uncheşul
de Mihail Medrea
Scormonind printre dărâmături, uncheşul simte o mişcare. Se apleacă şi apucă zdravăn ciomagul. Şobolanii, când se simt încolţiţi, devin periculoşi. Deşi uncheşul n-are de gând să atace jigania, se pregăteşte s-o pocnească, dacă va fi cazul.
Îşi vede de treabă mai departe. Nu o dată, în subsolurile fostelor case – acum nişte grămezi de moloz – poţi găsi lucruri folositoare, aproape întregi. Câteodată, chiar şi hrană – cartofi sau morcovi scofâlciţi, dacă pivniţa a fost uscată, murături, şi, marea surpriză, câte un butoiaş cu vin sau bere. Bătrânul mănâncă puţin. S-a învăţat cam cu orice. Dacă prinde o pasăre ori vreo altă vietate măruntă, o spintecă, o curăţă şi-o pune la fiert, adăugând ierburi şi rădăcini, dar şi câţiva cartofi ori morcovi, când îi are. Uneori, îşi face o mâncare din melci sau broaşte. Însă, oricând de flămând ar fi, nu se atinge de pisici, câini ori şobolani. Numai că se gândeşte la aşa ceva şi stă să dea în gălbinare.
Oricum, nu mâncarea îi este preocuparea de căpătâi. Îşi doreşte cu ardoare să întâlnească un suflet de om. O sărbătoare de om, cu sufletul viu şi luminos. Puţinii semeni care mai bântuie prin ruine sunt nişte prăpădiţi. Ca şi el.
Unde sunt oamenii de altădată? îşi zice el adesea, deznădăjduit.
De multe ori chiar şi-a dorit moartea, mai ales în frigul şi spaimele nopţii, când demonii nu-i dau pace, iar sufletul lui zdrenţuit nu e în stare de rugăciunea izbăvitoare. Uncheşul scânceşte, ghemuit în cotlonul său păduchios, slobozind în răstimpuri câte un „Doamne, nu mă lăsa!“
Cât stă la foc e mai bine. Sprijinit cu spatele de rămăşiţele unui zid sau de cioata unui pom, aşază pe foc tot ce a izbutit să adune peste zi: sfărâmături de lăzi ori de mobilă, cartoane, cauciucuri, folii de plastic, orice, numai să ardă.
Îşi ţine ciomagul strâns la piept, ca pe un frate. La subsuoara stângă, în teaca grosolan croită dintr-o muşama, ascunde cuţitul de asalt şi bricheta electronică – probabil au făcut parte din arsenalul unui luptător din forţele speciale –, găsite în urma unor întâmplări norocoase, pe când scormonea prin ruine. Tot ce are, poartă asupră-i. Dintre toate ale vieţii sale amărâte, focul e cel mai preţios, drept pentru care foloseşte bricheta cu zgârcenie, păstrând pe cât se poate măcar câţiva tăciuni mocnind între bolovanii din vatră.
Picoteşte aşa, lângă focul abia pâlpâind, până în zori. Atunci se ridică, greoi, se întinde, gemând, chinuit de reumatism şi de umezeala nopţii. Cândva, parcă în altă viaţă, s-ar fi spălat, s-ar fi bărbierit, după care şi-ar fi pregătit o gustare şi, mai ales, o cafea. Dulce, parfumată şi fierbinte. Mai ales fierbinte! O sorbea pe îndelete, simţind cum sângele zvâcneşte mai repede, iar mintea i se pune în mişcare. Urmau apoi treburile de zi cu zi, într-o lume agitată, zgomotoasă, dar cât de colorată, cât de vie, Doamne!
…răscolit de amintiri, bătrânul se însufleţeşte. Cine ştie, dacă are noroc, poate acolo, jos, găseşte un butoi cu vin. Sau o damigeană. O sticlă măcar. Dacă nu cu vin, poate cu rachiu. Ar desfunda sticla cu grijă, pe înserat, în preajma focului, şi câteva nopţi ar mai uita de mizerie.
Scormoneşte mai cu spor. Cu gândul la băutură, uită de şobolan. După o vreme, simte din nou că-i cineva acolo, pândind din întunerec. Ridică bâta, gata să lovească. Şi se opreşte în ultima clipă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
E o ciudăţenie. Cu cât o priveşte mai atent, cu atât e mai nedumerit: om ca toţi oamenii nu e, dar atunci ce soi de jivină poate fi, cu o privire atât de… atât de, cum să-i spună,… grăitoare? Cu privirea aia l-a şi dat gata. Fiindcă recunoaşte în ea taman ceea ce zace în sufletul său: dorinţa de a fi în preajma altcuiva, pe potrivă. Şi pentru că trebuie să-i spună într-un fel, îi va spune fetiţa.
