ACUM.TV

Einstein spunea că „nici o problemă nu poate fi rezolvată cu acelaşi mod de gândire cu care a fost creată”. Vor reuşi oare liderii care s-au reunit la summitul G20 de la Londra să dovedească tocmai contrariul? Criză economică a fost generată, în esenţă, de datorii fără acoperire. Datorii la nivel personal, corporatist, bancar şi guvernamental. Şi totuşi cei mai puternici lideri ai planetei, cei care reprezintă 90% din avuţia omenirii, au hotărât că singura soluţia viabilă este reîntărirea unui sistem care să permită dobândirea unor datorii şi mai mari.

O soluţie lipsită de logică sau un start curajos pe căile nebătătorite ale mult trâmbiţatei „noi ordini economice”?

OBAMARAMA
În primul său turneu internațional, în calitate de preşedinte, Barack Obama, a adus cu el întreaga Casa Albă. Cu un anturaj de 500 de oficiali, o limuzină blindată de 300,000 de dolari, 200 de agenţi ai serviciilor secrete, o echipă de 6 medici şi o suită de mulţi alţi aghiotanți, preşedintele, comenta un oficial, dovedeşte că America este în continuare singura supraputere.
Chiar dacă au fost epicentrul crizei, Statele Unite au o economie de 14 trilioane de dolari care a fost şi a rămas deocamdată forţa motrice a creşterii globale. Uniunea Europeană are cumulativ o economie comparabilă dar deciziile politice sunt dominate de interesele naționale din 27 de state. China şi Rusia vorbesc despre necesitatea unei supra-valute care să înlocuiască dolarul american, dar în realitate sunt dependente de refacerea grabnică a economiei americane. Interdependenţa este totală. Şi aceasta explică atât gravitatea situaţiei cât şi potențialul unei soluţionări.
„Am venit aici să ascult dar şi să conduc”, a declarat Obama, „G20 trebuie să respingă protecționismul, să sprijine pieţele emergente şi să lucreze împreună. Va fi o greşeală să ne bazăm deciziile pe frică”, a subliniat preşedintele american respingând criticile că Statele Unite au divergenţe cu alte state privind pachetele de stimulare .

INTENŢII ŞI PROCLAMAŢII

După luni de maraton diplomatic, summitul propriu zis a durat doar 4 ore şi 35 de minute, timp în care politicienii care hotărăsc soarta mapamondului au reuşit să-şi sincronizeze coreografia. Au căzut de acord şi au semnat un comunicat „istoric”.

La sfârșitul summitului, Gordon Brown a declarat că planul „include cea mai masivă injectare de fonduri din istoria omenirii şi se va ridica până la anul la 5 trilioane de dolari”. În comunicat însă chestiunea cheie a pachetelor de stimulare a fost exprimată în terminologia imprecisă a reuniunilor mondiale cu angajamentul „să se facă tot ceea ce va fi necesar pentru stimularea propriilor economii”.

Nici măcar carismaticul Barack Obama nu a reuşit să-şi convingă colegii din G20 cât este de imperativ ca statele să cheltuiască 2% din PIB pentru relansarea economiilor naționale. Franţa şi Germania s-au opus cu înverşunare să-şi mărească şi mai mult deficitul. Premiul Brown ar fi urmat modelul american, fie din convingere fie din devotament faţă de „relaţia specială” anglo-americană, dar guvernatorul Băncii Angliei i-a tăiat din entuziasm spunându-i că nu are cu ce să finanţeze un astfel de program.

Liderii au anunţat şi un pachet de finanţare a comerţului mondial în valoare de 250 de miliarde de dolari menit să stimuleze schimburile comerciale. Analiști mai cinici atrag atenţia că acest pachet nu este mai mult decât o reambalare a unor promisiuni mai vechi şi că „fondurile noi” nu depăşesc de fapt 4 miliarde.

FMI – RĂU CU RĂU, DAR MAI RĂU FĂRĂ RĂU

Cel mai important rezultat este întărirea Fondului Monetar Internaţional ale cărui resurse vor fi suplimentate cu 500 de miliarde de dolari, punându-se astfel la dispoziţia fondului 750 de miliarde de dolari pentru ţările cele mai afectate de criză.
Resursele FMI au fost puse la grea încercare în ultimele luni când s-a văzut nevoit să vină în ajutorul multor state din Europa de Est. FMI va avea de acum încolo şi posibilitatea să împrumute bani de pe pieţele internaţionale de capital şi să-şi vândă din rezervele de aur pentru a dispune de mai multe lichidităţi. Pe lângă considerentele umanitare şi politice, speranţa este că injecţii masive de capital vor crea noi pieţe importante de consumatori care să ajute la creşterea economică globală.

Cifrele pronunţate de premierul Brown şi de politicieni în general trebuie însă tratate cu precauţie. „La o examinare mai exactă , scrie cotidianul de centru dreapta The Daily Telegraph, acest trilion menit să ne scoată din prăpastie are la fel de multă soliditate ca tenebroasele instrumente financiare care ne-au împins în acest dezastru”.

