ACUM.TV

A aduce în atenţia publică situaţia comunităţii alcătuite din cele câteva mii de persoane cu deficienţe de vedere, aşa cum sunt cunoscuţi aceştia în nomenclatura oficială, poate părea deplasată, în actualul context social românesc, când largi categorii de persoane resimt şocurile declinului economic şi mai ales incapacitatea de a se adapta ritmului de viaţă impus de globalizare. Este aproape o licenţă că astfel de oameni, vulnerabili datorită capacităţii senzoriale diminuate, să se înscrie printre perdanţii competiţiei pentru resurse şi promovare şi să ilustreze odată în plus incapacitatea decidenţilor români în gestionarea politicilor sociale. Totuşi, poate tocmai dificultăţile prin care trecem cu toţii pot deveni catalizatorul unei dezbateri la finele căreia să depăşim atitudinea maniheică de milă sau respingere faţă de aceşti semeni ai noştri, dar mai ales să tratăm această categorie ca pe un interlocutor legitim, şi nu ca pe beneficiara unor fonduri publice.

La finele anului trecut, un trader de pe piaţa noastră financiară, aprecia că actuala cădere a bursei de la Bucureşti poate deveni o oportunitate, în sensul că organismele de reglementare au ocazia să vadă toate slăbiciunile sistemului şi să le remedieze, astfel ca la schimbarea trendului, bursa să crească pe baze sustenabile. Cred că o grilă similară se pretează şi în ceea ce priveşte politicile sociale, abordate în ultimele două decenii doar din perspective ideologice sau sub presiunea calendarului electoral. Pe de altă parte, nevăzătorii se confruntă şi cu un deficit de vizibilitate în relaţie cu opinia publică şi cu autorităţile centrale. Din fericire, avem de-a face cu un grup relativ puţin numeros, lipsit de potenţialul de luptă al unor organizaţii sindicale şi cu o pondere neglijabilă ca bazin electoral. Dintr-o perspectivă internă de această dată, nevăzătorii beneficiază de o superioritate organizaţională în raport cu alte categorii de persoane cu dizabilităţi şi de o oarecare tradiţie în relaţia cu statul sau cu instituţiile locale, dar coeziunea internă a organizaţiilor a scăzut mult începând din anii 90, datorită evoluţiei intelectuale şi profesionale a membrilor acestora. Faptul a creat premisele unor controverse care au escaladat în dispute personale, în aşa fel încât istoria recentă a nevăzătorilor români este o microimagine în oglindă a evoluţiei societăţii româneşti în general.

Ca pretutindeni în lume, cei lipsiţi de vedere au reprezentat în secolele trecute sursa milei individuale şi colective, dar şi o ţintă predilectă a excluderii. Orbirea era una din pedepsele curente în evul mediu, aplicată mai ales în legătură cu unele infracţiuni economice sau pentru trădare, dar şi un mijloc de a scoate din luptă potenţiali adversari politici. Ea nu-şi atingea totdeauna scopurile, iar evul mediu cunoaşte exemplul lui Jan Zizka de Troknov, care a i-a condus pe războinicii husiţi în marile campanii de la începutul revoluţiei husite deşi chiar şi după ce îşi pierduse vederea, sau cazul marelui cneaz Vasili al II-lea al Moscovei, care şi-a recâştigat tronul datorită simpatiei provocate de mutilarea sa. Istoria noastră nu cunoaşte astfel de situaţii atât de „progresiste” pentru veacul întunecat, şi poate că aceasta este o sursă primară a posturii nevăzătorului ca povară pentru comunitate sau, în cel mai bun caz, ca obiect al carităţii acesteia. Aceste două imagini sunt recognoscibile şi azi în mentalul societăţii rurale, atinsă prea puţin ea însăşi de diverse valuri de reforme. Modernitatea a creat o nouă realitate, nevăzătorii din aşezările urbane, la care fac referire sursele literare şi jurnalele din epocă.