Fetiţa i-a schimbat viaţa. Acum are pentru cine să trăiască. Şi nu mai poate să trăiască la voia-ntâmplării. Pregăteşte deci un adăpost. Undeva, destul de departe de oraş, este o casă aproape nevătămată de urgie. Nu mai fusese de mult pe acolo, fiindcă era prea lung drumul până în oraş, unde găsea mai lesne de ale gurii. De dragul fetiţei, va cultiva pământul, va pescui în râul din apropiere. Se vor descurca ei cumva. Principalul e că vor avea un acoperiş deasupra capului.
Repară deci casa cum se pricepe mai bine, ajutat de fetiţă. Care, de fapt, nu munceşte, însă îi dă cele mai folositoare idei. Fără să scoată o vorbă ci doar uitându-se la el, pătrunzător. Pe uncheş îl nedumereşte privirea asta a ei, atât de grăitoare. Şi nu-i e frică. După urgie nu-i mai e frică decât de Cel de Sus. Care se vede treaba că are altele mai importante de făcut, decât să aibe grija lui. Şi-apoi, până-una-alta îşi putea purta singur de grijă.
De-acum însă e altceva. Curăţă casa de mizerii, pun folii de plastic în locul geamurilor sparte din ceea ce odinioară trebuia să fi fost bucătăria, judecând după soba mare, cu plită. Pentru început, o singură încăpere le e de-ajuns. Dreg şi soba, desfundă hornul, moşneagul aruncă ţiglele sparte şi cârpeşte acoperişul cu alte folii, mai groase, pe care le ia de la ceea ce fusese un solar, aflat în spatele casei.
Din dumbrava aflată în apropiere aduce o sarcină zdravănă de uscături şi face un foc straşnic, spre bucuria fetiţei.
Se ştie că minunile nu ţin prea mult. Aceasta, a unui cămin adevărat, a ţinut trei zile. Până aflară purligarii. Vine ba unul, ba altul, cerând adăpost. Uncheşul iese din casă, încruntat, şi le spune să-şi caute de drum. Dacă ăla se face că nu pricepe, îi arată ciomagul. De câteva ori chiar îl şi foloseşte. Cu vârf şi îndesat.
Şi atunci, pentru prima dată, purligarii se unesc. Au un scop: să-l zdrobească pe boşorog, cu tot cu casă. Dar sunt laşi. După ce-au încasat papara, nu mai cutează să-l înfrunte bărbăteşte, chiar dacă sunt o liotă. Le e frică de ciomag, pe care uncheşul îl mânuieşte năpraznic.
Aşteaptă să se lase întunericul şi dau foc la casă.
Fetiţa simte dinainte că sunt în primejdie. Îl deşteaptă pe bătrân, care picoteşte lângă foc. Şi-i spune, dintr-o privire, ce au de gând să facă purligarii. Uncheşul o ia de mână şi-o duce în pimniţă. Îi spune să stea acolo, nemişcată, până va auzi şuieratul său. Atunci s-o rupă la fugă în dumbravă, şi să se pitească în tufanii de lângă izvor. Va veni şi el acolo, cât de repede se va putea. Să nu fie îngrijată, or fi purligarii mulţi, da’s proşti făcuţi grămadă. Iar în dumbravă nu cutează să intre. Se tem de Omu’ Negru. Ei însă n-are de ce să-i fie frică de dânsul. Omu’ Negru e o namilă cu suflet de copil. Dacă-l întâlneşte, să-i zâmbească şi să-i trimiţă un gând bun. El se va mormăi ceva şi se va duce-n cele hăţişuri, cu pas greoi.
