inclusiv pentru discuţiile in internet. În lipsa acestor instrumente de lucru de fiecare zi la calculator, mulţi tineri sunt nevoiţi sa apeleze la soft-urile in limba rusă.