Cerşetorul orb a devenit o realitate familiară a târgurilor româneşti de secol XIX, iar soarta acestora a captat interesul limitat al instituţiilor ecleziastice şi o vagă compasiune colectivă. Ilustrativ poate pentru capacitatea societăţii româneşti de a asimila paradigmele modernităţii dar şi pentru limitele în care procesul a avut succes, o schimbare de substanţă în atitudinea faţă de aceşti defavorizaţi s-a datorat unor membri ai familiei regale. Reginele Elisabeta şi Maria au patronat înfiinţarea primelor instituţii de învăţământ pentru nevăzători, iar exemplul lor a fost urmat de doamnele din înalta societate. Chiar dacă astfel de preocupări aveau o dimensiune mondenă şi un caracter prea puţin sistematic, ele au fost de natură să asigure şi implicarea sporadică a autorităţilor locale în asigurarea unor rudimente de asistenţă socială pentru noii protejaţi ai Curţii, iar şcolile de la Bucureşti şi Cluj au produs un corp pedagogic în măsură să asimileze metodele de instruire a nevăzătorilor care câştigau teren în Europa Occidentală. În pofida mediatizării de care s-a bucurat în ultimele decenii, interesul antebelic faţă de nevăzători nu a însemnat şi modificarea percepţiei ansamblului societăţii asupra acestora din urmă şi, în nici un caz, nu le-a a pus problema integrării lor active în societate. Alfabetizarea şi asimilarea unor cunoştinţe de multe ori peste media învăţământului public, nu le asigura şi premisele unei cariere profesionale de succes.

Comunitatea nevăzătorilor, în curs de structurare în jurul instituţiilor de învăţământ, a trăit într-o manieră proprie dramele războiului şi experienţei totalitare care a urmat. Situaţia materială a şcolilor a avut de suferit, ca unele care aminteau prea mult de monarhie, iar condiţiile de viaţă ale nevăzătorilor în general s-au înrăutăţit, pe fondul greutăţilor cu care s-a confruntat societatea românească în general. Pe de altă parte însă, comunitatea a avut de câştigat la nivel intelectual şi organizaţional, datorită unor tragedii individuale. Numeroşii invalizi de război, unii proveniţi din elita vechii Românii şi beneficiind de un grad ridicat de instrucţie, s-au implicat activ în înfiinţarea unor organizaţii reprezentative în măsură să apere interesele nevăzătorilor. Se apreciază că foştilor ofiţeri li se datorează şi renunţarea, cel puţin în discursul oficial, la termenul orb, cu conotaţia sa peiorativă, şi înlocuirea sa cu cel de nevăzător, socotit mai puţin infamant, dar prea complicat pentru a fi asimilat şi de vocabularul colocvial. Regimul comunist a abordat problema invalizilor într-o manieră proprie, optând pentru un fel de discriminare pozitivă sui-generis. Forurile cu responsabilitate în domeniul social au menţinut un dialog instituţional cu recent-înfiinţata Asociaţie a Nevăzătorilor din România, au consolidat instituţiile de învăţământ special şi chiar s-au implicat în încadrarea copiilor nevăzători în procesul de instruire. În plus, anumite profesii au devenit aproape rezervate nevăzătorilor, iar angajaţii au fost stimulaţi prin sporuri salariale şi derogări de la regimul de pensionare. Noua politică, inspirată şi de modelul sovietic, a asigurat o anumită integrare socială a nevăzătorilor, o serie de tineri fiind admişi chiar în universităţi. A rezultat o structurare a lumii nevăzătorilor pe două nivele, susceptibile de la un moment dat de a fi contrapuse, cel al intelectualilor, grupaţi în jurul şcolilor speciale, şi al muncitorilor, concentraţi în câteva întreprinderi meşteşugăreşti. O a treia categorie, cu mai apropiată totuşi de prima, era formată din practicanţii masajului terapeutic, deveniţi o prezenţă familiară celor care frecventau clinicile sau staţiunile balneare.

Ultimii ani ai regimului comunist au însemnat un regres în pentru afirmarea nevăzătorilor. Tentaţiile rasiste ale puterii au inspirat o anumită mefienţă faţă de o comunitate care utiliza un alfabet propriu (sistemul de scriere Braille), se dovedea activă în a-şi promova propria agendă şi dispunea de un cadru instituţional dificil de controlat prin mijloacele obişnuite. Chiar dacă restricţiile nu au căpătat un caracter oficial, ele nu au fost mai puţin sistematice sau eficiente. Din anii 80, au devenit constante încercările de a degrada învăţământul special, salvat doar de activitatea unor cadre didactice de excepţie. Liceele, cu excepţia celui din Bucureşti, au fost desfiinţate din raţiuni economice, iar accesul la învăţământul superior era descurajat constant. La nivel subliminal, s-a încercat şi în parte s-a şi reuşit stimularea rivalităţii între cele două componente ale asociaţiei, prin stimularea neîncrederii faţă de profesori. Iniţiatorii acestor practici nu au repurtat succese pe termen scurt, chiar în condiţiile vitrege evocate mai sus, s-a afirmat o pleeadă de tineri poeţi şi prozatori nevăzători, pe deplin integraţi în curentele literaturii române a anilor 80. Totuşi, noua politică de excluziune a avut efecte pe termen lung, tare ce au supravieţuit celor care le-au inspirat.