Zis şi făcut. Uncheşul iese din casă, pe o fereastră lăturaşă. Se fofilează, încetişor, până la fostul solar, unde sunt aruncate nişte tinichele. Înşfacă o găleată spartă şi un lighean ruginit şi face un tărăboi asurzitor, scoţând totodată nişte urlete să-ţi îngheţe sângele-n vine, nu alta. Purligarii se bat cap în cap, îngroziţi, şi dau bir cu fugiţii. Atunci, ghiujul şuieră, dând semnal fetiţei, ce o zbugheşte spre dumbravă. Uncheşul o rupe la fugă în direcţia opusă, neîncetând hărmălaia. Aude, din urmă hohotele batjocoritoare ale celui mai ticălos dintre derbedei: Tot o prind eu, hodorogule, pe nimurugă, ş-o pun la frigare! Iară ţie-ţi smulg boaşele şi ţi le vâr pe gât! Zvârlind tinichelele şi punând mâna pe ciomag, uncheşul se repede spre casă. Prea târziu. Vâlvătaia a cuprins coperişul, din care se scurg şuvoaie de plastic în flăcări. Îl caută furios pe purligar. Care e deja departe, bălăcărindu-l. Se repede-ntr-acolo, însă i se taie răsuflarea. Se prăbuşeşte, într-o groapă. Cearcă în zadar a ieşi din ea. E prea ostenit. În cele din urmă, renunţă. Trebuie să-şi refacă forţele, cât de cât. Gândul îl poartă la fetiţă. Biata de ea, cât de îngrozită va să fie… Dar nu! Dintr-o dată, simte că fetiţa ştie tot: şi ce s-a-ntâmplat cu casa, şi cum au fugit purligarii şi ce-i cu el, acolo, în gropanul umed. Şi-l mângâie, cu gândul, şi-i dă curaj şi încredere că în curând, când se va miji de ziuă, vor fi din noi împreună.
Într-adevăr, aşa şi este. Curând, uncheşul se mai întremează şi, la a nu-ştiu-câta încercare, izbuteşte să iasă din groapă. E încă întuneric. Şi frig. Se trage către vatra de jăratic în care s-a prefăcut mândreţa lor de adăpost. I se rumpe inima de jale. Îi clocoteşte sângele de mânie. Şi se întâmplă un miracol. Se împiedică de un lemn, mai să dea cu nasu’ de pământ. Înjură, îndelung, descărcându-se de ură şi de tristeţe. Se apleacă, să ia scurtătura şi s-o zvârle-n foc. E grea. O secure! Iată-mă şi securist. Şi-l pufneşte râsul. Copile, dacă mai poţi râde, nu e totul pierdut, îşi zice el, îmbunat. O să fie bine, copile, se încredinţează, încă o dată, apropiindu-se de rămăşiţele fumegânde. Unde e fum e şi căldură.
Stă aşa, liniştit, până se luminează de ziuă. Atunci, se ridică, şi o porneşte spre dumbravă.
Fetiţa e lângă izvor, aşa cum s-au înţeles. Îi întinde, zâmbitoare, o cununiţă din flori aurii de păpădie. Uncheşul o ia binişor în braţe, strângînd-o ocrotitor la piept. Printre lacrimi, îngaimă în neştire cuvinte de alint. Fetiţa îl mângâie pe obrajii ţepoşi şi i se cuibăreşte în braţe. Adastă aşa, îndelung, în soarele primăvăratec. Bătrânul închide ochii. Şi, de undeva, dintr-un cotlon al inimii sale năbădăioase, izbucnesc amintirile. Vii. Copleşitoare. Cândva, în cealaltă viaţă, s-a bucurat de o casă, de o familie. Doi copii au avut, el şi soţia sa, Ileana. Vlad, băiatul lor cel mare, a luat calea străinătăţii. Nu după mult timp, Ileana s-a prăpădit. Rămas singur în casă, Cosmin Codreanu şi-a trăit durerea în tăcere. Cosmina, fata lui, îl vizita în fiece zi, mai ales că el îl ducea şi-l aducea de la grădiniţă pe Răzvan. Se înţelegea bine şi cu ginerele. Şi lui Vlad începuse a-i merge mai bine, în noua lui patrie, de peste ocean. Ba chiar i-a invitat să-l viziteze. El n-avea ce căuta acolo, iar copiii nu voiau să meargă decât împreună, ceea ce ar fi însemnat prea mult pentru bugetul lui Vlad. Urma ca el să vină acasă, în concediu, când a venit urgia. Atunci s-a năruit totul. Casa, familia. Întreaga lume. Praful şi pulberea s-au ales de ea.
