ACUM.TV

Scuzele nu figurează în lexicul lui Gordon Brown

Săptămâna trecută, un reporter BBC l-a întrebat în repetate rânduri pe primul ministru britanic Gordon Brown dacă nu crede că ar trebui să-şi ceară scuze populaţiei pentru modul în care a condus economia ţării în ultimii 10 ani, întâi ca ministru de finanţe şi apoi ca prim ministru. De fiecare dată, premierul a răspuns că actuala criză este globală, evitând să răspundă durect la întrebările reporterului. Cu aceeaşi asiduitate (şi cu acelaşi rezultat), liderul opoziţiei încearcă de luni de zile să-l facă pe primul ministru să-şi ceară scuze pentru că a promis populaţiei sfârşitul ciclului de “boom and bust” adică de expansiune economică rapidă urmată de recesiune, ciclu în care ţara se afla de la cel de al doilea război mondial încoace. De ce îi este însă atât de greu unui politician sau unui director de companie să admită că a greşit?

Răspunsul este complex. În unele cazuri, cererea de scuze, deci recunoaşterea greşelii sau a vinovăţiei, atrage formularea unor pretenţii de despăgubiri. (Poate de aceea, niciun lider japonez nu şi-a cerut până astăzi scuze pentru tratamentul aplicat prizonierilor de război aliaţi în cursul celui de al doilea război mondial.) Apoi, fiecare politician sau şef de companie se vrea infailibil. Dacă îşi recunoaşte greşelile, dă apă la moară celor care râvnesc la funcţia lui şi abia aşteaptă o asemenea ocazie.

În ultima vreme, presa şi opinia publică în general cer tot mai insistent ca persoanele care au greşit să îşi ceară scuze, care în engleză se pot exprima rapid prin cuvântul “sorry” Eu unul nu văd deloc care este rostul. Fac însă o mare deosebire între “sorry”, adică “îmi pare rău” şi “îmi cer scuze”. Tuturor ne pare rău, chiar foarte, foarte rău că s-a produs criza financiară actuală, că zeci de mii de oameni sunt concediaţi zilnic, că fondurile de pensii ale unui număr inestimabil de pensionari au pierdut o treime, unele chiar jumătate din valoarea de acum un an.

Dar scuze trebuie să-şi ceară doar directorii de bănci sau şefii fondurilor de investiţii care au folosit banii depunătorilor şi investitorilor practic ca nişte mize la ruletă. Şi mulţi dintre ei au făcut-o. Şi-au cerut scuze în public sau în faţa comisiilor guvernamentale care au încercat să afle ce s-a întâmplat exact, care este cauza acestui tsunami financiar. Ei şi? Sir Fred Goodwin, fostul director executive al Royal Bank of Scotland şi-a cerut scuze şi este acum bine mersi, s-a retras de la conducerea băncii, la vârsta de 50 de ani, cu o pensie de 700.000 de lire sterline annual. Da, aţi citit bine, peste un million de dolari pensie anuală. Şi apropos, el nu a fost concediat pentru că sub conducerea sa înţeleaptă banca a înregistart anul trecut pierderi în valoare de 24,1 miliarde lire sterline, cea mai mare pierdere anuală din istoria comercială a Marii Britanii. Nu, de regulă, oameni de clasa lui Sir Fred nu sunt concediaţi, în cel mai rău caz se retrag “la cererea consiliului de administraţie” iar în cel mai bun, “ de comun acord”, “în urma unei înţelegeri amicale”, etc. etc. Iar faptul că a refuzat cererea guvernului de a renunţa de bună voie la o parte din această pensie fabuloasă, dovedeşte poate că nici nu vede cu ce a greşit.

Interesant este însă că la negocierea pensiei şi a beneficiilor sale cu consiliul de administraţie al băncii el a dat dovadă de mare grijă şi pricepere, a fost mult mai vigilent decât a fost cu banii depunătorilor. Contractul este se pare “beton” şi nu poate fi modificat.

Aşa că stau şi mă întreb, de ce se pune tot mai mult accent pe nevoia de a spune “sorry”? Nu este cumva o altă formă de manipulare a omului de rand, căruia i se flutură în faţă acest cuvânt, ca să nu mai ceară tragerea la răspundere a vinovaţilor? Formula “îmi pare rău” sau “îmi cer scuze” îşi are loc în tramvai sau autobuz când ai călcat pe cineva din greşeală pe picior, în gura unui copil care a făcut o poznă, în faţa soţiei dacă ai uitat aniversarea căsătoriei sau ziua ei de naştere. Pentru cei ale căror vieţi au fost însă ruinate de incompetenţa, neglijenţa criminală sau lăcomia unor bancheri, scuzele prezentate nu au nici o valoare. Dar cum spuneam, este o modalitate aparent eficace de a pune punct unei afaceri şi de a reîncepe de la capăt.

Aţi putea întreba: aceşti bancheri, acum după ce şi-au cerut scuze, recunoscându-şi implicit vinovăţia, nu pot fi daţi în judecată de păgubaşi? Nu li se pot confisca averile cu care să fie despăgubiţi, fie chiar numai parţial, cei care şi-au pierdut mijloacele de trai? In teorie da. În practică însă, căile justiţiei sunt mai întortocheate decât cele ale Domnului. Ca unul din aceşti bancheri să fie condamnat trebuie să se dovedească reaua lui credinţă sau intenţia de a provoca pagube. Neglijenţa criminală, care dacă e dovedită poate duce la condamnare pentru incendiu, pentru omucidere,etc, nu intră în joc în cercurile marilor finanţe. Ori, maximum de ce pot fi acuzaţi este că şi-au asumat riscuri nesăbuite. În apărarea lor, ei pot riposta însă că profiturile realizate în anii precedenţi şi de care au beneficiat şi micii investitori, s-au datorat aceloraşi riscuri. Tot ce se poate face, susţin acum autorităţile, este stabilirea unui sistem de control mai strict decât cele de până acum “pentru ca aceste lucruri să nu se mai repete” (alt clişeu de care personal sunt sătul până în gât. Sigur că nu o să se mai repete, o să inventeze ei altceva!)

Între timp, dacă v-am plicitist prea mult cu aceste gânduri, sorry! Dar sincer!

Acest articol a fost publicat duminică, 8 martie 2009 la rubrica Opinii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.