Beirut 1984? Nu, Bucureşti 2009, Calea Griviţei.Când ieşi din casă pe stradă în Bucureşti peste câteva ore revii cu pantofii plini de praf. Veţi spune: e firesc, e început de primăvară (sfârşit de iarnă), nu prea a plouat, se construieşte mult, etc.
Se poate, dar la vară cum o să fie? De ani şi ani de zile, de când Ceauşescu s-a apucat să demoleze după capriciile lui de semianalfabet paranoic, capitala României arată ca un şantier, de cele mai multe ori părăsit.
E drept, în ultimii ani au început să răsară, uneori în timp record, clădiri de birouri, centre comerciale de tip mall sau platforme de hipermagazine ca la Băneasa şi uneori chiar şi blocuri de locuit. S-au renovat numeroase imobile, mai ales cele trecute în proprietate particulară în urma restituirii lor către proprietarii de drept.
Dar aspectul general al oraşului, capitală a unei ţări din Uniunea Europeană, rămâne unul jalnic. De la intrarea din nord, de la aeroporturile Otopeni şi Băneasa, eşti izbit de haosul creeat de lărgirea celebrului DN1 şi a prafului ce se ridică printre coloanele de maşini care înaintează cu viteza de 5 km/oră.
Apoi, în plin centru al Capitalei dai de întinse terenuri virane, de sute de hectare, pe care nu se construieşte nimic. Menţionam în urmă cu câteva luni în urmă cazul Esplanada, la o aruncătură de băţ de Piaţa Unirii, unde un teren care valorează sute de milioane, dacă nu peste un miliard de euro zace nefolosit de ani de zile.
Un alt astfel de teren, ce e drept de dimensiuni mai mici, se află în spatele maternităţii Polizu, între Calea Griviţei, Buzeşti şi strada Polizu, având un aspect ce te duce cu gândul la Beirutul anilor războiului civil, 1975 – 1990.
Şi exemplele pot continua. Cauza acestui abandon, cel puţin temporar, care generează pierderi uriaşe şi dă un aspect sinistru oraşului, este nerezolvarea problemei prorietăţii.
Statul comunist a expropriat şi demolat pe aceste terenuri sute de case, iar după 1990 statul post-comunist nu a putut sau nu a vrut să rezolve această problemă. Ca urmare, litigiile sau teama de litigii au blocat orice începere a asanării acestor focare de decrepitudine urbană.
Dar problema proprietăţii care impietează dezvoltarea urbanistuică a Bucureştiului nu îşi are originea doar în perioada comunistă. Construcţia Pasajului Basarab – lucrare majoră de urbanism prin descongestionarea traficului – a fost suspendată datorită unei hotărâri judecătoreşti care spunea că proiectul nu e de interes public şi de aceea nu se pot face exproprieri.
Între timp, guvernul a emis o Ordonanţă de Urgenţă (mult mai comod, nu-i aşa, la ce mai e nevoie de parlament?) prin care declară lucrarea de interes public, deschizând calea exproprierii cetăţenilor care au case în raza proiectului, aşa cum prevede Constituţia la art. 44, alin. 3:
Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Este simptomatic faptul că parlamentul nu a adoptat o lege în acest sens, deşi proiectul a început în 2007 şi a perturbat vieţile a numeroşi bucureşteni.
Imagine a decrepitudinii
Un alt aspect mi-a atras atenţia: din ce în ce mai multe imobile din centrul Capitalei sunt nefolosite. Este evident că cele mai multe dintre ele, până recent sediul unor instituţii publice sau restaurante, librării, etc, au fost recuperate de proprietarii de drept şi evacuate de cei ce le-au folosit mai mult sau mai puţin abuziv în ultimii aproape 60 de ani.
Cei ce se opun restituirii proprietăţilor vor spune: „Iată ce se întâmplă, proprietarii recuperează imobilele şi nu au resursele să le exploateze.” Se poate ca actuala scădere a preţurilor la imobiliar să-i fi determinat pe unii proprietari să amâne investiţiile sau vânzarea imobilelor.