E cald. E bine. Uncheşul plânge. Fetiţa îl mângâie, revărsând asupra lui valuri de duioşie. Se simte de parcă el ar fi pruncul ce are nevoie de ocrotire şi de alinturi. Păsărelele ciripesc, iarba cea fragedă râde în soare, izvorul susură molatec, fetiţa îl uguie, în felul ei, fără cuvinte…
Gata cu dulcegăriile! Desprinzându-se cu grijă din braţele fetiţei, priveşte cu atenţie în jur, cumpănind: aici, nu departe de izvor, o să fie locul vetrei. În gura colibei. Apucă temeinic toporul şi-i face semn fetiţei să-l urmeze. Se afundă împreună în dumbravă, căutând lemn potrivit pentru sălaş.
Până-n seară, coliba e gata. Nu e cine ştie ce, însă au din nou un adăpost. Şi-au făcut culcuş de ierburi şi de frunze. În faţa colibei arde focul, nu departe, în iarbă, zace o pasăre. Au avut noroc chior. Pasărea s-a prăvălit la doi paşi de ei, pe când târau un lemn, să puie din el stâlp pentru colibă. Deasupra, un hultan a dat glas, mânios. Moşneagul a chiuit, prelung, să sperie răpitoarea şi să dea glas bucuriei că vor avea ce îmbuca. Fetiţa, mai înţeleaptă, i-a făcut hultanului semn cu mânuţa, a mulţămire. Uncheşul şi-a luat seama. S-au dus împreună până la casa fumegândă. I se strânge inima, văzând năruită vremelnica lor căsuţă. Însă n-au timp de bocit. Mai sunt atâtea de terminat până-n seară. Bătrânul îşi face loc prin tăciuni şi coboară în pimniţă. Găseşte lesne ceea ce căuta: o pântecoasă de oală, din lut. Iau de lângă solar şi gioarsa de căldare găurită. Se întorc la colibă. O învaţă pe fetiţă cum să aţâţe focul, cum să pună apa la fiert, cum să opărească şi să spintece pasărea. Cum s-o puie în oală, la foc mic, aruncând în apa clocotindă şi niscaiva ceapa-ciorii ori nişte rădăcini. Şi, în timp ce fetiţa vede de fiertură, uncheşul mi se-ntoarce în desiş, aducând ramuri pletoase, să acopere cu ele coliba.
În faptul serii, când treaba e isprăvită, se-aşază împreună lângă foc. Moşul ciopleşte din lemn de salcă, un fel de linguri, urâte rău, da’ de folos. Fetiţa aduce fiertura. El face semnul crucii deasupra, în privirile luminoase ale fetiţei. Şi a fost prima zi în dumbravă.
…şi câte altele mai trec. Cu bune şi rele. Învăţând împreună cum să se chivernisească, cum să afle ierbile cele bune de leac şi cele bune pentru fiertură, cum să deosebească bureţii, cum să puie capcane pentru iepuri ori laţuri pentru păsări. Cum să prinză peştii cu mâna, pe sub pietrele din râul aflat nu tocmai departe de dumbravă. Fetiţa deprinde să ţeasă din ierburi un fel de pocladă, pentru nopţile umede. Ba chiar şi straie croieşte, dintr-un val de pânză aflată de uncheş într-un subsol, în oraşul unde se întoarce din când în când. Purligarii se feresc de el, îngroziţi. Ars de soare cum e, şi mai mult despuiat, le pare a fi însuşi Omu’ Negru.
Toate bune şi frumoase. Dar…
… de mai multă vreme, uncheşul şi-a dat seama că nu e ceva în regulă cu fetiţa. Uneori, mai ales seara, aceasta cade pe gânduri şi zâmbeşte plăpând la glumele lui, doar ca să-i facă plăcere. A întrebat-o, nu o dată, dacă o doare ceva sau dacă are vreun năcaz, însă i-a dat răspuns că nu, nici nu o doare nimică, nici că are vreun năcaz. Uite-o şi acu’, aţintind jăratecul şi murmurând în tăcere – uncheşul nu încetează a se înminuna cum de izbuteşte ea să-i spuie ce gândeşte şi ce simte, fără o vorbă măcar, însă el înţelegând dintr-o dată ce se petrece în mintea şi sufletul ei –, aşadar, murmurând un cântec făr de cuvinte, atât de răscolitor încât ochii uncheşului se scaldă în lacrămi. O ia în braţe, şi fetiţa îl îngăduie – iar el simte pe loc asta – doar ca să nu-l mâhnească. Se preface a nu-şi fi dat seama, dar ea ştie imediat ce-i în sufletul lui, şi el ştie totodată că ea ştie, şi atunci ceea ce este între ei devine un joc complicat şi ceremonios, deci cu atât mai fals, ca şi eticheta scorţoasă de la Curtea Spaniei, de-o pildă.