Schimbările politice şi economice pe care le-a cunoscut România în ultimele două decenii au însemnat în primă instanţă recuperarea unor poziţii pierdute. Reînfiinţarea liceelor speciale şi reducerea efectivelor claselor a permis îmbunătăţirea calităţii actului educaţional, iar prezenţa aşa-numiţilor elevi slab-văzători, alături de cei total lipsiţi de acuitate vizuală, a a asigurat o anumită integrare în cadrele învăţământului de masă. Succesele aparente sunt însă puse în cauză de schimbările din plan economic şi social. Concurenţa şi piaţa liberă a înlăturat şi barierele protecţioniste care asigurau funcţionarea întreprinderilor în care erau angajaţi nevăzătorii, iar o serie de activităţi specifice acestora nu şi-au mai găsit locul în noua realitate. Autorităţile au tratat chestiunea la fel de competent ca şi situaţia generală a pieţei muncii. Nevăzătorii au fost încurajaţi să opteze pentru pensionare, iar din 1992, aceştia dispun de alocaţii sociale, egale iniţial cu salariul minim pe economie, iar din 1997, stabilite la un nivel fix, indexat anual cu rata inflaţiei. Conştient sau nu, statul a încurajat generalizarea în rândurile nevăzătorilor a mentalităţii de asistat, iar în rândurile majorităţii percepţia conform căreia nevăzătorii reprezintă o problemă pentru sistemul public şi nicidecum o potenţială resursă umană, a cărei utilizare ar putea genera valoare adăugată. O responsabilitate în acest sens revine şi nevăzătorilor, care s-au identificat cu instituţiile şi formele de viaţă proprii, considerate mai sigure decât incertitudinea unor tentative integratoare. Dacă pe plan mondial ideea integrării educaţionale şi-a câştigat de mult dreptul de cetate, învăţământul special românesc are legături episodice cu şcolile obişnuite, fapt relevat de prezenţele modestă a elevilor nevăzători la olimpiade. Dacă tinerii nevăzători au acces deplin în universităţi, uneori cu performanţe notabile, prezenţa profesorilor nevăzători la catedrele unor şcoli în care învaţă elevi valizi continuă să fie un deziderat. Deşi tehnica de calcul este azi şi la îndemâna nevăzătorilor, iar o serie de fundaţii străine au asigurat instruirea unor specialişti români în acest domeniu, prezenţa nevăzătorilor în activităţi economice private sau în serviciile publice este nepermis de redusă. Dizabilitatea continuă să fie folosită, la modul explicit sau informal, ca pretext pentru excluderea acestora din urmă din competiţia de pe piaţa muncii, iar cei care se încăpăţânează să facă faţă acestei provocări, au de un război dificil cu prejudecăţile, chiar în mediile de aparentă elită intelectuală. La nivelul imaginii, nevăzătorii continuă să alimenteze gustul pentru senzaţional al publicului.

Chiar dacă mass-media din ultimii ani a prezentat şi poveşti de succes, cazuri ale unor tineri care şi-au depăşit condiţia şi au devenit performeri în domeniile în care activează, acestea sunt mai curând excepţii. Potenţialul creativ al nevăzătorilor continuă să nu fie valorificat şi nimeni nu ar avea ceva de câştigat dintr-o vânătoare de vinovaţi. Din păcate, nu este singura resursă cu care societatea noastră se dovedeşte cu totul neglijentă. Nu doar nevăzătorii dezvoltă mecanisme defensive, de conformism social şi retragere în sfera unui minim garantat. Deocamdată, abordarea problemei nevăzătorilor se înscrie în sfera eşecurilor noastre în gestionarea problemelor sociale şi în administrarea potenţialului individual şi colectiv. Găsirea unor soluţii viabile va depinde de măsura în care vom înţelege că mesajele europene de combatere a excluziunii sociale sunt mult mai mult decât subiecte la modă sau teme de campanie electorală.

Florian Dumitru Soporan este nevăzător și doctor în istorie medievală

Acest articol a fost publicat duminică, 15 martie 2009 la rubrica Social.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.