Dar vinovat principal este statul, cel care a sabotat în continuu din 1990 până azi (şi continuă s-o facă) rezolvarea problemei proprietăţii în România, generând cu fiecare zi ce trece dificultăţi tot mai mari. De altfel, e de ajuns să vezi cum arată imobilele care încă mai au pe ele plăcuţă IAL, deci unde statul mai este total sau parţial proprietar – cu tencuiala căzută, cu geamuri vechi de zeci de ani, etc – ca să realizezi cine e de fapt artizanul acestei situaţii catastrofale (oare ce se va întâmpla la un cutremur, între altele cu imobilele care au celebra bulină roşie de risc major de prăbuşire?).
Spaţiile verzi arată şi ele deprimant, fiind adeseori invadate de gunoaie.
Când mergi pe stradă, de la colţul caselor adeseori bucăţi de tencuială sau cabluri stau într-un echilibru precar, riscând să-ţi cadă în cap în orice clipă.
La aspectul jalnic al caselor şi terenurilor se adaugă starea drumurilor şi mai ales traficul, haotic, supracongestionat şi totalmente nedisciplinat.
Este clar că reţeaua de drumuri a Bucureştiului n-a fost construită pentru un asemenea trafic, care a explodat pur şi simplu în ultimii 20 de ani, dar nici şoferii bucureşteni nu sunt mai puţin responsabili.
Au fost introduse cadrilajele galbene în centrul intersecţiilor, semn de interdicţie a staţionării automobilelor acolo. Credeţi că respectă cineva acest semn? Evident că nu. Iar parcarea pe trotuar şi în locuri nepermise a devenit practic o normă.
Toate acestea mă fac să afirm că Bucureştiul arată jalnic, afişând un aspect ce este nedemn pentru capitala unei ţări membre a Uniunii Europene.
,,Aspectul Beirut” – sa-l numim Sindromul Beirut poate? – este raspandit din pacate in toata Romania, la oras, la tara si in natura.
La prima vizita la Bradet, ,,in natura” in urma cu vreo doi ani, am fost stupefiat de faptul ca, in pofida faptului ca, la cerere, ti se deschidea o bariera pe drum ca sa poti patrunde in ceea ce era numit ,,rezervatie”, pe acelasi drum format din praf circulau la fiecare cinci minute basculante grele care umpleau toata valea (,,piciorul de plai”) cu mazga si praf. Nici urma de culori pure – doar gri-prafuit. Zeci de ,,turisti” se tolanisera plini de incantare pe pleduri pe iarba de pe malul raului sau trebaluiau in fata gratarului. Se punea apoi masa pe prosoape curate, copii se spalau pe maini (in apa raului). Acasa au povestit probabil ca au fost la ,,iarba verde”.
Ceeace mai indurereaza in natura (desi nu pare sa sara in ochi) este ca peste tot covorul de iarba este scurmat, chinuit; gramezi de material de constructie zac peste tot in natura. Peisajul de ,,Zi de Apoi” nu pare sa deranjeze.
,,Beirutizarea” nu este daunatoare numai in sine. Este daunatoare pentru ca a ,,anesteziat” constiinta si spiritul critic al multora dintre romani, inclusiv sau mai ales cele al gospodarilor (oricum s-ar numi ei) de la toate nivelurile, si, cel mai rau, ale arhitectilor si urbanistilor.
Cu alte cuvinte, dupa un timp suficient de lung, desi nu prea lung, de trai in acest mediu chinuit te simti bine si esti mandru. Este o ,,spalare de creier” de care te poti dezbara cu greu. Uneori ajuta sa te dai in spate cel putin o mie de kilometri si sa privesti din acea perspectiva.
La fel de rau este ca ,,aspectul Beirut” ii indeparteaza pe turisti, in afara unei grupe reduse de amatori de senzatii tari sau vizitatori la rude. Mai ramane doar sa spunem ,,Daca nu le place, sa stea la ei acasa!”.