Fetiţa nu ştie ce-i minciuna şi nu ştie nici să joace teatru. Prin urmare, mintea ei nu are ascunzişuri pentru bătrân. Orice gândeşte ea răsună pe dată în mintea lui. Şi nu e nici ură, nici dispreţ în gândurile fetiţei. Cât o nesfârşită tristeţe. Şi milă. Da. Milă pentru străinul din desişuri, care le tot dă târcoale mai de multă vreme. Străinul care, câteodată, le aşază în capcană ori în laţ vreun vătui ori o găinuşă-de-pădure. Străinul care strânge poame dulci şi i le lasă în culcuş. Străinul care ar vrea să vie la foc, lângă ei, însă se teme ca ei să n-o rupă la fugă, îngroziţi. Străinul cu chip hâd şi suflet de copil. Omu’ Negru.
Uncheşul îi spune iar şi iară, să nu se teamă de Omu’ Negru, şi fetiţa nu conteneşte a-i răspunde că nici vorbă să se teamă de el, ba, dimpotrivă, ar vrea să şi-l facă prieten şi asta-i şi spune, de fiecare dată când îl simte prin preajmă.
– Şi el ce zice?
Omu’ Negru nu spune nimic. Dispare în hăţişuri.
– Doar nu-i e frică de tine!?
Nu. Nu se teme. Îi e ruşine.
– Pentru ce?
Pentru că-i atât de hâd. Un prunc nedorit, care s-a-ncăpăţânat să nu piară, cu toate ierburile luate de mă-sa, când era borţoasă, şi cu toate vrăjile baborniţelor. A ieşit însă pocit şi cu picioarele strâmbe, şi-atunci otreapa de i-a dat viaţă l-a fost lepădat în pădure.
– Şi a crescut printre lupi, sau alte dobitoace, nu-i aşa?
Cum altfel?
Într-un amurg, cum stă el aplecat la izvor, uncheşului îi vin pe buze cuvinte ştiute cândva, uitate şi, iată, prinzând iarăşi grai:
Când unul piere, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.
Se opreşte niţel, să-şi tragă suflarea. Încântată, fetiţa îl îndeamnă cu nerăbdare să urmeze. Şi uncheşul se supune, şovăielnic:
Se pare cum că-i altă toamnă
Şi alte unde curg în vad,
Se pare cum că…
(aici, poticnindu-se, tuşeşte, prefăcându-se a-şi drege vocea. Trage de timp, cercând să-şi aducă aminte)
Se pare cum că…
− Se pare că nu-mi prea amintesc versul ăsta, spune el, înciudat. Ce poate rima cu „toamnă“? Ce altceva, decât… doamnă. Numa’ că nu se potriveşte cu celelante versuri. Ia să vedem: ce legătură poate avea „doamna“ cu aceleaşi frunze care cad? Păi, toamna, văzând cum cad frunzele, pe doamnă o cuprinde melanholia, gândind la tinereţa ce niciodată n-o să vie iară…
În orice caz, mai departe poezia îi cam aşa:
În veci, aceleaşi frunze cad.
De-aceea, piară anu’acesta,
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai mereu comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.
Şi-atuncea…, şi-atuncea… Degeaba. Nu-şi aduce aminte nicicum, spre dezamăgirea fetiţei, care, cu toate puterile ei neobişnuite, nu află urmarea nici măcar în cotloanele înceţoşate din mintea uncheşului. Acesta îngaimă, ruşinat: Ce vrei, am citit poezia asta pe când eram tânăr, vrând s-o impresionez pe Ileana…
Şi se cufundă în sine, ca-ntr-un iezer neştiut, la umbră de codru des.
Fetiţa se trage încetişor în colibă, să nu-l tulbure. Însă, aşezându-se la foc, uncheşul îi face semn să vie lângă el. Fetiţa îl ascultă şi vine de se reazămă de el. Moşneagul o cuprinde pe după umeri şi, într-un târziu, îi spune, oftând:
– Ia spune, te-ai gândit vreodată ce-o să faci când eu n-oi mai fi?
Fetiţa îi pune un deget pe buze. Să nu mai vorbească aşa.
– Asta-i legea firii, draga uncheşului. De ea nu scapă nimeni.
Ştiu.
– Ei, şi-atunci, trăbă să fim pregătiţi. Nu ştii ce se poate întâmpla.