Oxfam şi alţi militanţi împotriva sărăciei au atras atenţia că Fondul Monetar, cunoscut pentru condiţiile extrem de stringente impuse ţărilor beneficiare va promova în continuare aşa numitul Consens de la Washington care se bazează pe pieţele financiare, comerţul liber şi privatizare. Lordul Mandelson, eminenţa gri din spatele premiului Brown, insistă însă FMI se va schimba, va face şi „împrumuturi preventive” iar ţările beneficiare nu se vor mai simţi atât de stigmatizate.

LISTE NEGRE

Tema stigmatizării pare să-i fi preocupat pe liderii plantei. Problema anomaliilor care sunt paradisurile fiscale va fi rezolvată prin publicarea „la momentul oportun” a unor liste negre în care vor fi „nominalizate şi făcute de ruşine” teritoriile care nu respectă regulile OCDE. Nu cred că iniţiativa a creat prea multă panică în Monaco, Liechtenstein, Macao sau Hong Kong.
„Este pentru prima oară, a precizat premierul britanic, că am stabilit împreună un set de principii pentru reformarea sistemului bancar global. Acestea includ reglementarea fondurilor speculative, combaterea spălării de bani şi a evaziunii fiscale şi stabilirea principiilor privind remuneraţia şi primele primite de bancheri.”

Deşi nu s-a ridicat la expectaţiile iniţiale acest summit marchează începutul unei mutaţii spre un capitalism cu un sistem ceva mai strict de reglementare şi un FMI mai puternic. Ideea că summitul ar marca o tranziție spre „un capitalism cu valori morale” mă duce însă cu gândul la „socialismul cu faţă umană”.

SUCCES PARŢIAL

Euforia că reuniunea sau că Gordon Brown, principalul său promotor, va „salva omenirea” a fost de la început nerealistă. Există însă speranţe că în anul de criză 2009 summitul G20 a făcut mai mult decât să reformuleze promisiuni vagi sau să promită bani pe care nu-i va plăti niciodată.

Precedentele în acest sens sunt nenumărate. Angajamentul ani-protecționist de la summitul G20 din noiembrie trecut a fost încălcat sub diverse forme de 17 dintre semnatari. Exemplul cel mai clar este condiția “Buy American” din pachetul Obama de refacere economică în care se prevede ca fierul şi oţelul să fie cumpărat din Statele Unite.

De atunci însă situaţia s-a agravat mult chiar dacă s-au luat măsuri de urgenţă împotriva unei posibile implozii a sistemului financiar din lumea dezvoltată. Miile de miliarde cheltuite în diverse valute nu au dat încă rezultatele dorite. În noiembrie 2008, OCDE preconiza o contractare economică de 0,4%, a celor 30 de state membre, acum, la începutul lunii aprilie 2009, se preconizează un minus de 4,3%, deci o contractare de aproape 10 ori mai mare. Europa de est se agaţă din nou de colacul de salvare al FMI: Se aud din ce în ce mai tare vocile sirenelor naţionaliste. Anvergura crizei este de necontestat. La fel şi interdependența dintre state.

„Nu există decât o linie subțire, avertiza Ban Ki-moon, secretarul general al Naţiunilor Unite, între bănci falimentare şi state falimentare, şi dacă o vom trece vom fi cu toţii în pericol”.

Nu cred că există multe îndoieli că grupul celor 20 încearcă să readucă stabilitate în sistemele financiare şi să introducă politici fiscale pentru a impulsiona cererea. Întrebarea este cum o va face în realitate.

Care va fi formula care să le permită liderilor unor state cu interese divergente să investească trilioane în propriile economii fără să fie acuzati că subvenţiile, chiar şi atunci când se numesc recapitalizări, nu sunt decât o altă formă de protecţionsim? Cum se va rezolva contradicţia între un intervenţionism masiv din partea statului şi un comerţ bazat pe legile concurenţei? Care este distincţia între protecţionism şi măsurile care garantează liniştea socială? Şi cum să-i facă cineva pe anglo-saxoni să accepte reglementări stricte şi transparente când tocmai lipsa acestora le-a garantat poziţia dominantă pe pieţele financiare? Cum poate fi convinsa China să-ţi ajusteze valuta pentru a-şi face exporturile mai puţin competitive?

Planul adoptat la Londra nu răspunde acestor întrebări. Chiar şi aşa este o reuşită că liderii planetei au venit cu toţii, au semnat cu toţii şi că n-au plecat supăraţi. S-a îmbunat până şi Nicolas Sarkosy care ameninţase că va boicota reuniunea dacă nu se va ţine cont de cerinţa Franţei şi a Germaniei pentru reglementări mai stricte. Rusia şi SUA au anunţat că îşi vor reduce arsenalul nuclear. Să fie acesta primul din efectele benefice ale crizei economice? Greu de spus. În orice caz, toată lumea s-a declarat mulţumită la plecare. Hotărâtă să se întâlnească din nou.

Acest articol a fost publicat luni, 6 aprilie 2009 la rubrica Marja de eroare.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.