Orice. Chiar şi să dispară ea, înaintea lui.
– Păi vezi… De-aia şi trebuie să punem lucrurile la punct. Când o fi să fie, să-mi faci cele de trebuinţă. Omu’ Negru o să te ajute să-mi sapi groapa. Cu ghearele-o s-o facă, atâta-i de robace. Să-mi spui o rugăciune scurtă, să mă săruţi de bun rămas, iar pe ochi să-mi pui, în loc de bani, două flori, de care-i crede tu. Să mă astrucaţi aci, mai în vale, la cotu’ ăla domol, unde malurile-s pline de viorele şi brânduşă. La cap să-mi înfigi o cruce simplă, din două lemne. Şi, după ce mi-i plânge-oleacă, să iei cu tine lucrurile cele trebuincioase, să dai foc la colibă şi să pleci. Să nu rămâi cu Omu’ Negru, c-ajungi o sălbăticiune, ca şi el. Nu te du nici în oraş, că purligarii-s mai răi decât fiarele. S-o iei în direcţia opusă, cătră soare-răsare. Era acolo, înainte, undeva, la mai multe zile de mers, o mânăstire de maici. Poate-o mai fi rămas vreun suflet pe-acolo. Şi-o avea grijă Ăl de Sus de tine.
Uncheşul tace, neguros. Înduioşat de tristeţa fetiţei, se ridică, intră în colibă, de unde se întoarce în câteva clipe, ţinând cu grijă la sân ceva, ascuns în căuşul palmelor.
– Ia ghici, ce-am aici?
Fetiţa îl îmbrăţişează. Cu grijă să nu strivească murele. Negre ca ochii ei. Şi dulci ca vorbele de alint ale uncheşului.
Ninge. E prima lor iarnă în coliba din dumbravă. Bătrânului îi pare că iarna a venit mai devreme ca în alţi ani. Dar nu i-a prins nepregătiţi. Au strâns din vreme fel de fel de poame, de ciuperci şi de ierburi, au pus de-o parte din peştii prinşi, pe care i-au uscat la fum de curpeni. Nu există să nu se prinză câte ceva, în răstimpuri, fie în laţuri, fie-n capcane, aşa că de carne nu duc lipsă. Din piei, fetiţa a croit haine groase, penele şi fulgii i-a strâns cu grijă şi a făcut perne, astupând cu ele cotloanele colibei. Uncheşul a dibuit într-o pimniţă din oraş nişte bocanci în stare destul de bună. Şi, din pielicele de iepure, fetiţa şi-a alcătuit un fel de botoşei, foarte călduroşi. Lemne a tăiat uncheşul toată toamna, stivuindu-le în partea denspre miazănoapte a colibei. Asta e. Or să stea cuminţi la culcuş. Vor ieşi cât mai puţin, să nu-i răzbească gerul. Şi aşa, mai dormind, mai vorbind, va trece cumva şi iarna.
În sfârşit, au ajuns şi în dreptul lui. Poate nici nu se opresc. E de prea multă vreme aici ca să mai prezinte vreun interes.
− Şi acesta?
− Acesta, domnule profesor, este un caz de sindrom Ganser atipic.
Profesorul Kawatsumi îl priveşte cu atenţie pe bătrân. Molfăindu-şi buzele, uncheşul îşi face de lucru netezind o cută oarecare a păturii. Ce mai vor şi ăştia? De ce nu-i dau pace? Are el lucruri mai importante de făcut decât să stea ca un idiot în faţa doctorilor şi să răspundă la tot felul de întrebări perfide.
− Nu cumva e vorba de clasica demenţă senilă?
− Tot ce se poate, domnule profesor. Oricum, e un caz irecuperabil. L-a adus familia lui aici, acum vreo patru ani. E completamente necooperant. Provine dintr-o ţară est-europeană şi, cu toate că vorbeşte acceptabil limba engleză – cel puţin aşa susţine fiul său –, în tiradele-i dezlânate foloseşte exclusiv limba maternă, ininteligibilă pentru noi. Un asistent, imigrant de aceeaşi extracţie etnică, pretindea că bătrânul ar fi coerent şi lucid, însă refuză comunicarea directă cu semenii, în semn de protest faţă de societatea consumistă.
− Şi e într-adevăr lucid?
− Da de unde, domnule profesor! S-a dovedit că asistentul era un impostor care se folosea de o falsă identitate ca să scape de urmărirea poliţiei.
− Mda. Să trecem la următorul pacient.